Arana's world under a picture of frenzy

Iulie 29, 2009

Iris Murdoch – Discipolul

Filed under: Carti — Arana @ 17:19
Tags: , , , ,

Preludiu. Oraş fictiv, narator fictiv, oameni fictivi. Iris Murdoch nu se grăbeşte. Ne prezintă ceea ce ar trebui să fie personajele principale, oraşul Ennistone şi ale lui băi şi Institut (un spital-hotel relativ abandonat, care a avut perioade de glorie şi de decădere), încet, migălos, detaliat. Prima impresie asupra cărţii a fost că va curge foarte greoi, pentru că deşi nu ajunge chiar la o reeditare a balzacianismului, Murdoch insistă mai mult decât m-aş fi aşteptat asupra locului. Aproape că te leagă de braţe şi te duce acolo, forţându-te să vezi şi să înţelegi, ca să fie sigură că mai târziu vei înţelege tot.

Pe Iris Murdoch am descoperit-o vara trecută, cu Marea, marea şi mi-a plăcut suficient de mult să mai vreau să citesc. Nu ştiam ce anume, aşa că Discipolul a fost oarecum aleasă la întâmplare. E diferită, mai sinceră, mai brutală, însă în acelaşi timp mai obositoare. Sentimentele mele faţă de roman au fost foarte amestecate. După cum se observă, m-a deranjat ideea unui prolog exagerat de lung. Experienţa cititului înseamnă şi multă muncă de cercetare, atenţie la detalii, descoperirea universului odată cu personajele. M-a deranjat – asta ca să nu spun jignit – nevoia de introducere în lumea romanului. Trecând peste deschidere, în esenţă cartea se înfăţişează foarte simplu:

Evenimentele din oraşul nostru. Surprinse prin lupa unui personaj narator, N, care pare să ştie prea multe. Nu este confuz totuşi de ce ar fi atât de informat, pentru că romanul beneficiază de un stil foarte frumos, lin, pe alocuri încâlcit, însă suficient pentru a nu-ţi trezi îndoieli referitoare la „realism”. Fascinaţia cărţii vine din interesul pentru personaje. De mult nu am citit o carte unde acestea să fie atât de bine şi de variat colorate. Se înghesuie să te impresioneze cu defectele lor, cu prostia şi naivitatea tipic omenească. Un peisaj pestriţ, concentrat în jurul clanului McCaffrey, oameni uniţi prin cele mai ciudate şi alambicate simţăminte, laolaltă cu evenimente ce au un element liant atât de firav, incât e aproape sfidător la adresa logicii că se consolidează. Totuşi nimic nu e forţat ori scris doar de dragul de-a fi scris. Niciun detaliu ce-i priveşte pe aceşti oameni nu e în plus, totul contribuie la o imagine de ansamblu marcantă şi extrem de atrăgătoare. Nu ne găsim în faţa unor situaţii ieşite din comun, autoarea nu se încăpăţânează să ne convingă prin ideea – desuetă şi stupidă aproape – de oameni obişnuiţi în situaţii neobişnuite. Dovedeşte că oamenii nu sunt obişnuiţi, că oricât de plictisitori ar părea sunt fie agasanţi, fie extraordinari, fie, fie… Îşi forţează personajele să se schimbe, să înghită, să nu înţeleagă, să sufere ca proştii, să fie idioţi şi apoi genii. Toate acestea într-un mod subtil, în timp ce tu caşti la un episod sau altul din viaţa – tulburată – a orăşelului termal.

Undeva pe la începutul cărţii suntem informaţi că Ennistone are periodice eruperi, când lucrurile o iau razna. Un fel de maree proprie a oraşului, care răspunde letargiei prin evenimente din cele mai neobişnuite, ducând vieţile oamenilor, pentru o vreme, pe noi culmi. Pentru ca apoi totul să se reaşeze în ritmul normal, lent, aproape inexistent al vieţii citadine. Locuitorii par foarte tipicari, ţinând mult la obiceiuri. În acelaşi timp, nimeni nu e imun la bârfe şi nimeni nu se abţine de la ele. Mici excepţii, care duc o viaţă izolată, un rol autoasumat de observator şi supraveghetor. Nu e foarte clar cine suferă – din cele două categorii – de mai multă grandomanie şi importanţă de sine. Am avut o tentaţie să insist puţin pe câteva personaje, dar mi se pare că aş rupe din farmecul poveştii. Să le prezint pe scurt nu are niciun sens, spuneam doar că sunt niste figuri impresionante, complexe, bine construite. Aş spune simboluri ale unor lumi şi idei, dar poate exagerez cu interpretările. De la preotul homosexual şi ateu până la ţiganca bătrână, paranoică şi înspăimântătoare. Răsfăţatul clanului, care îţi pierde inocenţa şi veselia. Femeia puternică, inteligentă, frumoasă, însă obsedată şi lipsită de orice urmă de sentiment uman, în afara obsesiei ei şamd. Nu vreau să lipsesc pe nimeni de bucuria pe care am trăit-o eu descoperindu-i şi încercând să îi înţeleg. Poate sună deplasat ce spun, însă de multe ori cei mai interesanţi oameni sunt cei pe care îi găseşti în cărţi. Şi nu, nu pentru că în cotidian nu aş cunoaşte suficient de mulţi oameni, care mai de care, doar că e altceva când aceştia ţi se dezvăluie complet.

Aş adăuga câteva rânduri referitoare la titlu. În engleză e The Philosopher’s Pupil. E mult mai sugestiv, atrăgând atenţia asupra filosofului – J.R Rozanov – şi a unui eventual elev al acestuia. Într-adevăr, în repetate rânduri Rozanov pare a fi o figură centrală, dominantă, aproape înfricoşătoare. Fără vreun efort deosebit, îi subjugă pe toţi cei cu care intră în contact, emanănd o fascinaţie demnă de studiat, nu şi de inviat. Aceasta pentru că, în primul rând faima se întoarce împotriva oricui – sau acesta e mesajul ce e transmis; iar în al doilea rând, personalitatea lui este foarte obositoare, ca şi constanta fâlfâială de aripi din jurul lui. E o putere aceea de a-i face pe alţii să devină incoerenţi în propria lor personalitate, dar cu ce repercusiuni şi cu ce pierderi, e cu totul altă poveste. Nu există un discipol, un elev, un urmaş al lui. Pentru că toţi sunt prea măcinaţi de lucrurile exterioare şi/sau interioare. Mai devreme, sau mai târziu, diverse personaje ajung să se împiedice în propriile urzeli, în încercarea de a câştiga simpatia (cred eu) profesorului. Poate aici greşesc, poate scopul e prost definit de la bun început, astfel încât nici nu se poate întâmpla să ne întâlnim cu vreun discipol, independent de acţiunile pretendentului.

Marele minus al cărţii este lungimea. Îmi plac romanele lungi, însă nu lungite. Şi în ultimele cam 100 pagini s-a mers pe aceeaşi idee, s-a bătătorit acelaşi drum până când previzibilul aproape mi-a ucis finalul. Am închis cartea cu puternica senzaţie că o comprimare a ultimelor întâmplări, un final mai succint şi o idee mai învăluit în mister ar fi fost o mai bună despărţire de Ennistone. Dacă la început am fost introduşi în oraş pe cea mai lungă cărare posibil, la sfârşit nu suntem lăsaţi să plecăm şi să inchidem ochii, acolo unde poate cititorul ar dori sau ar simţi nevoia. Povestea devină prea intimă pe sfârşit, deşi cu siguranţă cititorul nu ar fi niciodată acceptat în universul relativ închis reprezentat de Ennistone, cu atât mai puţin ar ajunge să fie familiar. Nici măcar nu ştiu dacă si-ar dori asta, eu una ştiu că mi-a plăcut mult postura de străin intruziv şi aş fi dorit să rămână astfel lucrurile.

Probabil voi mai citi şi altceva de Murdoch, peste un an sau mai mult. Depinde când îi vine rândul. Însă ca autoare o recomand, măcar o întâlnire, pentru felul aparte de a scrie, atmosfera şi creaţia ei fiind doar în aparenţă simple, bucuria descoperirii fiind deci cu atât mai mare.

Iris Murdoch, Discipolul, ed. Polirom, 2007

Arana

PS: „Ce scamator irezistibil si incorigibil este Iris Murdoch! Oare ce alt romancier a mai reusit, asemenea ei, sa inventeze noi si noi personaje care continua sa ne fascineze chiar si dupa ce am lasat cartea din miini?” (John Updike) – aproape că îi dau dreptate!

Anunțuri

Iulie 25, 2009

Palatul Viselor (I. Kadare)

Filed under: Carti — Arana @ 19:12
Tags: , , ,

Povestea despre disidentul comunist, adăpostit de Franţa şi apoi exploatat la adevărata lui valoare este una cunoscută tuturor. Ismail Kadare, albanez la origine, face parte din această categorie de oameni ce au scris împotriva regimului şi au crezut în libertatea de exprimare. Palatul Viselor este pe scurt o distopie, mai puţin cruntă – ce-i drept – decât ce ne-ar prezenta un Orwell, de exemplu. Ce este interesant şi surprinde plăcut este maniera de a scrie şi de a împleti absurdul cu tragicul, iar istoria reală cu cea fantastică.

Totul este cetrat în jurul acestui Palat, creat parcă de un monstru somnambul, menit să adune în sine toată libertatea ce ar mai fi rămas unor bieţi oameni. Cu entuziasm, vrăjiţi de mirajul Marelui Vis, fiecare cetăţean al unui Imperiu Otoman situat în afara coordonatelor istorice, îşi trimite visele acestui inchizitoriu al subconştientului. Nu am putut să nu mă întreb dacă am putea ajunge, ca oameni raţionali, să ne dăm pe tavă şi ultima fărâmă de libertate unui organism care nu face altceva decât să controleze. Kadare reuşeşte să imprime teama specifică distopiilor, un ce-ar fi dacă. În plus insistă puţin pe detalii, concentrând acţiunea în jurul eroului (sau antieroului? mă mai gândesc) şi a ramurii din care provine acesta, vechea familie Qyprilli (însemnând pod la origine). Astfel oferă o mare libertate cititorului, care poate fie să completeze şi să analizeze aspecte ce sunt doar sugerate, fie să le ia ca atare şi să citească povestea, oricum interesantă şi aproape autosuficientă.

Imaginea unui Imperiu Otoman unde deciziile politice se iau în urma viselor populaţiei, adeseori prefabricate de înalţii funcţionari de la Palatul Viselor este una tragi-comică. Desigur, fanatismul religios ar putea fi o sursă. La fel şi o anumita criză politică, ori, contrariul, o tragere pe sfoară la cel mai înalt nivel. Conştient sau nu, avem de-a face cu o falsă democraţie, unde vocea poporului izvorăşte tocmai din visele sale. Marea onoare de a fi mintea care a creat viitorul este o iluzie menită să-i adoarmă pe cei mai puţin vigilenţi. Şi cum somnul naşte monştri, aşa şi interpretările date viselor sunt sursa celor mai importante evenimente. Eh, de multe ori oamenii sunt doar antrenaţi într-un joc de-a decizia şi de-a importanţa politică. Totuşi, viziunea lui Kadare nu mi se pare foarte îndepărtată de realitate, căci instrumentele de control în masă apar de multe ori simple, stupide, neaşteptate. Forţa de a subjuga milioane de oameni nu rezidă în calcule complexe, ci tocmai în a folosi simplitatea lor. De asta şi spuneam că a vedea mecanismul din roman ca pornind de la o prezumtivă decizie politică de mare înţelepciune nu e totalmente deplasat.

O dovadă în plus este pleiada de personaje. Pe de o parte funcţionarii de la Palat, o grămadă omogenă de omuleţi fără personalitate, viaţă ori trăire. Fără nume şi fără chipuri. De mare angajament sunetul clopoţelului şi învălmăşeala generală la bufet, căci nimeni nu ar acţiona contrar celorlalţi şi cu atât mai puţin, contrar Obiceiului. Aş spune, în interpretare personală desigur, că principalul criteriu de angajare la Palat – unde NU se primesc scrisori de recomandare – este nivelul de tabula rasa al pretendentului. Cu cât creierul acestuia este mai golit de conţinut, iar caracterul său mai tern, cu atât creşte posibilitatea de angajare. Şi ca lucrurile să fie cât mai clare, ziua liberă al lui Mark Alem este atât de sugestivă, încât nu văd cum un om normal n-ar fi aproape de a smulge paginile din carte, ca o formă simbolică de a-l altoi pe acest păpuşel. M-a enervat atât de rău acest personaj, încât nu-i pot spune marionetă, pentru că nu e nici măcar la acest nivel. Deciziile sunt luate fie de unchi, fie de mama, fie de angajatori. În niciun caz de el. Bineînţeles, îi recunosc meritul lui Kadare că a putut crea ceva atât de lipsit de strălucire, uneori e chiar mai greu să creezi ceva spectaculos de inutil, decât să investeşti într-un personaj meritoriu. La nivelul acestei cărţi, un personaj puternic, un individ în adevăratul sens al cuvântului, ar fi fost deplasat. Farmecul cărţii e dat oarecum şi de omuleţul prins în mijlocul acţiunii, în afara voinţei sale, sau măcar a unei urme dintr-o oarecare voinţă prezentă cândva. Pe de altă parte, famila Qyprilli, care păstrează urme ale unui trecut glorios, care reprezintă o puternică legătură cu o realitate tot mai incertă, însă care nu beneficiază de puterea ori interesul de a conduce jocurile.

Pe scurt, Kadare se joacă cu imagini şi noţiuni, explorează câţiva paşi din etern fascinantul univers al viselor şi dă o nouă semnificaţie ideii de control politic şi lipsire de libertate. Subtilitatea Imperiului pare în decădere, totuşi orice se rezolvă la nivel de înalte decizii. Se sacrifică cei care au idei de libertate, indiferent de numele pe care îl poartă. Omul de rând e pus în faţa unui scenariu prefabricat, pe care îl înghite cu dezinvoltura celui ce nu simte nevoia să gândească. O critică fină adusă celor care se lasă subjugaţi, nu doar subjugatorului. Incursiunea în cele mai simple minţi dovedeşte că omul nu e chiar aşa departe cum şi-ar dori.

Putea mai mult romanul. Dar poate era greu de explorat mai departe de atât. E doar o mică parte din ce s-ar putea realiza pe tema aceasta. Poate Kadare nu e omul care să-l depăşească pe Orwell, dar şi-a demonstrat talentul şi originalitatea, în ciuda unor lipsuri şi a stilului, uneori, telegrafic.

Un dialog sugestiv despre Tabir Saray (Palatul), între 2 membri ai familiei Qyprilli

„- Independent de toate acestea, pentru mine este cea mai absurdă instituţie a statului

– Ar fi fost absurdă într-o lume logică. În lumea noastră mi se pare mai mult decât normală.”

Ismail Kadare – Palatul Viselor, ed. Humanitas, 2007 (e foarte atrăgătoare şi coperta)

Arana

PS: pentru alte detalii, vedeţi şi la Alin

Iulie 22, 2009

Artmania (un fel de cronică)

Filed under: Event,Muzica — Arana @ 14:20
Tags: , , , , , , ,

Sibiu înseamnă unul dintre cele mai frumoase şi primitoare oraşe din România. Câteva zile, Sibiu a însemnat şi muzică bună si adunare de rockeri. Ca în fiecare an, Artmania adună mii de oameni, mai înfocaţi sau mai necunoscători, curioşi sau merşi la ţintă. Un festival care a crescut, care îşi respectă publicul, cu o organizare şi un sunet foarte bun. Calitate germană, ca să fiu puţin clişeică.

Mi-e foarte greu să încep de undeva. Sunt de 2 zile acasă şi am deschis new post de zeci de ori, închizând la loc. Pentru că am realizat că am văzut nişte concerte de excepţie şi mi-e teamă că nu pot reda ce s-a întâmplat acolo şi în ce măsură am simţit bucuria muzicii (ma refer mai ales la prima seara, când m-au încântat My Dying Bride şi Opeth şi au fost simapatici cei de la Tristania). Totul a mers ceas, la intrare, la cumpărat apă (bere doar după concert, prefer să fiu perfect trează şi în stare de alertă la orice concert), la ajuns destul de în faţă, nu ca acum doi ani când am văzut MDB din mijlocul Pieţei Mari.

Tristania îmi plăceau mult cândva. Din păcate schimbarea vocalistei a adus mult rău trupei. Noua vocalistă, Mary – care e ori italiancă ori spanioloaică, nu ştiu exact – are o energie şi o prezenţă pe scenă foarte bune. Din păcate vocea îi lipseşte şi oarecum şi întelegerea muzicii pe care o cântă. Nu m-a deranjat concertul, nici nu m-a încântat. A fost bun pentru introducere şi m-am bucurat sincer că nu s-a exagerat cu trupele de deschidere. Le înţeleg rolul, ba mă bucur sincer când văd că unele trupe au ocazia să cânte pe o scenă mare, însă uneori nu e locul şi timpul.

My Dying Bride. Greu, greu, extrem de greu de spus. Muzică la superlativ, sunet impecabil, performanţă artistică la cel mai înalt nivel. Nu exagerez, dimpotrivă mi-e greu să cuprind în cuvinte. Fall with me, Bring me victory, She is the Dark, Turn Loose the Swans, And I walk with them, My Body a Funeral şi inevitabil The Cry of Mankind. Nu are sens să le înşir pe toate, oricum nu contează. Dar am simţit că heaven did open above us (And I walk with them), vioara a sunat magistral, iar Aaron… nu ştiu, omul acesta îmi pare de multe ori un actor perfect, iar alteori pare pur şi simplu sincer îndrăgostit de muzică. Vocea de multe ori s-a auzit mai clar, mai desluşit decât pe CD. Nu ştiu dacă vocea e angelică sau luciferică, dar uneori nu pare umană. Cu toate acestea atitudinea a fost când caldă când glacială. Ba a şi glumit şi le-a dedicat Santuario di Sangre celor care îşi savurau cina la terasele din jurul Pieţei Mari (pentru curioşi căutaţi pe youtube). Ce mi-a plăcut sau displăcut faţă de concertul de acum 2 ani:

  • acum am stat mult mai în faţă, m-am simţit mai bine fizic, am putut fi într-adevăr acolo
  • sunetul mi-a părut mai bun acum
  • playlistul destul de diferit în cei doi ani, deci plus pentru ambele concerte; anul acesta au simţit nevoia să exploateze vioara şi bine au făcut
  • trăirea, senzaţia, feelingul au fost mai puternice acum 2 ani; posibil pentru că era prima oară când îi văd, că aveam o altă stare de spirit, că Aaron a fost mult mai rece, mai necomunicativ ceea ce m-a încântat peste măsură

După ce s-a terminat My Dying Bride a trebuit să ies din mulţime, a trebuit să-mi revin şi să încerc să scap de sentimentul copleşitor că am trăit aşa ceva. Urma Opeth, pe care îmi doream în egală măsură să îi văd. Mai în spate, pierdută în public, însă în cele din urmă a meritat şi s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Un playlist aparent scurt, dar melodii care mai de care, cu improvizaţii, cu o comunicare fascinantă cu publicul. Nu aş fi crezut, sincer, că vor suna atât de bine live. Singurul regret e că nu au fost în altă zi, să fi avut şi la ei aceeaşi energie şi dăruire de la MDB. Pentru că meritau şi merită toate laudele. Au început cu Heir Apparent, de pe ultimul album – care pe mine m-a încântat, deşi sunt destule voci care susţin că nu se ridică la nivelul lor. Nu contrazic neapărat aceste voci, însă nici nu pot să fiu de acord cu ele sau să resping albumul doar pe aceste considerente. Piese lungi, The Leper Affinity sau Closure, cu o notă aparte dată de live, cu măiestrie şi artă într-un singur suflu muzical. Evident, Ghost of Perdition, una dintre piesele mele preferate, ce-a sunat grozav, îndrăznesc sî spun mai bine decât pe cd. Era ireal ce se întâmplă acolo, părea că întreaga seară de sâmbătă am fost cu toţii transferaţi altundeva, un fel de paradis muzical. Poate doar sfârşitul nu mi-a fost întru-totul pe plac, dar nu mai contează asta.

Am spus şi repet, concertele pe care le poţi cu adevărat recenza sunt cele care nu te mişcă prea mult. Cele unde sunt multe lucruri pe care le vezi drept defecte. Concerte care nu au calitatea să depăşească orice aşteptare. În prima seară de la Artmania lucrurile au stat fix pe dos. Indiferent de talentul recenzorului, dacă eşti prins în vraja acelui timp, e greu să te desprinzi. Sunt subiectivă şi invit pe oricine care a fost acolo să mă contrazică. Însă dacă pur şi simplu nu sunteţi fani ai genurilor abordate, mai bine nu. E greu să înţelegi frumuseţea unui lucru care nu-ţi place. Asta nu înseamnă că nu există, doar că e pentru alţii.

Sincer, mulţumesc organizatorilor. Rar ajung să spun asta, dar efortul de a-i aduce şi de a realiza ce au realizat merită apreciat. Avem nevoie de organizatori de acest fel, indiferent de genul abordat. Pentru că merităm să ne vedem trupele favorite beneficiind de un sunet şi de o logistică impecabile.

Arana

PS: Revin cu ziua de sâmbătă şi impresii generale în partea a doua. Nu vreau să mă lungesc mai mult decât e cazul.

Iulie 12, 2009

Trenul

Filed under: Intruziuni,Logos,Trecut/Prezent — Arana @ 13:08

Pe post de introducere:

Dacă tot nu am mai apucat să particip la concursul organizat de Tamada (unde când am văzut câştigătorii, am ridicat o sprânceană), am comentat pe mixuldecultură şi m-am ales cu două cărţi. Detalii aici. Abia aştept să sosească, mai ales că nu prea sunt eu omul care să câştige lucruri şi tare fericită am fost. Ştiam eu de ce îi citesc pe cei de la mix.

Vacanţa continuă. Vineri am venit timp de 10 ore cu trenul, ruta Bucureşti-Târgu Mureş. Când eşti copil trenul ţi se poate părea fascinant. Poate şi când creşti, dar nu te întâlneşti prea des cu el. Însă când devine o parte din viaţa ta, ajungi să îl urăşti. Începând de la controlori, femei de la casele de bilete, continuând cu scaunele, cu ceilalţi călători şi, să nu uităm, întârzierile de una, două ore, cum ai norocul. Să ştiu că nu am alternativă, că sunt obligată să folosesc trenul, să plătesc preţuri astronomice (complet nejustificate) şi să simt că aproape cerşesc un minim de respect, mi se pare o tortură. Partea bună e că am două trasee, iar acum l-am ales pe cel mai lung, pe Valea Mureşului. E superbă zona, verdele e mai verde decât altundeva, localităţile răsfirate, micuţe, liniştite. Tot aerul e diferit, inspiră calm, linişte, relaxare. Am crescut pe acolo, căci fiecare vară însemna o excursie la Topliţa, Răstoliţa sau Borsec. Cu maşina încărcată cu mâncare, perne, pături, copii, căţel, purcel etc. Stăteam cel puţin o săptămână. Însă la un moment dat totul s-a oprit. Nu am mai mers, pur şi simplu. Nu ştiu de ce, poate eram prea mică să înţeleg, poate nici nu ar mai fi fost la fel de fermecător după o vreme, însă amintirea acelor excursii a rămas vie şi mereu îmi promit că voi reveni pe acolo, privind cu ochi de adult locurile care, copil fiind, îmi păreau desprinse din poveşti.

Ultima dată am fost pe acolo în clasa a 11a, la Băile Tuşnad, când am făcut cunoştinţă cu Lacul Sf. Ana, cu un cort inundat, cu frigul nopţii de vară, cu rătăceala prin pădure şi liniştea depărtării. Au fost doar câteva zile care mi s-au întipărit extrem de puternic în memorie. Atunci nu am realizat ce mult înseamnă, însă acum văd că, întocmai ca un personaj de buildungsroman, acele zile au fost un punct de cotitură în maturizarea mea. Totuşi, sunt o altă persoană acum. Nu ştiu dacă mai bună sau mai rea, orice ar fi anumite caracteristici tot nu mi se schimbă. Ştiu că până atunci nu eram sensibilă la anumite lucruri, ştiu că de atunci toate momentele marcante le-am privit din alt unghi. Şi parcă am pierdut undeva pe drum capacitatea de a îmbraţişa ceea ce contează cu adevărat, acordând extremă importanţă lucrurilor ce ar trebui să fie trecătoare, moarte şi îngropate. M-am întorsc acum acolo, căci anul acesta nu am doar ultima mea vacanţă, ci este poate şi ultima oara când am dreptul să mai cred în vreo urmă de copilărie. Lucrurile se schimbă şi simt prea mult duşmănia timpului.

Mi-am promis că vara asta voi petrece câteva zile pe valea Mureşului şi în Orientali. Punctele de cotitură trebuie să aparţină aceluiaşi loc. E mai simplu să marchez aşa diversele etape. Sincer, m-a influenţat mult Etruscul. Nici că puteam să citesc o carte mai potrivită acestui drum şi acestor gânduri. Aş recomanda oricui să îi acorde o şansă lui Waltari, pentru experienţa pe care o oferă. Dincolo de valoarea literară, descrierea vieţii ce-a fost este uimitoare. Înţelegi timpul, trecând prin carte. Fără regrete, cam ce mi-aş dori eu de la mine. Pentru că, până la urmă, tot trebuie să înceteze pierderea în gânduri întunecate. Sunt prea multe de savurat… ştiu că nu am mereu ochii deschişi, însă e uneori nici nu e bine să vezi doar cu ochii.

Arana

Iulie 6, 2009

Cynic (şi cronică de concert)

Filed under: Event,Intruziuni,Muzica — Arana @ 14:13
Tags: , , , , , , ,

Marea nu mai e ce-a fost. Poate am crescut şi am pierdut visarea şi m-am îngropat prea mult în realitate. Nu mai cred în frumuseţea valurilor, sunt mult prea orbită de urât şi de mizerie. În Bulgaria apa e mai curată, mai îmbietoare. Să faci baie în timpul furtunii este o senzaţie cel puţin uimitoare. În timp ce ploaia te ustură pe faţă, rece şi crudă, valurile blânde te încălzesc, te înduioşează aproape. A fost unul din puţinele momente din ultimele zile când nu a contat nimic altceva. Când am fost iar eu, îndrăgostită de mare. În rest, amprenta maturităţii, a zbuciumului, a amintirilor neplăcute a fost prea puternică. Agonie şi extaz – dacă nu ar fi atât de clişeic şi golit de conţinut – ar descrie cel mai bine tot ce s-a întâmplat în ultimele zile.

Am trăit nişte momente grozave – printre care şi concertul Cynic sau pepenele galben, savurat pe o anumită terasă dintr-o anumită staţiune – alături de momente nu tocmai plăcute pe care cu drag le-as da uitării. Asta dacă nu aş sti că ele mă definesc în aceeaşi măsură ca toate celelalte. Mă simt un om mai slab şi mai rău. Nu ştiu dacă asta e realitatea, dar ştiu că uneori mă port asa. Pentru că vreau să rănesc când mă simt rănită şi pentru că pun foarte mare preţ pe sinceritate şi pe încredere. Ambele atât de sensibile la orice atingere.

Am promis o cronică de concert, dar e greu să rup doar acele 45-50 minute de restul zilelor. A scoate un anumit eveniment dintr-un context atăt de plin de semnificaţii e foarte greu. Încerc să mă rezum la ce contează, totuşi. În primul rând, Kavarna e un orăşel unde-l vezi pe DeMaio pictat pe blocuri. E clar. Deşi nu am mers la concertul Manowar, nefiind în sfera mea de interes, bun-venitul oferit de blocurile respective e destul de aparte. Orăşelul acesta are şi un stadion, mărişor, are chiar şi nocturnă (în condiţiile în care găseşti un singur semafor în tot oraşul, asta e o realizare). Primarul e deja vestit, cel puţin la noi, iar festivalul Kaliakra (numele stadionului, diferit de oraşul omonim; mi-a luat ceva să mă lămuresc, căci oamenii ăştia nu prea le au cu imaginaţia când vine vorba să-si boteze oraşele) se înscrie încet încet pe lista de must-see. E scurt si intim – aproape – dar anul acesta i-a adus pe Cynic cu Dream Theater. Acum doi ani, când au fost la Cluj, i-am ratat. Anul acesta, văzând că sunt în turneu, mi-am promis să îi văd şi am reuşit – cu mult mult efort – să mă ţin de promisiune. Efort pentru că urma să înceapă la 8 iar eu la 7 eram încă la aproape 20 km de Kavarna şi nu vroiam să merg. Mulţumesc că totuşi am mers.

Organizarea bună, se intra repede şi uşor, spaţiu destul, gazon moale, bere ieftină şi nu tocmai bună. Nici nu au întărziat prea mult, cam 20 minute, dar e scuzabil şi uneori – cum a fost cazul meu – de dorit. M-am instalat destul de în faţă, dar fără să mă chinui prea mult. Starea de spirit nu-mi permitea. Plus că era extrem de greu de avansat printre toţi fanii Dream Theater. Nimic cu ei, dar prea erau insistenţi. Dar să condamn un fan nu-mi stă in fire, mai ales că acum ceva ani stăteam şi eu 6 ore la intrarea unui concert pentru a prinde loc în faţă.

Space for this, Evolutionary Sleeper, Adam’s Murmur. Primele trei piese, toate de pe Traced in Air, album apărut anul trecut. Al doilea după Focus, cronologic dar pentru mulţi şi calitativ. Totuşi e greu sa compari orice cu Focus care nu doar la vremea apariţiei sale, dar şi 16 ani mai târziu este o capodoperă ce merită toate laudele ce i s-au adus. Şi spun asta din perspectiva unui om relativ sceptic la început, care s-a împiedicat de o ascultare superficială o vreme şi care a avut norocul să se trezească şi să vadă minunăţia de album. Concertul a continuat cu două piese de pe acest prim album, şi anume Textures şi, evident, Veil of Maya. A fost ciudat să le aud cu vocea clean al lui Masvidal, nealterată şi fără growlul original. A fost ciudat, dar nu neapărat rău. Au continuat cu The Unknown Guest, The King of Those Who Know şi au încheiat – mult prea repede, prea brusc şi aproape dezamăgitor – cu Integral Birth. Nu melodia a fost dezamăgitoare, ba dimpotrivă, ci faptul că s-a terminat. A fost foarte scurt. La modul unui vis, pe care încerci să ţi-l reaminteşti şi nu reuşeşti să îţi compui decât câteva secunde. Superbe, dar prea scurte. Sonorizarea a fost foarte bună, publicul civilizat. Mulţi ascultau cu un anumit tip de atenţie, neştiind prea bine ce se întâmplă însă aparent plăcut surprinşi. Câţiva – printre care şi noi – care ştiau perfect pentru ce au venit. Prea puţin conta pentru noi orice altceva.

Imediat după concert am fugit să-mi cumpăr Traced in Air. Nu am Focusul în original, sper că îl voi avea cât de curând, dar orişicum o oarecare sinceritate m-a împins să iau întâi acest album. Plus că era şi ediţie limitată. Aproape tot concertul DT am răsfoit şi răsfoit bookletul, paginile fine, elegante, textura, grafica tot. Am încercat să îmi împrim în minte fiecare secundă preţioasă din cele 50 minute ale concertului. Din păcate eram tot mai abisală în simţiri şi am plecat. Nu am mai putut aştepta să se termine şi DT, să fac poze şi să iau autograf de la Masvidal. Recunosc, îmi era oarecum teamă. Omul acesta este inteligent. Orice interviu de pe net dezvăluie profunzimea gândirii sale şi geniul său muzical. Este în acelaşi timp foarte modest, aproape retras. Lasă senzaţia că tevatura cu autografe şi poze în stânjeneşte. Căci pe bună dreptate nu par să se potrivească personalităţii sale. În plus, îmi era greu să mă gândesc ce i-aş putea spune. Altceva decât clasicele great show, great album, great band etc. Era stupid şi nelalocul lui. O poză ar fi fost o amintire palpabilă poate. Dar nu se poate compara cu concertul sau cu albumul. Am de ce să mă leg şi pe ce să-mi contruiesc cetăţile memoriei. Poate e mai bine aşa.

Îmi dau seama că par oarecum lipsită de entuziasm. Sunt pentru că a fost prea scurt şi prea puţin. Pentru că acum mi-aş dori să merg să îi văd încă o dată. Sau de alte n ori. Sunt si pentru că în continuare mă gândesc ce aş putea vorbi cu Masvidal. Câte aş vrea să îi spun, omului şi nu cântăreţului, cum pare fix genul de persoană pe care o doresc în jurul meu. Dar acestea sunt vise de copil prost, nu m-aş mira ca cititorul să exclame un auzi ce proastă. Mă opresc aşadar, timpul curge oricum împotriva noastră. Evadăm, evadăm dar la un moment dat s-ar putea să se termine totul. Prefer deci să continui să fiu sinceră. Şi atât.

Arana

PS: Nu am scris nimic de Dream Theater pentru că a fost prea lung şi prea într-un moment nepotrivit. Pentru că deşi am ascultat mult DT, de vreo 3 ani n-am mai pus urechea pe nimic. Pentru că a fost şi a trecut şi deşi obiectiv a fost un concert impresionant, pentru mine a fost muzică de fundal la prea multe gânduri şi stări ce se îngrămădeau să izbucnească. Efortul pentru a le controla a subminat orice altceva, provocând o ignoranţă din partea mea la diverşi factori externi.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.