Arana's world under a picture of frenzy

Septembrie 16, 2009

Film vs Carte: Recviem pentru un vis

Am o mare problemă cu ecranizările, iar asta se vede pe blogul meu. De multe ori le urmăresc din masochism, să văd cum s-a mai măcelărit o carte. Mereu am auzit că s-ar putea să fie şi invers, dar până acum nu ştiu dacă am întânlit vreun caz.

Recviem pentru un vis, filmul din 2002, a fost multă vreme unul din filmele mele preferate. L-am recomandat în stânga şi în dreapta, căci mă marcase, dar apreciasem nu doar mesajul foarte puternic ci mai ales felul în care e transmis. Imagini puternice, scurte, de intensitate maximă, o coloană sonoră excepţională, joc actoricesc desăvârşit în unele cazuri. Cam toate ingredientele pentru un film reuşit, care se remarcă şi prin faptul că nu urmăreşte clişee, nu te forţează să fii de acord cu el, dimpotrivă îmbie intr-un mod ciudat la libertate, la alegere, insistând ce-i drept pe consecinţele negative. Am fost fascinată şi de poveste – trebuie să recunosc – de modul în care dependenţa poate distruge mişeleşte, de felul laş în care un toxicoman va fi subjugat realităţii sale. Regizorul Darren Aronofsky a mers la limită cu acest film, s-a axat mult pe puterea viselor şi a imaginaţiei şi a ştiut să se joace cu tehnologia şi cu posibilităţile oferite de peliculă. Este un film foarte vizual, unde ajungi – cam ca bătrâna Sara Goldfarb – atras în ecran, în poveste, simţindu-te la rândul tău mic, nesemnificativ, răpus de forţa realităţii.

Recunosc, când am văzut filmul (şi revăzut imediat după, cam acum 5 ani presupun) nu ştiam de carte, dar am aflat la un moment dat de pe imdb, întrucăt Hubert Selby Jr – autorul – e şi scenarist. Doar acum am pus mâna pe carte complet întâmplător şi am dat să o citesc, extrem de entuziasmată. De la primele pagini însă mi-am dat seama că voi fi complet dezamăgită. Şi nu de film. Am fost surpinsă oarecum de cât de fidel a rămas filmul cărţii, dar nici nu era greu. Literatura trebuie să ofere mai mult decât o imagine şi în mod cert mai mult decât o înşiruire de evenimente. Stilul e leneş şi obositor, limbajul exagerat şi complet nepotrivit atmosferei, autorul pare să insiste să ofere veridicitate şi realism extrem unui sinistru episod din viaţa a câtorva oameni. Legăturile dintre ei par false – şi nu în sensul de sunt false pentru că îi leagă drogurile – ci tocmai acest liant nu e veridic, în carte. Cartea e efectiv lipsită de profunzime şi pare a fi necizelată, neterminată. Ca şi cum e doar o schiţă – cu scenele şi replicile – pentru ceva ce urmează să fie dezvoltat cât de curând. Este frustrant cât potenţial are, cât de mult s-ar fi putut jongla cu psihologia personajelor şi cu eurile acestora. E un tărâm perfect pentru a crea un univers cu adevărat macabru şi tulburător, care ar fi fost imposibil de transpus în imagini. Autorului însă parcă îi vine greu să se joace şi să exploreze. Totul e forţat, de la scenele în care tinerii se droghează, până la tratamentul lui Sara ori aventurile dubioase ale lui Marion. Cartea rămâne la un stadiu naiv, insuficient pentru a cuprinde imensitatea temei pe care are curaj să o abordeze.

Mi-e cât se poate de clar că nu e doar o întâmplare fericită – mai degrabă nefericită – că în acest caz cartea a fost sfărâmată. Nu ştiu dacă literatura poate învinge mereu, par să fie unele aspecte unde avantajele filmului sunt de necontestat. Tocmai pentru că are acele lipsuri cartea, filmul a reuşit să fie net superior. Acolo unde cuvintele au fost prea puţine, imaginile au reuşit să încropească senzaţiile şi trăirile imposibil de transmis în două rânduri scrise neglijent. Desigur, meritul regizorului este imens. Sunt scene întregi care îmi apar extrem de clare, chiar după atâta timp, pe când sunt aproape sigură că dacă nu exista filmul nici măcar nu terminam romanul. Este sec şi mort. Nu poţi să transmiţi un mesaj, o idee, un gând cât timp nu crezi în forţa lui şi nu te străduieşti să îl înfăţişezi ca fiind firesc, indispensabil creaţiei tale. Aronofsky fix asta face: e sincer şi duce până la capăt grotescul, îmbrăţişând din plin estetica urâtului. La Selby e doar urâtul, partea de estetic fiind pierdută undeva pe drum, fie într-un cotlon al gândirii autorului, fie nici măcar nu a existat.

Mă încearcă un sentiment apropiat furiei la adresa celor ce scriu doar aşa, să fie scris, fără pasiune, fără să creadă în creaţia lor. Ca şi cum un autor s-ar putea desprinde de ceea ce a relizat, ca şi cum nu ar trebui să fie definit prin opera sa. Şi nu mă refer la a indentifica un romancier cu subiectul romanelor sale, ci cu existenţa lor. Să ştii că simţi când îl citeşti. Să ştii că poţi avea încredere în faptul că nu te va batjocori dacă te pierzi în opera lui. Că dincolo de a-ţi satisface o pasiune, te alegi şi cu altceva, nu citeşti de dragul de a citi, ci pentru ce îţi poate oferi cartea. Iar mie, cartea Recviem pentru un vis nu mi-a oferit nimic, doar un spectacol amator, pus în scenă de nişte oameni care nu au nici dăruire, nici talent, nici chef de muncă, un spectacol superficial şi aproape kitch. Nu ştiu dacă pot numi asta artă şi m-au deranjat referinţele critice, ce numeau cartea capodoperă. Aş vrea ca înainte să se arunce cu astfel de cuvinte să se înţeleagă că centrul artei literare nu îl reprezintă nicidecum acţiunea. Ori poate greşesc eu, nu am pretenţia de a deţine calităţile necesare să fac judecăţi de valoare, însă am pretenţia ca atunci când cineva etichetează o carte să nu jignească eventualii cititori. Am fost deranjată şi în alte rânduri de anumiţi autori ori cărţi, însă nu ştiu dacă până la antipatie. Regret doar că am început să pun şi filmul în altă lumină, că mi-am lăsat umbrită senzaţia pe care o aveam în legătură cu el şi am început să caut răspunsuri. Am renunţat totuşi când mi-am reamintit să ascult tema muzicală centrală. Chiar dacă poate are un rol chiar prea important în derularea filmului, chiar dacă sunt ferm convinsă că fără aceasta, soarta Recviemului ar fi fost probabil diferită, vă invit să o ascultaţi sau să o reascultaţi. Este năucitoare. (Lux Aeterna)

Recviem pentru un vis, Hubert Selby Jr., ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

PS: Vedeţi şi Requiem for a Tower, care este o varianţă a piesei folosită într-un trailer pentru jocu The Two Towers, din seria Stăpânul Inelelor; cică ar fi fost folosită şi în traileruri pentru alte filme (ştiu de I am Legend) în orice caz este una din cele mai bune variante a piesei respective, din câte am ascultat (şi sunt destule), evident exceptând cea originală.

Aprilie 13, 2009

Blindness – mai bine nu!

Filed under: Carti,Pelicula — Arana @ 18:30
Tags: , , , , , ,

Am mai spus că nu îmi plac ecranizările. Le găsesc a fi mostre de idioţenie, de cele mai multe ori. Nu eşti destul de inteligent să citeşti cartea? Nu-i nimic, îţi oferim rezumatul. Cu tot cu imagini, nu cumva să faci vreun efort intelectual. Citeam pe undeva că nu e bine să îţi expui copiii mici la tv înainte să stăpânească scrisul şi cititul, înainte deci de a lua contact cu un alt fel de lume, care pune în mişcare inteligenţa creativă. Cu cât li se oferă mai mult pe tavă, cu atât vor fi mai limitaţi. Nimic surprinzător în asta…

Cam aceeaşi este şi soarta eranizărilor. Când o carte oferă o anumita experienţă şi când autorul foloseşte acţiunea ca pe o metaforă, când soarta nu este determinată de ceea ce se întâmplă, ci de ce semnifică întâmplările respective, firul lor, momentul lor, modul lor de a ne fi prezentate, o ecranizare are toate şansele să altereze acel miracol şi să îl reducă la ceva de duzină. Cam aşa mi se înfaţişează şi filmul după Eseu despre orbire – despre care am scris mai de mult. Recunosc, mi-e greu să judec filmul în mod independent. Nu pot să spun despre el că  în sine e o porcărie. Poate dacă nu era cartea, poate dacă nu aveam aşteptări, spuneam că nu e tocmai prost şi că ideea e interesantă. Poate. Dar pe de altă parte, trebuie să fiu realistă, iar dacă as vrea să rezum, ar fi ceva de genul: au luat cartea, au scos firul narativ, l-au scuturat de orice implicaţii, l-au triat puţin de ce lor nu li s-a părut interesant, au ales nişte actori mai mult sau mai puţin potriviţi si voila, film. Atât. Nici măcar nu ar merita mai multe detalii de atât, însă vreau să insist pe nişte aspecte.

În primul rând, m-au deranjat enorm actorii. Cu câteva excepţii, au fost prost aleşi şi au jucat pe măsură – deci tot prost. De exemplu, primul orb. Care era japonez (explicaţia de pe imdb al unui alt comentatori nemulţumit era că a fost nevoie de inserarea cuplului japonez pentru a satisface sponsorii de aceaşi naţionalitate; mă rog). Am trecut peste şocul „cultural”, l-aş fi iertat de tot dacă ar fi reuşit să se ridice la nivelul pe care acest rol îl cerea. Nu a reuşit. A fost plan, apatic şi plictisit. Primul orb e un adevărat simbol. O uşă de trecere dacă vreţi. Toată pasiunea de acolo ar trebui să curgă…

M-aş opri şi la Julianne Moore care e foarte neexpresivă, foarte neimplicată. Cei ce au citit cartea o cunosc pe Soţia doctorului nu doar pentru efortul şi sacrificiul ei, ci şi pentru tulburările şi trăirile ei, dilema, constanta luptă dintre a continua şi a se da de gol, dintre sentimentele de înţelegere faţă de cei din jur şi singurătatea, acută. În primul rând că nu se insistă suficient pe aspectele respective – ziceam doar că am rămas cu senzaţia că s-a cules, bob cu bob acţiunea, lăsând restul la o parte. În al doilea rând, nici ea nu fructifică rolul. Parcă nu îl trăieşte. Fără a fi măcar pe aproape din domeniu, stau totuşi şi mă întreb de ce, ca actor, ţi-ai asuma un rol pe care nu îl înţelegi şi un personaj în care nu crezi.

De partea cealaltă a baricadei ar fi Danny Glover, care e şarmant şi darnic, un soi de aducător de linişte şi de credibilitate. Nu are multe de făcut, deşi s-ar fi putut exploata mai mult vocea şi calmul lui. De ce nu l-au îmbrăcat în haina de scriitor pe tot parcursul filmului? Cele câteva secvenţe finale în care au făcut asta sunt delicioase. Ar mai fi şi Regele Salonului 3, cel care preia controlul institutului şi care îşi joacă răutatea cu măiestrie. Un necunoscut, însă cu marele merit de a se transpune. De a da viaţă sanatoriului, de a reuşi să concentreze în jurul său scene întregi. E vorba despre mexicanul! Gael García Bernal. Joc actoricesc de mare clasă, pur şi simplu.

În al doilea rând, am insistat atât pe aspectul acesta pentru că am avut senzaţia că toate aceste greşeli au contribuit la pierderea mesajului. Care este brut, necizelat, dureros de real. Nu trebuie să zâmbeşti sau să te bucuri, căci nu e loc de aşa ceva. Finalul e doar în aparenţă fericit, căci după tot dezastrul nu te poţi relaxa, nu poţi să nu rămâi consternat, întrebându-te ce urmează acum. Cartea are finalul deschis şi e o chestie de perspectivă dacă mai insişti sau nu asupra lui. Filmul, ce-i drept, e fidel, însă încărcătura emoţională e mult diminuată. E ca şi cum s-ar fi grăbit să îl termine, să ne arate că uite epidemia trece şi totul e bine, acum pa, ne-am făcut datoria. Ce are asta în plus faţă de alte sute de filme care explorează un virus, o epidemie, o boală ceva, dar care oricum au finalul „fericit”? Pentru că Blindness nu  a reuşit să redea esenţa, am ajuns să îl compar cu o porcărie de duzină. Evident că nu merită o soartă chiar atât de crâncenă, însă nici aprecieri nu îi pot aduce. E linia aceea subţire între măreţ si dezastrous. Mai că m-aş fi dorit să spun că e mediocru, dar nu, căci nu aş putea acorda atât timp şi atenţie unui film mediocru. E undeva în sfera de „ce ar fi fost dacă…”

Sunt dezamăgită. Poate aveam şi eu aşteptări prea mari, prea îmi doream să mă lase filmul mască. Aveam pretenţii şi pentru că se vrea film independent, visam la film de artă, vedeam deja iluştri necunoscuţi făcând rolul vieţii lor. Speram să nu fie în engleză. E superficial, ştiu, dar ce să fac dacă în mintea mea s-i întipărit o altă imagine. Aş fi vrut mai multă dăruire, aş fi vrut ca oamenii respectivi să arate că joacă din dragoste pentru Saramago şi opera lui, nu pentru bani sau notorietate. Nu vroiam schimbat firul acţiunii, vroiam doar să se joace mai mult cu ce aveau. Unele imagini sunt realizate superb, aproape metaforic. Aşa că potenţial era. Se putea crea o incursiune în mintea umană, în deznădejde, în mizerie, în cele mai întunecate adândimi ale naturii umane. Filmul este vizual, dar cartea îl depăşeşte. Şi atunci ce scop? Mă revoltă să văd că cei care au resurse, timp, vointă de a scoate ceva, se plafonează. Se opresc, îndrumaţi de aceleaşi motive exterioare care ajung să ne stăpânească pe toţi la un moment dat. Vreau artă în filmele astea. De multe ori, de prea multe ori, nu am cum să primesc ce îmi doresc… Citiţi cartea. Vedeţi filmul. Comparaţi… şi devine extrem de clar de ce o ecranizare nu poate reuşi ce reuşeşte cartea. Ea e cea care se imprimă în memorie. Poate nu acţiunea, poate nu numele personajelor, dar în mod cert senzaţiile rămân. Şi atunci ştii că tocmai ai lăsat deoparte o capodoperă.

Arana

Martie 29, 2009

Filme. Marca: Iberică

Ziceam acum ceva vreme că revin cu un post despre filme spaniole. Mai precis despre: El Laberinto del Fauno, El Orfenato si El Espinazo del Diablo. Primul şi al treilea îl au în comun pe Guillermo Del Toro, lucru vizibil considerând chiar şi numai fundalul, Războiul Civil din Spania; iar Diablo e considerat fratele şi Labirintul sora aceleaşi creaţii (reflectând personajele centrale). Toate 3 împart ideea de oarecum horror, pe un fundal specific, având in roluri principale copii – ceea ce nu înseamnă că trebuie să îţi şi placă aceştia, general vorbind, pentru a te putea bucura de film.

Ar fi prea mult să încerc să le recenzez, pot doar să le recomand. Scopul este acela de a incita, nu doar la acestea ci şi la altele. Şi sper să se găsească unele recomandări printre comentarii.

În primul rând câteva lămuriri generale, însă determinante pentru de ce mi-au plăcut atât de mult:

1.       Îmi plac filmele serioase şi îmi plac filmele care reuşesc să îmbine cât mai multe genuri; mă voi uita şi la un fantasy, şi la un horror, şi la un film cu tente psiho. Însă dacă le am pe toate 3 in aceeaşi reţetă, sau două sau oricare din ele plus un alt ingredient, e deja un pas important către a mă bucura de filmul respectiv

2.       Nu mă uit la multe filme. De asta, poate sunt superficială în exprimare sau exagerată în aşteptări. Accept critici, căci nu e domeniul meu. Însă nu mă împiedică nimic să cred în acele filme ce-mi fac plăcere şi care mă frământa o perioadă lungă după ce le-am văzut.

Revenind la spanioli. O primă constatare e că nu sunt foarte sănătoşi, ceea ce nu poate decât să mă încânte. În Labirint imaginaţia este la putere, însă realitatea războiului e de câteva ori mai crudă. Fantomele din Diavol sunt drăguţe; răul se ascunde în om, în trecut, în zbuciumul interior al celui privat de dreptul la viaţă. Nu ai cum să ignori că a exista nu înseamnă neapărat a trăi. Orfelinatul e poate cel mai puţin şocant la o primă vedere, merge mai mult pe o reţetă clasică. Totuşi, fantomele nu sunt doar de domeniul supranaturalului, ci îşi au rădăcinile în firea umană, în teama de necunoscut, în respingerea celui ce este diferit. Iar culmea am întâlnit-o în Para Entrar a Vivir, unde totul izvorăşte din singurătate şi neputinţa de a lupta pentru ceva. Acest din urmă film nu e la fel de impresionant ca celelalte trei, totuşi dă clasă la probabil 80% din horror-urile de la Hollywood (acum am descoperit că face parte de fapt dintr-o mini serie, intitulata Peliculas para no dormir; eu l-am văzut pe hbo, pur întâmplător).

Fiecare dintre filmele astea are un impact extrem de puternic. E ce caut la un film, după cum ziceam. Doar că impactul se realizează într-o formă neobişnuită: imediat după vizionare, toate mi-au plăcut. Atât. După ceva timp, mintea a început să îmi fie acaparată de ele. Există un adevărat mecanism pe care filmele astea, fiecare în parte, a reuşit să îl declanşeze. Mecanism ce are două coordonate:

1.       Pe de o parte e vorba de film, în sens de artă. Jocul actoricesc e impresionant. Naturaleţe, francheţe, o lipsă de subtilitate mai mult decât bine venită. Începând de la copii şi până la cele mai bolnave, sadice, inumane personaje. Toate par gata să îţi apară în faţă. Şi indiferent cât de absurd ar fi ceva, actorii respectivi au avut talentul de a-i transpune. Tot aici intră şi originalitatea scenariilor, decoruri, tot ceea ce înseamnă impact vizual, scenografie etc. pur şi simplu nu găsesc motive de reproş. Îmi amintesc de Labirint, unde creaturile fantastice sunt o mostră a unei creativităţi impresionante. Nu seamănă cu mituri deja consacrate, nu reproduc sau nu trimit la clişee. Sunt reprezentări fix ale lumii filmului.

2.       Pe de altă parte, efecte. Te întrebi ce au urmărit toţi cei ce au lucrat la film. Ce au vrut să creeze, unde au vrut să îl ducă pe spectator. Da, m-au transpus, dar apoi nu m-au lăsat să scap. Ceva din filmele astea se imprimă în tine. E mai mult decât o imagine, o părere. Este un adevărat sentiment, amestec de teamă, curiozitate, nevoia de mai mult, conştientizare, cunoaştere. Nu ştiu cum, totul pare a se reduce la natura umană. La ce poate declanşa ea, la scopurile si mijloacele ei ascunse. Indiferent de metafora în care e înfăţişat, psihicul şi deviaţiile sale par a fi subiectele de interes. Nu poţi să nu te simţi alterat…

Am simţit că oarecum fiecare s-a jucat cu mintea mea. Că aceste filme au o încărcătură emoţională extrem de puternică, însă sunt departe de a fi siropoase, drame sau alte clişee. Filme care duc la ideea de artă, chiar dacă sub forma urâtului. Ceea ce e cu atât mai impresionant. Nu aveam nicio aşteptare, lucrurile doar au evoluat de aşa natură încât să le văd. Vreau mai mult, nu neapărat aceeaşi temă, ori naţionalitate, ori idei. Însă în mod cert vreau mai mult din ce oferă. O dovadă cât de certă aş fi avut nevoie că lucrurile incredibile pot proveni din cele mai neaşteptate locuri. Poate şi o mustrare că nu credeam destul în această formă de artă şi potenţialul ei. Pe de altă parte, au şi ridicat ştacheta în materie de filme. Au această consecinţă, să îţi schimbe nişte percepţii. Poate de aici provine toată forţa şi toată lipsa mea de abilitate de a le aprecia cum se cuvine: au schimbat ceva. Mai mult de atât nu pot cere.

Arana

Octombrie 21, 2008

Death Proof (2007)

Filed under: Pelicula — Arana @ 23:37
Tags: , ,

Tarantino! Am zis tot? Nu chiar, dar pe aproape. E greu sa descrii un film al lui Tarantino, caci orice ai face nu ai cum sa prinzi esenta, acel je ne sais quoi ce vine la pachet cu orice productie pe al carei fundal apare Q.T. De cand am vazut Kill Bill si Reservoir Dogs – primele mele contacte serioase si voite cu creatia lui – am ramas fascinata si am urmarit cu aviditate tot ce era „marca inregistrata” Q.T. Nu zic ca totul e perfect, insa abilitatea lui de a intelege filmul ca arta si de a marca aceasta arta cu o nota strict personala si inconfundabila e de necontestat.

Death Proof e un film-tribut filmelor de actiune/thriller/horror de categoria B de prin deceniile 8-9 ale secolului trecut. Ca urmare, calitatea peliculii e pe masura, desi se vede pe alocuri ca invechirea e mai mult decat intentionata si aproape ilar exagerata. Asta ca o marca distincta a sarcasmului. Trimiterile la filmele respective, in speta cele unde miezul erau masinile, sunt dese si lacunele mele s-au simtit (desi n-as putea spune ca doar pentru acest fapt ma voi apuca sa vizionez respectivele filme, doar ca mi-ar fi placut sa fiu mai in tema). Revenind la subiect, nu avem de-a face cu un film ce rastoarna principiile despre viata, ce trimite la idei monumentale si spargatoare de mituri. Dimpotriva, un film cliseic, dragut si savuros. „Dragut” se refera la naivitatea abordarii: subiect simplu, personaje simple si oarecum fanteziste, tipe misteux, masina ucigasa, un psycho –  ce mai, reteta ideala.

Totusi, revin la primul paragraf: avem de-a face cu Quentin Tarantino. Asta inseamna replici savuroase, comic negru, ironie si sarcasm foarte fine, brutalitate intr-un mod aparte (ganditi-va doar la Reservoir Dogs cata risipa de sange a implicat si totusi cat de la locul ei era fiecare scena si cat de putin deranjant era ansamblul); pentru ca poate acesta e unul dintre marile lui talente: redefineste ce inseamna o scena de violenta. Nu voi reusi sa imi explic nicicand cum anume poate sa se rupa de clisee, desi se joaca in continuu cu ele. M-au fermecat filmele lui, inclusiv cel de fata, si prin prisma realismului aleatoriu pe care il contureaza. Este mai mult decat evident ca nu incearca sa redea scenarii posibile, ci unele mulate pe imaginatia privitorului, insa in acelasi timp imposibilitatea devine palpabila, directa, subiectiva. Filmul se desfasoara nu doar in fata ta, ci in mintea ta. Nu face asta oare diferenta intre un film oarecare si unul cu adevarat bun? Faptul ca te marcheaza, ca ramane intiparit in memoria vizuala si afectiva. Reuseste sa atraga totul in epicentrul sau, Tarantino reuseste sa faca prin filmele lui sa navighezi prin viata altfel, macar cat urmaresti filmul. Apoi totul se confunda, si reusesti si dupa ani sa redai replici sau – mai mult – senzatii acute traite in timp ce urmareai o productie de-a lui. Asta se intampla si in Death Proof. Desi e simplu, desi poate nu e senzational prin nimic, desi nici macar nu e deosebit, e in acelasi timp toate astea printr-o nota distincta, inexplicabila. Un film cu o intensitate aparte, cu un final stupido-neterminat, cu a twist of sheer madness. Sunt subiectiva, recunosc, asta pentru ca sunt destul de snoaba incat sa zic ca pentru a-l intelege pe Tarantino si pentru a-l aprecia, nu trebuie sa ai multe legaturi cu normalitatea. 😉

In concluzie, nu am mai vazut de mult un film care sa merite, asa ca aveam nevoie de DP; pe de alta parte, era si in plan de ceva vreme, si cu toata lipsa de filme am hotarat sa merg pe o reteta sigura: Tarantino. M-a surprins fix cat trebuia si mi-a zis fix ce trebuia. Il recomand totusi doar celor care au deschideri spre nebunia si inspiratia neingradita ce-l caracterizeaza pe omul care este, neindoielnic, revelatia cinematografica a existentei mele.

Arana

Aprilie 17, 2008

Afirmare de gusturi (am furat o… leapsa)

Filed under: Pelicula,Personal — Arana @ 22:06
Tags: , ,

Dupa ce am dedicat un post intreg unui film care mi-a deschis ochii si care a facut sa rezoneze in mine diverse idei si diverse senzatii de revolta, raman in acelasi domeniu printr-o abordare mai larga. Pe unul dintre blogurile pe care ratacesc si unde nimeni nu stie de existenta mea – DeMaio – am gasit leapsa asta care provoaca la a numi/caracteriza/diseca pe scurt cateva filme care au insemnat ceva pentru existenta ta. Nu cred ca exista vreun film care sa-mi fi schimbat viata, dar cu siguranta exista filme care m-au facut sa privesc cu alti ochi diverse aspecte.

Asadar… ordinea e aleatorie (nu stiu daca o sa pot fi destul de concisa; nu stiu nici macar daca mentionez strict filmele care merita, sau toate care merita, sau dimpotriva ma impiedic de clisee amestecate cu starea de moment)

  • Kill Bill vol. I – in momentul in care a aparut, filmul asta mi-a facut cunostinta cu dl. Tarantino; incepand de la Uma Thurman (una dintre cele mai bune, din orice punct de vedere, actrite, imho) si continuand cu actiunea aproape sur-realista, cu tipicul farmec al filmelor semnate de Tarantino, a reusit sa ma farmece si sa ma capteze intr-un univers al violentei transformata in arta, intr-o oda cantata decaderii si denaturarii umane, o apologie adusa imposibilului real.
  • Requiem for a Dream – da, stiu, e supraevaluat, supracomercializat etc; pe mine insa m-a atins si nu atat prin „don’t do drugs”, cat prin curajul abordarii, prin realismul crud, prin nebunia ce strapunge fiecare secunda a filmului; finalul a fost aproape traumatizant. Iar coloana sonora – de mare exceptie.
  • El Labirinto del Fauno – basm si razboi. feerie si sange. vis si cruzime. Nu mi-am dat seama de influenta acestui film asupra mea decat la ceva timp dupa ce l-am vazut; scenariul aproape sadic m-a rascolit si m-a intors pe toate partile. E o intalnire fascinanta intre inocenta, pierderea ei si lipsa desavarsita a oricarui sentiment.
  • Babel – desi inainte sa-l vad priveam cu spranceana ridicata prezenta lui Brad Pitt, mi s-a infirmat scepticismul: e simplitate in complexitate; sau invers. E cumva acelasi lucru. M-a captat ideea interdependetei si a coincidentelor. Teoria efectului aripilor de fluture privit prin prisma seaca a realitatii contemporane si a civilizatiei contemporane. Orice ar insemna asta. Fara exceptie
  • Cannibal Holocaust – am zis deja de ce, aici.
  • Reservoir Dogs – revenind la dl Tarantino, la primul film semnat T. cu o distributie de exceptie (in afara de Uma, prezenti toti actorii lui preferati); nu pot comenta filmul asta. Trebuie vazut, mestecat, digerat si savurat. Opera de arta… avant-garde.
  • No Country for Old Men – cred ca e cel mai recent vazut film care m-a impresionat. Savuros si sec, inteligent si realist pana provoaca dureri. Fara coloana sonora, fara floricele, fara nimic care sa-ti distraga atentia. Film.
  • Vanilla Sky – a trebuit sa il vad de cateva ori sa fac abstractie de Tom Cruise (de distributie in general, de fapt) si sa ajung acolo unde vrea sa te duca filmul asta. E ciudatenia intruchipata prin felul in care se joaca in si cu mintea privitorului; prin felul in care incet incet destrama un fir inexistent. Cand crezi ca nu se mai poate inoda nimic, apare o panza de paianjen care se taraste parca in intestine si in creieri deopotriva.  Pentru mine e mai mult decat un „ce-ar fi daca” – e un adevarat „exista undeva. te provoc sa gasesti unde”.
  • The Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Jim Carrey serios. Aveam eu un soi de teorie ca daca omul asta face un rol serios, sunt toate sansele sa ramai fara grai. Cam asa si cu filmul asta. L-am vazut prima data undeva prin liceu si mi-a inspirat o adevarata filosofie. Sau poate pur si simplu mi-a luminat o oarecare idee care se nascuse de ceva vreme in mine. Totusi, nu il pot comenta. E prea personal pentru a face asta. E poate cel mai influent film pe care l-am vazut vreodata. Evident, referitor la persoana mea. L-am trecut ultimul… pentru ca daca era primul poate as fi inchis lista. Desi nu cred ca il pot numi filmul „preferat” (oricum nu ma incanta notiunea asta… dar altcandva despre de ce nu)

In concluzie, cam astea ar fi cateva filme care s-au pliat asteptarilor si pretentiilor mele; filme care mi-au dat de gandit si m-au facut sa deschid ochii intr-un alt unghi. Exista si altele, desigur. Astea mi le-am amintit acum. Si poate de fapt subconstientul are si el un anumit rol – mi-a relevat acum ce conteaza acum.

Arana

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.