Memoriile lui Hadrian (M. Yourcenar)

Motto:

Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat.

Cu aceast roman, Yourcenar a crescut în ochii mei cum puţini scriitori au reuşit (cu atât mai mult cu cât prima întâlnire a fost dezastruoasă). E o carte extrem de spirituală şi introspectivă, scrisă cu multă minuţiozitate, un stil apropiat unei relatări filosofice, cu mari influenţe din antica lume greacă. Autoarea a recunoscut că a încercat – pentru a-l aduce cât mai aproape de ea pe Hadrian – să recitească în original toate lucrările ce l-au influenţat şi pe acesta. Şi se simte, chiar şi după 2000 ani filosofii antici au aceeaşi influenţă, aceleaşi amprente atât de uşor dedectabile. Ideile expuse le-am mai citit, le-am mai regăsit sub diverse forme, dar nu contează. Sunt mereu noi, actuale, simple şi frapante, coerente şi incomensurabile.

Gândindu-mă doar la munca acestei femei (romanul i-a ocupat în jur de 30 ani din viaţă cu scrieri, rescrieri, manuscrise arse ş.a.), mă simt neputincioasă să încerc măcar să recenzez. Poate şi pentru că în Carnetele de note ataşate am regăsit nu doar explicaţiile personale ale autoarei, ci şi cele ale realizării finale, precum şi note privind anumite piste de interpretare. Desigur, m-am bucurat să văd că sunt pe aceeaşi lungime de undă, că a ajuns la mine mesajul într-o manieră destul de apropiată intenţiilor autoarei, dar, pe de altă parte, fix aceste aspecte mă fac să mă întreb dacă nu e cumva redundant şi inutil să scriu despre această carte. Aşa că nu fac o recenzie, ci doar prefer să reţin unele idei, pentru mine şi, de ce nu, să încerc să împart cu alţi cititori ai cărţii.

1. Adevărul

Adevărul pe care intenţionez să îl expun aici nu e în chip special scandalos sau este doar în măsura în care orice adevăr provoacă scandal. (…) îţi ofer aici o relatare lipsită de idei preconcepute şi de idei abstracte, extrasă din experienţa unui singur om care sunt eu. Nu ştiu către ce concluzii mă va duce povestirea. Îmi pun nădejdea în examirea faptelor pentru a mă defini, a mă judeca poate, sau cel puţin pentru a mă cunoaşte mai bine înainte de a muri.

Aceste Memorii, sub forma unei scrisori retrospective ţin să redea adevărul istoric. Un prim aspect care contribuie la impresia generală a cărţii, căci sunt sigură că dacă s-ar fi deviat prea mult, dacă s-ar fi încercat romanţarea epocii lui Hadrian, s-ar fi pierdut foarte mult. Veridicitatea istorică inspiră veridicitatea personajului. Se respectă trecutul acestuia, studiile sale precum şi oamenii cu care a venit în contact şi care l-au influenţat, astfel încât acest erou pare cu atât mai palpabil. Într-o eră în care împăraţii erau şi zei prin voinţa poporului, nu prin autoimpunere, Hadrian ne apare într-o lumină pozitivă, adeseori frântă tocmai de instrospecţii. Împăratul adorat, care e mult prea real pentru a se pierde în adolatria poporului. Lui măreţia nu i-a adus pieirea, pentru că a ştiut să o respecte; iar asta se reflectă în toate aspectele vieţii sale, cotidiene ori de conducător, fiind descris mai degrabă ca un stoic decât un împărat ce a îmbrăţişat fastul Romei.

De aici şi ceea ce aş numi „frumuseţea moderaţiei”; el a dus o politică de pacificare, a oprit epoca cuceririlor, realizând că pe termen lung nu are cum să fie realizabil aşa ceva. Iar această doctrină mi se pare că se întâlneşte în toată cartea. Iar omul extremelor din mine e cel puţin încântat de această abordare şi, cum altfel, modalitatea ei de exprimare.

Şi mulţumeam zeilor pentru că mi-a fost dat să trăiesc într-o epocă în care sarcina ce-mi revenea consta în a reorganiza cu predeunţă o lume şi nu a scoate din haos o materie încă lipsită de formă sau în a mă culca pe un cadavru pentru a încerca să îl readuc la viaţă.

2. Humanitas, Felicitas, Libertas

Hadrian se destăinuie prin prisma a tot ce înseamnă să fii uman. De la cugetări asupra somnului, dragostei, oamenilor, puterii, studiului. Totul e atins, mai mult sau mai puţin. Discursul narativ este unul puternic introspectiv. În mod ciudat mi-a amintit de existenţialistul Malraux şi a lui Condiţie Umană: aceeaşi pasiune, aceeaşi putere de analiză, aceleaşi aplecări filosofice, fără însă a se recurge la un ton sec, impersonal (chiar opusul, aş spune).

Asta înseamnă însă că celelalte personaje nu se bucură de o atentă construcţie. Indiferent de influenţa pe care au avut-o în viaţa lui Hadrian sunt reduşi la nişte piese care întregesc tabloul dar nu îl definesc. Deşi o asemenea abordare contribuie la veridicitatea naraţiunii la persoana I, îndepărtează romanul de genul istoric. Pentru mine nu e nicidecum un defect, şi cred că m-ar fi deranjat să fie un tablou complet, însă mă gândeam doar că unele etichete se acordă prea uşor, fără a se ţine seama cu adevărat de intenţia autorului, atât de clar relevată prin diverse artificii literare.

Cât despre h, f, l – inscripţia ce însoţeşte monedele bătute în perioada lui Hadrian, acestea îl caracterizează cel mai bine pe omul şi pe conducătorul Hadrian („cuvinte în care crede şi care l-ar călăuzi pe orice filosof grec” – citat aproximativ). Într-o diagramă logică, unde am separa caracteristicile celor două feţe, cercurile diagramei s-ar intersecta în acest punct. Semnificativ mi s-a părut şi motivul determinant în alegerea succesorului: bunătatea.

Mă îndoiesc că toată filosofia lumii va reuşi să desfiinţeze sclavia: cel mult i se va schimba numele. Pot să îmi închipui forme de servitute mai rele decât ale noastre pentru că sunt mai înşelătoare: fie că s-ar reuşi transformarea oamenilor în maşini stupide şi mulţumite care se cred libere în vreme ce-s aservite, fie că li s-ar dezvolta, eliminând răgazurile şi plăcerile omeneşti, o poftă de lucru tot atât de furioasă ca pasiunea pentru război la neamurile barbare.

3. Împăratul roman fără Roma

Pasionat de călătorie şi de cunoaştere, Hadrian petrece puţin timp în Roma, fiind conducătorul imperiului în ansamblu. Vreme de mulţi ani nu are un domicilui stabil, locuieşte în toate condiţiile, luxoase ori austere, cunoaşte viata în detaliu, încearcă să înţeleagă. Întreaga carte e o călătorie: cititorul e cu iscusinţă purtat nu doar în alt timp, ci şi în alt spaţiu şi în altă mentalitate. Unde conducătorii au fost cu adevărat zei, unde oamenii erau realmente centrul existenţei. Evocarea are un simţ nostalgic pe alocuri, şi nu pot să nu mă întreb a cui e cu adevărat acea nostalgie: a autoarei ce realizează – după cum chiar ea afirmă – că acea conjunctură din vremea celor 7 împăraţi nu va mai exista niciodată, şi nu atât ca un context istoric strict, ci ca o mentalitate colectivă concentrată pe adevărata libertate a omului. Deşi Imperiul Roman nu constituie principala mea atracţie din istoria antică, expansiunea şi decăderea lui sunt spectaculoase atât ca evenimente, cât şi ca ansamblu de „coincidenţe” ce a dus la întamplarea acestor evenimente. Şi deşi Yourcenar se referă doar la un episod din această istorie, reuşeşte să cuprindă spiritul şi culoarea timpului. În acelaşi timp, trece dincolo de acesta, recunoscând că previziunile lui Hadrian reprezintă mai degrabă ecourile prezentului, dar că istoricul Hadrian ar fi avut toate mijloacele să afirme lucruri asemănătoare alter-egoului său, născut aproape 2 milenii mai târziu.

Nu dispreşuiesc oamenii. Dacă aş fi făcut-o nu aş fi avut niciun drept, nici vreo raţiune şă încerc şă-i conduc.

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Arana

Publicitate

Bookasm. Gaudeamus şi Rushdie.

Iubitori ori nu de carte, cam toată lumea ştie ca zilele astea la Romexpo are loc târgul de carte Gaudeamus. Acum ceva săptămâni când am auzit prima dată că va veni şi Rushdie pe la noi, cu această ocazie, deja mă vedeam în faţa lui cu Copiii din miez de noapte în braţe. Şi mai ştiam şi fix ce vreau să îi spun.

Deşi n-am scris prea multe despre Rushdie – de fapt doar Grimus beneficiază de o recenzie, aici – cartea de care vă spuneam m-a făcut să mă îndrăgostesc de omul acesta. E imensă, o Capodoperă a literaturii contemporane. Nu vreau să spun moderne, pentru că Rushdie e unul dintre puţinii contemporani pe care i-am citit despre care pot afirm, cu tărie şi încredere, că îşi va scrie propria foaie în istorie. Şi nu, nu pentru că poate va fi executat de islamişti (pentru că, să o spun pe cea dreaptă, multă lume pentru asta îl citeşte iniţial), ci pentru ce şi mai ales cum scrie. Complex, obositor, mare. Un monstru de creativitate şi de talent şi de vocaţie. Nu exagerez, pentru că nu îmi place să ofer gratuităţi şi nu mi-e greu să critic. Tocmai că mi-e greu să laud, să arăt cât de mult înseamnă scriitura acestui om şi cât de multe poate oferi unui cititor. Nu vreau acum să vorbesc despre el, poate după citesc proapăt achiziţionata şi semnata Seducătoarea din Florenţa, poate zic voi putea să scriu despre. Şi să insist mai mult în de ce îl apreciez atât de mult pe Rushdie.

Sincer, acea jumătate de oră sau cât am stat la coadă a trecut imediat. Îmi repetam în cap cuvintele, ca un învăţăcel din clasa 1 ce îi va înmâna primul buchet de flori învăţătoarei. Ţineam „Copiii” în braţe şi zâmbeam. Am socializat puţin cu tipele de stăteau în faţa mea la coadă, care remarcaseră că a mea carte era plina de indexuri colorate. Una din ele mi-a spus că sunt sora ei, că la fel arată şi ediţia ei de acasă şi că mă admiră că am venit cu ea. Mie aşa mi s-a părut normal. Am fost printre foarte puţinele persoane de acolo care nu erau cu cartea proaspăt scoasă din ţiplă. Nu neg, în primele 5-10 minute m-am lăsat acaparată de un sentiment destul de ciudat, nervi amestecaţi cu frustrare. Parcă simţeam ipocrizia în jurul meu, vociferam cum că mă întreb câţi de acolo l-ar fi citit pe S.R. dacă nu venea în România. La fel cum scărţâiam şi aseară când, butonând pe la tv, am văzut ştirea despre venirea lui, evident cel mai important lucru pe care l-au găsit a fost condamnarea lui de către islam, faptul că trăieşte în exil şi cum de asta trebuie citite Versetele Satanice. Nu fix cu aceste cuvinte, dar cert cu acest mesaj. Dar mi-a trecut. Pentru că m-am hotărât să mă concentrez pe motivele mele, să mă gândesc la ce m-a determinat pe mine să vreau să îl descopăr şi de ce eram eu acolo, la coadă, cu un zâmbet imens pe buze.

Am ajuns şi eu la rând, l-am surprins cu cartea mea (Oh look someone has read this), m-am surprins pe mine cu un accent pur british – nu ştiu sincer de unde a ieşit – şi vocea puţin stinsă (iar mie asta nu mi să întâmplă niciodată) şi i-am mulţumit pentru că scrie. Mă înroşisem şi mâinile îmi tremurau mai ceva ca înaintea vreunui examen. Sunt emotivă şi totuşi mă bucur că pot trăi nişte lucruri atât de mărunte cu atăta entuziasm şi dăruire. Pentru că aşa sunt, şi pentru că deşi de cele mai multe ori această implicare a mea îmi face doar probleme, în momentele acestea unice îi înţeleg rolul, dezvăluindu-şi latura pozitivă.

Câteva cuvinte şi despre târg, căci am ajuns pe la ora 4 acolo şi am avut timp să mă învârt. Spaţiu mare, edituri multe, oferte bune, loc suficient pentru învârtit şi admirat, mai aerisit parcă decât în alte dăţi. Nici nu era foarte multă lume, sunt sigură că în weekend vor fi mai mulţi şi va fi mult mai sufocantă atmosfera. Mi-a plăcut şi chiar mi-am găsit ce mi-am propus, ba ceva şi în plus şi deşi am rămas oarecum cu buzunarul gol, nu contează. Tocmai de asta nici n-am mai trecut pe la toate editurile, oprindu-mă doar la Polirom, Humanitas, Art, Vellant, All, trecut pe lângă Nemira şi nu mai ştiu fix ce. Nu eram foarte atentă pentru că mă gândeam doar la ce urma să se întâmple. Şi cum m-am şi trezit cu banii daţi, nici vorbă de chef pentru alte hoinăreli şi descoperiri.

Aş mai merge la lansarea romanului Nici o privire de dragul de a vedea cum îl prezintă Filip Florian. Vedem totuşi, căci simt că azi am epuizat mare parte din doza de entuziasm. Nu particip des la evenimente livreşti, sunt mai degrabă introvertită şi un cititor introspect. Dar când o fac, e cu totul. Extaz stupid? N-am idee, ştiu doar că e o senzaţie mult prea tare pentru a mi-o nega sau, mai grav, cenzura ori ascunde de privirile altora. Acum să am doar timp şi spor la citit. A propos, când e următorul târg? Şi cum credeţi că aş putea face bani din citit ca apoi să îi dau… tot pe citit? 😀

Arana

Laura Restrepo – Delir (despre cum nebunia e normală)

Când G.G. Marquez te invită la o „lectura pasionantă”, invitaţie inteligent aplicată pe prima copertă, iar Jose Saramago împarte premii si foloseşte cuvinte precum „un mare roman, o carte cum nu sunt multe (…). Când cineva scrie atât de bine, nu poţi decât să îţi scoţi pălăria”, ai nişte aşteptări. Speri să fii zdruncinat, să trăieşti „delirul”, să fii surprins si să urli asta mai departe apoi. Previzibil deja, aşteptările nu doar că nu mi-au fost împlinite, dar pe parcursul lecturii am simţit de câteva ori că e o totală pierdere de vreme ce fac. Din fericire, romanul are marea calitate de a trezi sentimente contradictorii, ceea ce m-a şi făcut să vreau să intru puţin în detalii.

În esenţă, cartea pare să o aducă pe scenă pe Augustina, o hippie din marile familii din Bogota, genul acela de libertină care îşi permite să fie astfel, având parte de toţi banii şi toate condiţiile, case de vacanţă şi familie pregătită la orice oră să o primească pe covor de trandafiri. E simplu să fii nebun în aceste condiţii, mi-ar fi venit să zic. Construcţia sinuoasă, ca de labirint, a romanului, dezvăluie însă o serie de dedesubturi, tenebroase, bolnave, seci în individualitatea lor, realizând astfel un adevărat tablou urbanist, o imagine panoramică redată prin cele mai ascunse detalii. Până la urmă e Columbia, e Pablo Escobar, sunt droguri, mărunţişuri, luptă de clasă (sărmanul Midias…), bani spălaţi, non-valori, corupţie ş.a.m.d. Trebuie să recunosc, autoarea are un talent creator imens, din acest punct de vedere. Felul ei de a găsi o explicaţie pentru orice, de a exemplifica orice, de a supune atenţiei cititorului cele mai banale episoade duce cu gândul la un baroc exacerbat, o căutare bolnăvicioasă a detaliilor, în aşa măsură încât aproape că uneori rămâi cu senzaţia că nu mai există o imagine de ansamblu. Senzaţie repede amuţită, căci, printr-o incoerenţa cronologică (ce m-a prins cu desăvârşire, aşadar plus!) fascinantă, Restrepo dezvăluie logica fiecărui detaliu, punând serios la încercare memoria şi atenţia cititorului.

Stilul are marele merit de a sugera delirul. Asta pentru că tonul este foarte liniar, astfel încât deşi naraţiunea e ori la persoana a3a, ori la persoana 1, nu se semnalează vreo diferenţă. Aş fi tentată poate să consider asta un avantaj. Dar, romanul se vrea a fi construit pe pluriperspectivism, avem o serie de fire narative (deşi atât pe copertă cât şi prin diverse recenzii se spune că 3, eu am identificat 4!), care oricum se încrucişează, indiferent de limite spaţio-temporale şi care au rolul de a contribui la acel delir urban ce pare a fi cuprins lumea în ansamblu, astfel încât o anumită diferenţiere de nuanţe ar fi prins bine. Spun asta pentru că e ciudat să îl văd pe profesorul de literatură Aguillar vorbind în aceeaşi manieră manică, incoerentă ca Midias – drogat, deznădăjduit, hăituit de oameni şi de amintiri. Dacă autoarea a încercat să dovedească statornicia delirului, sau că indiferent de exteriorul lor, oamenii au acelaşi mod de a se închide în memorii, nu i-a ieşit. Romanul e foarte introspectiv, se merge extrem de mult pe fluxul conştiinţei, Restrepo aş spune că stăpâneşte chiar bine o tehnică ce nu e deloc uşoară, însă e prea liniară. Iar ca să îţi permiţi să fii liniar, trebuie să ai o doză de geniu, ceea ce autoarei îi lipseşte, cert. Tot aici aş spune şi despre paragrafele extrem de lungi, punctuaţia (lipsă), lipsa dialogului evident, a delimitării ideilor, clar un stil împrumutat de la Saramago. Acum nu ştiu dacă Saramago s-a simţit flatat de această manieră a scriitoarei, eu o văd doar ca pe un epigon, ce are baza tehnica, dar nu are nici pe departe sclipirea maestrului. De altfel întreaga carte pare prea studiată, fiecare propoziţie extrem de lucrată, modul de exprimare foarte studiat. Şi totuşi cartea se vrea a fi naturală, reală, palpabilă. Îmi pare totuşi ca scriitoarea nu are suficientă încredere în tehnica ei, că simte nevoia să cizeleze până la refuz, să se asigure că tot prostul vede realismul. De fapt, citeam undeva că Restropo lasă impresia că vrea să se dezică de literatura sud-americană şi de fascinaţia acesteia pentru realismul magic; cade oarecum în altă extremă, unde efectul obţinut este fix invers. Ajunge să fie chiar obositoare, din nefericire (tot vorbeam de momente în care simţeam că nu aduce nimic nou ori bun cartea asta).

Nu am obiceiul să mă opresc asupra personajelor, dar observ la femeile scriitoare că au tentaţia să construiască mult mai mult, să contribuie la fiecare personaj cu egală pasiune. Te întrebi de câteva ori cine e personajul principal, căci prea îi cunoaştem pe toţi în cele mai întunecate detalii. Foarte diferiţi, însă se pare că în lumea lor nu mai poţi spune cine e nebun şi cine nu. Delirul îi îmbrăţişează fără discriminare. Bunicul repetând obsesiv numele răurilor din Germania. Ascunderea morţii sub forma plecării ca laitmotiv al familiei Augustinei. Minciuna înfrântă de minciună, ca modalitatea de supravieţuire a Eugeniei (mama Augustinei), Bicho care are potenţialul să se creeze un întreg roman în jurul firii lui extrem de introvertite, dar cu o putere fantastică de supravieţuire. Să le descoperi pe toate e un adevărat deliciu. Desigur, romanul îndeamnă la o lectură rapidă, pentru a surprinde toate chichiţele şi adâncimile. Mi-a plăcut migala şi imaginaţia ei, cât de pedantă poate să fie pe alocuri şi cum reuşeşte să facă din asta o calitate a scrierii.

Tema e exploatată cât de mult se poate. Dar autoarea o face într-un fel interesant, răsturnând normalitatea, astfel încât nebunia se înfăţişează ca un medicament, ori ca o fugă, ori ca reversul medaliei. Te întrebi cine e şi cine nu e nebun. Plus aseara, terminasem cartea. Şi sincer nu mi-a plăcut finalul. A fost ca şi cum i-ar fi secat întreaga energie creatoare, ori de parcă s-ar fi plictist să mai scrie şi a vrut oarecum să tranşeze. M-am mai gândit însă şi poate nu, poate e mai deschis decât pare, poate de fapt s-a dorit a rupe un episod dintr-un prezent continuu repetat şi s-a prezentat ca atare, indiferent ce e înainte şi dincolo de acesta…

„…infernul trebuie să fie un loc unde te închid împreună cu consecinţele faptelor tale şi te obligă să te războieşti cu ele„

Arana

Laura Restrepo, Delir, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Românii – sau alţii – n-ar citi. Zice-se

Tot citesc, aiurea sau nu, despre români: că nu citesc, că nu sunt culţi, că se îmbată cu iluzia de ziar plus carte şi alte minunăţii. Oamenii vin cu statistici, cu dureri, cu comparaţii cu gloriosul trecut cultural. Eu am o teorie. Care – desigur – mă aştept să fie demontată pentru că nu e bazată pe fapte, pentru că nu e obiectivă. Totuşi, când vine vorba de pasiunea mea, pe care încerc să mi-o cultiv cum pot, pe care încerc să o dezvolt în felul meu şi nicidecum făcând ceea ce trebuie, îmi permit să vorbesc subiectiv. Să văd şi să înţeleg. Şi mai ales să nu îmi fac false probleme.

Cum văd eu lucrurile:

• trecutul nu a fost glorios şi cult; trecutul a fost trist, oprimant, dureros. Oamenii se refugiau în ce puteau. În ce nu era interzis ori cenzurat. În singura variantă pe care o aveau. Da, poate citeau mai mulţi, dar nu cred că erau mult mai real mânaţi de setea de cultură
• prezentul nu e întunecat şi mort şi incult. NU. Sunt oameni pasionaţi de cărţi, sunt librării, sunt biblioteci chiar, schimburi de cărţi, shelfariuri şi, evident, scriitori. De ce suferim atunci? Eu n-am idee. Idealistă ce sunt…
• nu vreau să fie cititul trendy. Nu ştiu despre alţii dar eu citesc pentru experienţă. Pentru trăire. Pentru că simt lucruri pe care altfel nu le pot simţi. Pentru că am nevoie de cărţi, pentru că am nevoie să mă pot elibera, pentru că îmi trebuie alternativa, suspansul, arta, provocarea, jocul, moartea, viaţa, realitatea, magia, farmecul, ideile, motivele, cultura, istoria, timpul, frica, pasiunea pe care mi le oferă cărţile. Nu pentru că vreau să fiu văzută cu vreo carte ori apreciată pentru asta. Nici pentru că vreau să dezvolt un blog de cărţi (ba la cum mi-a scăzut numărul de vizitatori sunt sigură că fac o treabă de nimic, din perspectiva cititorului). Astea sunt doar consecinţe colaterale.
• nu doar românii nu citesc; sunt aproape sigură că procentual vorbind, oameni care nu sunt cu nimic mai inteligenţi decât noi nu citesc mai mult. A, se vând mai bine cărţile? Care cărţi. Şi nu, nu vreau să aud de număr de exemplare de Dan Brown vândute în SUA (simplu: ce populaţie au ei şi ce populaţie avem noi?). În plus sunt atât de snoabă încât prefer să discut cu cineva care recunoaşte sincer că nu citeşte decât cu vreun „cititor pasionat” ce mi-l recomandă pe Coelho şi mă mai şi acuză că de fapt nu l-am înţeles eu şi mă las influenţată de părerea nefondată că ar fi zero calitativ. Că eu de fapt greşesc şi el are dreptate.
• în plus, sunt oameni inteligenţi, culţi, rafinaţi care nu citesc. Surpriză, nu suntem toţi la fel. Nici nu trebuie să fim. Cititul nu e o paradă de creier. E o pasiune (mă repet, dar e intenţionat). Un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa. Vreau să cred că avem libertatea să alegem cum să ne înfrumuseţăm viaţa.

Nu ştiu cum să spun toate astea şi să fiu clară. Cum să mă fac înţeleasă, să arăt că aparenta îmbinare dintre răutate, snobism şi o oarecare logică nu e aparentă. E modalitatea mea de a privi acest aspect. Sincer, direct, fără ocolişuri, fără vise de binele comun, fără campanii inutile. Cum nu îmi place mie să fiu asaltată cu lucruri care nu îmi fac plăcere, nu asaltez nici eu pe alţi oameni. Mă simt eu prost când cineva – care n-a pus de multă vreme mâna pe vreo carte – mă întreabă ce citesc pentru că e politicos să facă asta şi pentru că crede că îl voi aprecia. Nu, nu apreciez teatrul de genul acesta. Îmi place sinceritatea. Oricât de urât ar fi adevărul, vreau să mă hrănesc cu el. Să îl descopăr, să îl înţeleg, să mi-l însuşesc.

Am oare dreptate în ceea ce zic, referitor la citit? Nu ştiu, sunt extrem de subiectivă, totul izvorăşte din modalitatea mea de a privi trăirile. De asta nici nu mă ruşinez mai mult decât e cazul când am un reader’s block. Şi nu urmăresc să dobor recorduri de cărţi citite. Pentru că eu încerc să savurez. Să mă las învăluită, să înţeleg, să relaţionez cu ea, acea carte ce mi-a ajuns în mână, să simt oarecum o apropiere de autor. Ştiu că uneori mă amăgesc. Că pun prea mare importanţă pe ce simt eu. Că am tendinţa să ignor altceva. Dar asta e pentru mine a citi. Să-i dau voie cărţii să intre în viaţa mea, ca o compensaţie pentru privilegiul de a-i descoperi realitatea. Să mă bucur de carte, în întregul ei, la nivel spiritual dar şi material. A simţi. Nu reduc totul la asta, dar are un rol destul de semnificativ. Nu întregul proces al lecturii este unul pur cognitiv. Cititul nu poate fi „învăţat”… nu după un timp. Nu după experienţe contrare, refuzuri repetate ori pur şi simplu incompatibilitate. Mi se pare că aici se greşeşte. Că din exces de zel, dragoste sufocantă faţă de universul lecturii se ajunge la false standarde, pe care „falşi cititori” le ating cu mândrie. Sincere felicitări. Dar când aţi râs ultima dată citind o carte? Sau când aţi plâns? Sau când orice altă simţire a înmărmurit, iar mâinile au început să tremure, ori poate glasul s-a stins, sau chiar ochii s-au luminat de bogăţia experienţei? Pentru mine, în cele din urmă, acolo găsesc o carte bună…

Arana

Cartea Mironei (C. Serghi)

Disclaimer: Iertare pentru lipsa acută de posturi. Iată motivele:

• am citit imensa, impozanta, copleşitoarea „Cartea Neagră„, Orhan Pamuk. Deşi autorul îmi era familiar, romanul acesta m-a dat peste cap. Şi aş fi vrut să îi scriu o recenzie, dar m-am simţit prea mică pentru asta. Orice alt mecanism mi s-a blocat.
  
• încerc să mă readaptez vieţii de studentă, care presupune şi cursuri, şi studiu, eventual şi nişte socializare cu colegi; ajung acasă relativ târziu, iar fărâma de chef am mai investit-o în primii paşi în pregătirea minunatului examen de 4 ore ce este licenţa. Astfel încât am cam stat departe de blogăreală.
  
• am vrut să scriu şi despre Inglorious Basterds dar am amânat, iar apoi m-am blocat. Am impresia – tot mai sigură de altfel – că eu nu îl pot „recenza” pe Tarantino; lucru care doar mă face să îl admir şi mai mult.

_____________________________________________________

Cartea Mironei este o experienţă cu două tăişuri. Extenuată fiind de experienţa cititului romanului lui Pamuk, am simţit nevoia să iau o pauză, o schimbare de stil, pe scurt să citesc ceva relaxant. Cunoscând-o în vară pe Cella Serghi, prin Pânza de păianjen, m-am îndreptat asupra Mironei. La fel ca şi în vară, nu ştiam la ce să mă aştept de la carte, nu am studiat recenzii, iar o imagine de ansamblu nu aveam.

Prima senzaţie este una imbucurătoare. Tonul este mai matur, mai agresiv, mai cizelat aş spune. Autoarea pare să fie mai încrezătoare în abilităţile ei, are curajul să creeze o gamă mai largă de personaje, care cel puţin la o primă vedere, par mai puternic conturate, mai variate şi mai puţin stereotipice şi rupte din literatură. Mirona se deosebeşte de eroina din Pânza de păianjen prin faptul că provine dintr-un alt fel de mediu, are o altă bază, ceea ce o face mai lejeră, mai naivă, dar în acelaşi timp mai credibilă. Personalitatea ei nu mă încântă în mod deosebit: o găsesc pe alocuri prea visătoare, prea influenţabilă şi aproape incapabilă să îşi urmeze visul. Lasă parcă senzaţia că eventuala îndeplinire a acestuia i-ar lăsa un gol, o lipsă de scop. Mirona vrea să scrie un roman, iar timp de aproape 10 ani – distanţa pe care se întinde romanul – ea tot vrea să. E prea apreciată, prea încurajată, prea perfectă uneori. Am spus că este mai credibilă, însă tot un fel de marionetă este, ca şi Diana, e tot o păpuşă, mai repede oricum decât vreun personaj remarcabil.

Subiectul este deschis la o gamă mai largă de cititori. Nu mai este atât de „roz”, ci are destule rezonanţe în realitate, poate să comunice un mesaj mai degraba social decât dramatic, ceea ce face ca romanul să fie demn de o oareşice laudă. Este bine scris, nu abundă de detalii şi descrieri extravagante, rupte de context până la urmă; astfel nu mai este atât de minuţios elaborată viaţa externă a personajelor, Serghi reuşind să insiste mai mult pe conflictele acestora, pe maturizarea forţată, pe impactul exteriorului asupra interiorului, nu invers. Atmosfera este departe de a fi feerică. Remarcabilă mi s-a părut scena întoarcerii Mironei în România, mai precis escala în Viena, ce avea loc la începuturile tenebroase ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. M-a surprins plăcut cum alege să contureze primele manifestări ale antisemitismului; desigur Mirona, eroina ce salvează o fetiţă de la moarte. Este o scenă trasă de păr, menită vădit să facă cititorul să fie mai impresionat, mai îndrăgostit şi mai milos faţă de o tipă relativ neinteresantă, altfel. Mirona nu are, în mod cert, farmecul Dianei. Se simte simţul artistic al scriitoarei, modalitatea ei unică de a percepe lumea, dorinţa extrem de mare pe care o are să transmită cititorului ceva, să-l atingă, să îl ştie cuprins în lumea ei. Poate fix acest fapt îi aduce deyvantaje, căci se întâmplă să încerce prea mult, să extra cizeleze, să piardă firescul scrisului.

Ca modalitate de construcţie, cartea e destul de dificil de realizat, căci se încearcă îmbinarea romanului cu file de jurnal. Ceea ce ar putea fi o idee interesantă, doar că Serghi a adoptat aproape aceeaşi tactică şi în Pânza, aşa că e deja redundant. Înteleg intenţia de a scrie extrem de personal sub masca unui anume personaj. Chiar dacă n-aş fi ştiut – prin absurd – că e aceeaşi autoarea, doar cu o carte în spate mi-aş fi dat uşor seama despre cine e vorba. Da, apreciez scriitorii care au un stil propriu, inconfundabil, dar asta nu trebuie să însemne repetiţie, lipsă de originalitate, suprautilizarea aceloraşi tehnici şi artificii literare. De asta şi desele mele referiri la precedentul ei roman, pentru că nu poţi să le disociezi, sunt mult prea asemănătoare, chiar dacă subiectul e aparent complet diferit, temele centrale (sociale) sunt altele, iar personajele se vede că sunt construite diferit, şi că s-a străduit să nu se repete. Dar haina în care sunt îmbrăcate toate acestea, e fix aceeaşi. Nu are parte de variaţie, cât de puţină, care să solicite cititorul, să îl implice în adevăratul sens al cuvântului.

Am lăsat pe final adevăratul motiv pentru care m-am hotărât să scriu despre cartea asta. Pentru că ţinând cont că n-a reprezentat nici vreo revelaţie, nici un dezastru, ca era fix la fel cu sau fără ea, teoretic nu aveam de ce să insist. Însă au fost două aspecte care m-au deranjat peste măsură. Primul e relaţia Mironei cu Ştefan, modul în care e construită, pe ce fel de stâlpi, siropul total inutil întins pe prea multe pagini, Ştefan care e un personaj anost, idiot, total ireal şi aproape la fel de relevant ca un bolovan. Am rămas cu senzaţia că nu a avut niciun sens toată povestea. Ştiu care a fost mobilul: că Mirona avea nevoie şi de experienţă amoroasă pentru desăvârşirea maturizării. Realizarea însă e execrabilă.

Al doilea: politicul. Spre sfârşitul romanului, 23 august 1944. Nu pot insista prea mult. Acum, în secolul 21 văzând, înţelegând şi trăind puţin din ce a ajuns să însemne de fapt comunismul în istorie, atitudinea pozitivă care domină în carte, relativ la comunism este aproape indigerabilă. Nu cred că era nevoie de atâta linguşeală; am înţeles, critică fascismul, inserează scene de la Auschwitz Bikernau, prezintă eroi (şi laolaltă atrocităţi). Şi da, pot să înţeleg de ce, corelat la epoca în care a fost scrisă. Dar e literatură. Nu e propagandă. Nu pot să laud şi să iau ca atare astfel de manifestare din partea unui scriitor. Iar, ca să mă înţelegeţi, nu ideile mă deranjează, căci şi-ar fi putut găsi locul în carte, sunt de acolo, dar modalitatea de prezentare, falsul tonului, totala nepotrivire cu mersul romanului, acestea sunt dureroase. Acestea sunt aspectele ce m-au forţat să manifest o oarecare dezamăgire amestecată cu nerv, cu repulsie, cu lehamite. Cred că, pe final, Cella Serghi şi-a îngropat romanul. Unul care pornea cu toate şansele de reuşită.

Cella Serghi, Cartea Mironei, colecţia BPT, Jurnalul Naţional, 2009

Arana