Trenul

Pe post de introducere:

Dacă tot nu am mai apucat să particip la concursul organizat de Tamada (unde când am văzut câştigătorii, am ridicat o sprânceană), am comentat pe mixuldecultură şi m-am ales cu două cărţi. Detalii aici. Abia aştept să sosească, mai ales că nu prea sunt eu omul care să câştige lucruri şi tare fericită am fost. Ştiam eu de ce îi citesc pe cei de la mix.

Vacanţa continuă. Vineri am venit timp de 10 ore cu trenul, ruta Bucureşti-Târgu Mureş. Când eşti copil trenul ţi se poate părea fascinant. Poate şi când creşti, dar nu te întâlneşti prea des cu el. Însă când devine o parte din viaţa ta, ajungi să îl urăşti. Începând de la controlori, femei de la casele de bilete, continuând cu scaunele, cu ceilalţi călători şi, să nu uităm, întârzierile de una, două ore, cum ai norocul. Să ştiu că nu am alternativă, că sunt obligată să folosesc trenul, să plătesc preţuri astronomice (complet nejustificate) şi să simt că aproape cerşesc un minim de respect, mi se pare o tortură. Partea bună e că am două trasee, iar acum l-am ales pe cel mai lung, pe Valea Mureşului. E superbă zona, verdele e mai verde decât altundeva, localităţile răsfirate, micuţe, liniştite. Tot aerul e diferit, inspiră calm, linişte, relaxare. Am crescut pe acolo, căci fiecare vară însemna o excursie la Topliţa, Răstoliţa sau Borsec. Cu maşina încărcată cu mâncare, perne, pături, copii, căţel, purcel etc. Stăteam cel puţin o săptămână. Însă la un moment dat totul s-a oprit. Nu am mai mers, pur şi simplu. Nu ştiu de ce, poate eram prea mică să înţeleg, poate nici nu ar mai fi fost la fel de fermecător după o vreme, însă amintirea acelor excursii a rămas vie şi mereu îmi promit că voi reveni pe acolo, privind cu ochi de adult locurile care, copil fiind, îmi păreau desprinse din poveşti.

Ultima dată am fost pe acolo în clasa a 11a, la Băile Tuşnad, când am făcut cunoştinţă cu Lacul Sf. Ana, cu un cort inundat, cu frigul nopţii de vară, cu rătăceala prin pădure şi liniştea depărtării. Au fost doar câteva zile care mi s-au întipărit extrem de puternic în memorie. Atunci nu am realizat ce mult înseamnă, însă acum văd că, întocmai ca un personaj de buildungsroman, acele zile au fost un punct de cotitură în maturizarea mea. Totuşi, sunt o altă persoană acum. Nu ştiu dacă mai bună sau mai rea, orice ar fi anumite caracteristici tot nu mi se schimbă. Ştiu că până atunci nu eram sensibilă la anumite lucruri, ştiu că de atunci toate momentele marcante le-am privit din alt unghi. Şi parcă am pierdut undeva pe drum capacitatea de a îmbraţişa ceea ce contează cu adevărat, acordând extremă importanţă lucrurilor ce ar trebui să fie trecătoare, moarte şi îngropate. M-am întorsc acum acolo, căci anul acesta nu am doar ultima mea vacanţă, ci este poate şi ultima oara când am dreptul să mai cred în vreo urmă de copilărie. Lucrurile se schimbă şi simt prea mult duşmănia timpului.

Mi-am promis că vara asta voi petrece câteva zile pe valea Mureşului şi în Orientali. Punctele de cotitură trebuie să aparţină aceluiaşi loc. E mai simplu să marchez aşa diversele etape. Sincer, m-a influenţat mult Etruscul. Nici că puteam să citesc o carte mai potrivită acestui drum şi acestor gânduri. Aş recomanda oricui să îi acorde o şansă lui Waltari, pentru experienţa pe care o oferă. Dincolo de valoarea literară, descrierea vieţii ce-a fost este uimitoare. Înţelegi timpul, trecând prin carte. Fără regrete, cam ce mi-aş dori eu de la mine. Pentru că, până la urmă, tot trebuie să înceteze pierderea în gânduri întunecate. Sunt prea multe de savurat… ştiu că nu am mereu ochii deschişi, însă e uneori nici nu e bine să vezi doar cu ochii.

Arana

Publicitate