Arana's world under a picture of frenzy

Aprilie 29, 2008

Pasiune sau Trend?

Filed under: Intruziuni,Personal — Arana @ 12:59
Tags: , ,

E foarte simplu sa fii pasionat de ceva – activate, obiect, obicei, persoana, you name it – si sa traiesti pasiunea in felul tau, cu o abordare personala. Nu ar trebui sa conteze motivele, pentru ca dincolo de faptul ca nu gasesti motive identice la 2 persoane distincte, de multe ori e oricum mai importanta finalitatea. Nu e vorba de „scopul scuza mijloacele”, e vorba de faptul ca a avea o anumita atractie fata de ceva (generic) reflecta doar o alta trasatura a caracterului si o reflecta intr-o anumita maniera. Tocmai de aceea nu prea imi convin etichetarile, parerile cu pretentii de generalitate – pentru ca nu poti gasi doua persoane, fie si pasionate de acelasi ceva, sa fie si motivate de aceleasi lucruri. Motivate in sensul de mecanismele care declanseaza respectia pasiune si implicit, manifestarea acesteia.

Pana aici, totul bine si frumos, e vorba de libertate, de alegere, de personalitatea fiecaruia. Problema apare cand o anumita pasiune pare sa se manifeste la un nivel extrem de larg – ca si numar de persoane – fara niciun motiv clar, fara niciun mecanism declansator specific (in afara de „efectul de turma”), ducand astfel la aparitia celebrului trend. Oricat de mult urasc cuvantul asta, intrucat inglobeaza o serie de manifestari superficiale, nu-mi ramane decat sa accept existenta conceptului si deci a fenomenului, inclusiv in domenii care-mi sunt dragi. Terminand cu generalizarea si revenind la data de 29 aprilie, e simplu ce urmeaza: plecatul la mare de 1 mai.

Nu stiu daca are sens sa ma justific. Sa explic prin diverse analogii iubirea (cuvant mare si patetic, insa altfel nu pot denumi sentimentul) pentru mare. Da iubesc marea. Simplu, nu? Chiar si asta a noastra amarata, cu litoralul ei cu bune si rele. Norocul meu e ca am descoperit modalitatea de a ignora turma, de a ignora aspectele care ma deranjeaza. Si asta probabil si pentru ca odata acolo nu mai conteaza altceva. Nu merg la mare decat strict pentr mare si nisip, eventual soare. Restul, sunt superficialitati. Intamplator, 1 mai e ocazia perfecta: zile libere, destul de caldut, destui oameni pe care ii poti lua cu tine, o mai mare varietate de mijloace de transport etc. Se stie insa ce dementa e cu mini-vacanta aceasta. Si cum „toata lumea” merge la mare pentru ca e trendy. Si cand aud fraza asta imi vine sa iau la bataie pe oricine prind. Nu, nu toata lumea. Intamplator i-a prins pe multi efectul de turma, dar nu mai am eu dreptul la pasiunea mea – profunda, intrunind trasaturile din primul paragraf – pentru ca s-a generalizat fenomenul? Nu mai am eu dreptul sa traiesc asa cum imi place, doar pentru ca multi fac aproximativ acelasi lucru din pura superficialitate si dorinta de epatare?

Sunt niste intrebari simple. Pe care le repet de cate ori sunt pusa fata in fata cu chestiuni de genul: da ce-ti place tie acolo cu atata lume etc etc etc? Nu vreau sa-mi umplu articolul de mizeriile pe care le aud atat de des in perioada asta. Ma deranjeaza exclusivistii care isi refuza ceva doar pentru ca nu stiu cati oameni fac acel ceva. O pasiune, o dorinta trebuie indeplinita/traita dincolo de anturaj si dincolo de fenomenul general. Nu poate nimeni sa ma forteze sa explic ceva ce mie imi face placere. Mai mult, nu accept sa incerce cineva sa-mi demonstreze prin argumente absurde ca pasiunea mea de fapt nu exista si ca eu de fapt nu vreau altceva decat sa fiu una din turma. Doar ca sunt prea naiva sa imi dau seama. Da, am auzit inclusiv texte de genul. Cei care ma cunosc iar vor afirma ca imi pasa prea mult de parerea altora. Nu stiu daca asta e: imi pasa prea mult. Sau poate e un simplu mecanism de revolta/aparare.

Oricum, eu voi fi in Vama. Eu pentru mine si pentru marea mea. Si cine are probleme cu a intelege de ce? probabil pur si simplu nu are capacitatea de a urmari o pasiune dincolo de ratiune. Pentru ca o dragoste nu de acolo incepe, ci de undeva din amestecul de amintiri, povesti, trairi si vise. Toate pe malul marii. Si sa vad de ce nu as avea dreptul sa merg acum, daca eu acum doresc asta? Iar argumentul cu toti merg acum e cel mai pueril posibil. Nu face ceva doar pentru ca ceilalti o fac. Nu face ceva doar pentru ca ceilalti nu o fac. Totul trebuie sa porneasca de la un principiu interior, o chestiune intrinseca persoanei fiecaruia. Macar aici sa ne adoptam libertatea cu aripile deschise.

Arana

Anunțuri

Aprilie 20, 2008

Sincarnate si Negura (pseudo-cronica in Suburbia)

Filed under: Muzica — Arana @ 12:10
Tags: , , , , ,

Serile de vineri au mereu ceva aparte. E farmecul sarbatoririi weekend-ului. Poate parea stupid, dar la ritmul meu haotic de viata, am nevoia de declesterea pe care mi-o ofera vinerea. Acum 2 seri, pe 18 aprilie mai exact, m-am indreptat pe la ora 19 spre Suburbia spre un concert pe care il asteptam cu mare nerabdare. Organizat de Axa Valaha Productions si Inner Chaos Productions, in colaborare cu One Music, a fost de fapt unirea turneelor Negura Bunget si Carnal (Pl) in Romania; in deschidere, li s-au alaturat bulgarii de la Eufobia (totusi… de ce??) si preferatii mei, death-doomerii Sincarnate.

Oricat m-am straduit, nu am reusit sa pierd Eufobia – pe care ii mai vazusem o data pe la noi, prin toamna (parca la aniversarea Bestial Records – dar nu sunt sigura) – si stiam la ce caricatura de trupa sa ma astept. Sincer sper ca e vorba doar de niste interese la mijloc de sunt adusi oamenii astia la cantare asa des, pentru ca altfel nu imi explic cum cineva chiar ar putea aprecia ce fac nenicii astia 3 pe scena; canta un soi de death metal foarte plictisitor si apatic, instrumentistii neavand mare lucru de aratat – si mai sunt si vocali cu totii, la fel de esuati oricum. Am remarcat totusi hitul lor – Slaughter at the gay parade. L-am remarcat, adica l-am tinut minte. Cum sa nu tii minte o piesa care se numeste asa? In fine, daca nu v-ati prins, oamenii astia au fost fix ca nuca in perete si chiar nu aveau ce cauta acolo. Plus ca sunetul era si mult prea tare – am incercat sa socializez cu niste oameni pe parcursul concertului, dar era imposibil sa te auzi cu cineva.

Cumva au terminat, asa ca m-am indreptat spre primul rand. Spre surpriza mea, mi-am gasit loc exact in fata scenei. Atat imi doream (evident, toata seara nu am mai disparut de acolo). Au urcat pe scena Sincarnate, death doomeri, cu un EP lansat la inceputul anului (cumparati-l ca merita). In primul rand, trebuie sa mentionez ca vineri au concertat in formula in care au si inregistrat, si anume cu Marius (Sebek) la voce. Celelalte concerte le-au avut cu Fane vocalist, care din anumite motive a renuntat la colaborarea cu trupa. Nu am inteles exact daca revenirea lui Marius e definitiva, sau e doar pentru cateva concerte – sper sincer sa ramana totusi stabili, pentru ca schimbarile prea dese de componenta afecteaza orice trupa. Si cand vine vorba de vocal – mai ales la o trupa ca Sincarnate – e foarte important sa fie stabil, sa inteleaga si sa transmita muzica. Revenind, nu am sa intru in polemica Fane vs Marius – amandoi au voci foarte bune, cu calitati distincte, subliniind influente diverse. Astfel, concertul cu Marius la voce a fost mai death decat cu ce eram eu obisnuita de la Sincarnate. Insa asta nu e un repros, dimpotriva, beneficiind si de o sonorizare foarte buna, au reusit sa sustina cel mai bun concert al lor – din cate i-am vazut eu evident. Publicul a reactionat fantastic, find destul de evident ca baietii si-au facut un numar de fani (dovada faptul ca nu au fost lasati sa plece fara un bis). Si pe buna dreptate. Highlights: Doomed as We Are, Sincerely Yours si Getting over Jocasta.

Dupa o scurta pauza de schimbat instrumentele si oamenii de pe scena, au urmat polonezii de la Carnal. Nu eram foarte incantata de ei inainte de concert, dar mi-am pastrat locul in primul rand, nu lipsita de curiozitate totusi. Despre ce canta ei, mi-e greu sa zic: un fel de happy doom (expresie proprie) combinat cu un death groovy asa. Destul de dragut ce au facut pe scena. Au insistat pe piese de pe ultimul album, Undefinable, incluzand insa si vreo 2 piese de pe Curse this Day (album din 2003 care, imo, e cu ceva deasupra celuilalt; Undefinable insa e mult mai catchy astfel ca oamenii au avut ceva priza la public). Nu m-au convins sa le dau mai multa atentie pe viitor, compozitiile lor fiind cam liniare si neinspirate, insa au stiut sa faca atmosfera si sa mentina interesul crescut. Au avut si piese mai slabute – nu le-am retinut numele – insa per ansamblu au meritat minutele pe care si le-au primit. Cu siguranta o alegere mult mai inspirata decat Eufobia. De fapt, pana si o coada de matura ar fi mai inspirata decat acestia. Highlights: Remembrance (fiind de altfel singura piesa de la ei care imi atrasese atentia la auditiile pre-concert).

O noua pauza. Oameni care isi aduna instrumentele, altii care le pun pe scena. Publicul incepe sa devina tot mai agitat in spate, se strang randurile si reusesc totusi sa scap de eventuale tentative ale fanaticilor de a-mi lua locul din fata. La dimensiunile mele, probabil n-as fi vazut mai nimic daca as fi stat in spate. Un mare neajuns al Suburbiei – pe langa spatiul stramt – e scena foarte joasa, practic nu mai inalta de aprox. 30 cm. In scandarile publicului, cei de la Negura Bunget incep in forta. Nu ma dezmetecisem prea bine, dovada fiind ca nu am retinut cu ce piesa au inceput. Au urmat rand pe rand piese de pe Om si Maiastru Sfetnic. Ne-au incantat (highlights):

  • Cunoasterea Tacuta – in semn de multumire pentru primirea facuta;
  • Al Locului – o desfasurare de black neguristic;
  • Cel din Urma Vis – sublima experienta de pe Om, piesa care e imposibil sa nu-ti creeze senzatia de hipnotizare si de transcendenta in universul negurei;
  • Hora Soarelui – o incantatie si un dans, un black pagan incantator;
  • Norilor – toaca, xilofon, tobe – strict instrumente de percutie ce creeaza totusi o melodicitate aparte – piesa e fara indoiala o demonstratie de virtuozitate;
  • In Zvacnirea Apusului – forta si atitudine ce razbat intr-o nota distincta pe scena, live;
  • Tesarul de Lumini – mereu ultima piesa, mereu aceeasi senzatie de plutire si de dematerializare – beneficiind si de un sunet bun, impresia creeata nu e de surprins in cuvinte;
  • la bis, Vazduh – pentru a incheia o seara memorabila. (nu sunt sigura daca le-am scris exact in ordine sau daca am omis ceva).

Un concert Negura este o experienta unica. Fiecare concert e altfel si de fiecare data traiesc si percep altfel muzica lor. Negura Bunget e o formatie de ascultat live, de trait alaturi de ei, pentru a prinde esenta artei lor. Ii ascult foarte rar spre deloc acasa, insa nu pot rata un concert cu ei. Imi pare doar rau ca pana la Om nu am reusit sa percep muzica lor si ca poate am pierdut cateva clipe pretioase. Totusi, orice as zice mai mult ar fi in plus si nu ar putea spori cu nimic farmecul acestui concert de vineri seara. Asa ceva ceva se traieste, nu se povesteste (oricat de cliseic ar suna, e singurul lucru care se potriveste aici).

Trecand peste locul cam ingust si cam sufocant, peste cateva mici probleme la sunet (la prima piesa a celor de la Sincarnate) si peste esuatii de la Eufobia, a fost un concert reusit. Rar mi se intampla sa am atat de putine lucruri de reprosat la un concert. De data asta totul a mers cat se poate de bine: incepand de la respectarea orelor de incepere si pana la sunet – atat de important intr-un concert de o asemenea natura. O seara memorabila, pe drept cuvant.

Arana

Aprilie 17, 2008

Afirmare de gusturi (am furat o… leapsa)

Filed under: Pelicula,Personal — Arana @ 22:06
Tags: , ,

Dupa ce am dedicat un post intreg unui film care mi-a deschis ochii si care a facut sa rezoneze in mine diverse idei si diverse senzatii de revolta, raman in acelasi domeniu printr-o abordare mai larga. Pe unul dintre blogurile pe care ratacesc si unde nimeni nu stie de existenta mea – DeMaio – am gasit leapsa asta care provoaca la a numi/caracteriza/diseca pe scurt cateva filme care au insemnat ceva pentru existenta ta. Nu cred ca exista vreun film care sa-mi fi schimbat viata, dar cu siguranta exista filme care m-au facut sa privesc cu alti ochi diverse aspecte.

Asadar… ordinea e aleatorie (nu stiu daca o sa pot fi destul de concisa; nu stiu nici macar daca mentionez strict filmele care merita, sau toate care merita, sau dimpotriva ma impiedic de clisee amestecate cu starea de moment)

  • Kill Bill vol. I – in momentul in care a aparut, filmul asta mi-a facut cunostinta cu dl. Tarantino; incepand de la Uma Thurman (una dintre cele mai bune, din orice punct de vedere, actrite, imho) si continuand cu actiunea aproape sur-realista, cu tipicul farmec al filmelor semnate de Tarantino, a reusit sa ma farmece si sa ma capteze intr-un univers al violentei transformata in arta, intr-o oda cantata decaderii si denaturarii umane, o apologie adusa imposibilului real.
  • Requiem for a Dream – da, stiu, e supraevaluat, supracomercializat etc; pe mine insa m-a atins si nu atat prin „don’t do drugs”, cat prin curajul abordarii, prin realismul crud, prin nebunia ce strapunge fiecare secunda a filmului; finalul a fost aproape traumatizant. Iar coloana sonora – de mare exceptie.
  • El Labirinto del Fauno – basm si razboi. feerie si sange. vis si cruzime. Nu mi-am dat seama de influenta acestui film asupra mea decat la ceva timp dupa ce l-am vazut; scenariul aproape sadic m-a rascolit si m-a intors pe toate partile. E o intalnire fascinanta intre inocenta, pierderea ei si lipsa desavarsita a oricarui sentiment.
  • Babel – desi inainte sa-l vad priveam cu spranceana ridicata prezenta lui Brad Pitt, mi s-a infirmat scepticismul: e simplitate in complexitate; sau invers. E cumva acelasi lucru. M-a captat ideea interdependetei si a coincidentelor. Teoria efectului aripilor de fluture privit prin prisma seaca a realitatii contemporane si a civilizatiei contemporane. Orice ar insemna asta. Fara exceptie
  • Cannibal Holocaust – am zis deja de ce, aici.
  • Reservoir Dogs – revenind la dl Tarantino, la primul film semnat T. cu o distributie de exceptie (in afara de Uma, prezenti toti actorii lui preferati); nu pot comenta filmul asta. Trebuie vazut, mestecat, digerat si savurat. Opera de arta… avant-garde.
  • No Country for Old Men – cred ca e cel mai recent vazut film care m-a impresionat. Savuros si sec, inteligent si realist pana provoaca dureri. Fara coloana sonora, fara floricele, fara nimic care sa-ti distraga atentia. Film.
  • Vanilla Sky – a trebuit sa il vad de cateva ori sa fac abstractie de Tom Cruise (de distributie in general, de fapt) si sa ajung acolo unde vrea sa te duca filmul asta. E ciudatenia intruchipata prin felul in care se joaca in si cu mintea privitorului; prin felul in care incet incet destrama un fir inexistent. Cand crezi ca nu se mai poate inoda nimic, apare o panza de paianjen care se taraste parca in intestine si in creieri deopotriva.  Pentru mine e mai mult decat un „ce-ar fi daca” – e un adevarat „exista undeva. te provoc sa gasesti unde”.
  • The Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Jim Carrey serios. Aveam eu un soi de teorie ca daca omul asta face un rol serios, sunt toate sansele sa ramai fara grai. Cam asa si cu filmul asta. L-am vazut prima data undeva prin liceu si mi-a inspirat o adevarata filosofie. Sau poate pur si simplu mi-a luminat o oarecare idee care se nascuse de ceva vreme in mine. Totusi, nu il pot comenta. E prea personal pentru a face asta. E poate cel mai influent film pe care l-am vazut vreodata. Evident, referitor la persoana mea. L-am trecut ultimul… pentru ca daca era primul poate as fi inchis lista. Desi nu cred ca il pot numi filmul „preferat” (oricum nu ma incanta notiunea asta… dar altcandva despre de ce nu)

In concluzie, cam astea ar fi cateva filme care s-au pliat asteptarilor si pretentiilor mele; filme care mi-au dat de gandit si m-au facut sa deschid ochii intr-un alt unghi. Exista si altele, desigur. Astea mi le-am amintit acum. Si poate de fapt subconstientul are si el un anumit rol – mi-a relevat acum ce conteaza acum.

Arana

Aprilie 16, 2008

Cannibal Holocaust (1979)

Filed under: Muzica,Pelicula — Arana @ 09:58
Tags: , , ,

Motto:

Homo homini lupus est

Pe post de introducere:

In general, persoana mea si filmele nu avem o relatie prea buna. Pretentioasa din fire, cu reactii aproape alergice la ceea ce imi inspira fals, tind sa caut in filme mai mult decat o realitate alternativa. Ma inspira asa numitele indie movies sau cele in care violenta extrema are rolul unui adevarat „statement”. Ca si in literatura, si in cinematografie imi place sa fiu provocata, sa caut dincolo de imagini, sa inteleg si sa interpretez. Altfel, e o simpla pierdere de vreme.

Revenind la Cannibal Holocaust, un film italian din 1979 (1980?). L-am vazut in vara trecuta, intr-o noapte de insomnie si nu numai ca nu mi-a trecut insomnia dupa vizionare, insa am petrecut o noapte intreaga pe net incercand sa-l descifrez si sa-i dau de capat. Obiectiv, pe imdb are o nota foarte mica – ceea ce dovedeste cam cati oameni au inteles filmul asta; in general, se insista prea mult pe violenta care apare in film si drept urmare, pana si azi filmul e interzis in cateva tari. Legat de violenta, cea mai imbecila chestie care i s-a intamplat regizorului a fost chemarea sa in instanta, unde a trebuit sa aduca actorii, sa dovedeasca faptul ca nu sunt morti: la vremea respectiva, nimeni nu credea ca efectele speciale pot imita atat de veridic moartea. Evident, au ramas si azi destui paranoici care sustin ca filmul e un „snuff movie”.

Totusi, trecand dincolo de impiedicatul de prejudecati si de minti inguste, filmul are un mesaj extrem de puternic si de indraznet: homo homini lupus est. Sincer vorbind, cred ca am inteles sintagma lui Hobbes doar dupa ce am vazut filmul asta. Imaginile sangeroase si gory nu au decat un singur scop: a sublinia nevoia stridenta de a ne alimenta cu ceea ce ne scarbeste. Oamenii – luat ca mase – nu cauta niciodata adevarul, cauta doar ceea ce i-ar conveni lor sa fie adevarat. E foarte explicabil, analogic, de ce au astfel atata succes emisiuni gen Stirile de la ora 5 sau ziarele gen Libertatea: prezinta partea crunta si josnica a realitatii, care il face inclusiv pe analfabetul cretinoid sa se simta un om bun, superior. In esenta, este o palma usturatoare la adresa asa-zisei civilizatii. O demonstratie ca celebritatea de azi e de fapt pre-fabricata si regizata pana la ultimul detaliu. Si ca doar asa devine celebritate. Pentru ca pe xulescu nu il intereseaza ce e aia istorie, cultura, civilizatie. Nu. Important pentru el e sa vada sange, sex, tortura. Sa se simta el implinit ca sta in marele oras, cata vreme „pre-istoricii” se omoara intre ei. Doar el nu ar face niciodata asta: sa dai in semenul tau!

Daca se intreaba cineva, da, filmul mi-a provocat scarba. Dar nu prin imagini, nu prin ceea ce arata, ci prin ceea ce se ascunde dincolo de toate acestea. Pentru ca e un film facut cu mult curaj dar si cu mult cap. Poate e un pic prea tarziu sa il vezi dupa aproape 30 ani, pentru ca multe chestiuni subliniate acolo au ajuns sa fie dovedite. Insa ideea e ca natura umana ramane cam aceeasi in esenta. Nu omul s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor, ci societatea in care traieste. Si-a adaptat el lumea inconjuratoare, dar nevoile pe care si le satisface sunt tot aceleasi. Mai mult sau mai putin subtil, insa tot la acelasi substrat se ajunge.

Revenind la cateva detalii tehnice, din punct de vedere calitativ filmul nu exceleaza. Daca privesti atent, sunt destule scene in care se vede ca efectele speciale nu sunt prea bine realizate (repet, au trecut totusi aproape 30 de ani de atunci); de asemenea imaginea este cam bruiata. Dar locul filmarii este de mare exceptie: fix padurea amazoniana. Un rol foarte important in are si coloana sonora (aici un soi de remake facut de la cei de la Necrophagia, insa cu scene inserate din film; varianta din film e mult mai „electro”, mai rece, mai stridenta).  Exista unele filme  care fara coloana sonora ar fi pierdut foarte mult din valoare. Ma gandesc astfel la Requiem for a Dream sau la Clockwork Orange. Ca si aici, linia melodica urmareste o singura tema,   obsedanta, morbida, aproape psihedelica. Linia melodica fie se pliaza perfect pe imagini, fie contrasteaza aproape inspaimantator cu acestea. Iti ramane imprimata pe creier si reuseste sa aiba un efect asemanator reflexului lui Pavlov.

Departe de a pretinde ca as fi epuizat tot ce se poate discuta despre CH, am incercat doar sa surprind acele elemente care l-au transformat intr-un film-simbol pentru mine. Este un punct de referinta in istoria cinematografiei, de o indrazneala si o substanta impresionante. Il recomand, insa cu precizarea ca e nevoie de mult sange rece, de o minte clara si de o mare deschidere spre interpretare si spre subtilitati.

Arana

Aprilie 14, 2008

Mai presus de Perfectiune

Filed under: Intruziuni,Logos,Ratio et Anima — Arana @ 18:21
Tags: , , ,

Motto:

Exista anumite defecte care, bine folosite, stralucesc mai puternic decat virtutea insasi

Cred ca cel mai greu abordabil e un subiect care te framanta din doua parti:

  • nu sunt, nu am fost, nu voi fi, nu as putea fi perfecta; din ce punct de vedere „perfecta”, voi reveni; nu astept nici de la altii sa fie
  • totusi, perfectiunea exista, ca o prelungire a cautarii principiilor

Nu am de gand sa abordez subiectul intr-o maniera „motivational literature”, sa incerc sa lamuresc eventualii cititori ca nimeni nu trebuie sa se straduiasca sa fie perfect, ca perfectiunea nu exista – decat in imaginatia unor Platoni – sau ca e bine ca suntem cum suntem etc. Conceptia mea despre perfectiune variaza in functie de starea mea referitor la lume, oameni, principii.  Revenind totusi la cele doua aspecte… Pe de o parte orice om este suma de defecte si calitati. Una din teoriile mele, formata pe baza interactiunii mele cu diversi multi oameni, e una conform careia un om cu cat are calitati mai puternice si mai de admirat, cu atat va avea si niste defecte mai vizibile si deranjate. Poate nu cred in echitate, dar am ajuns sa vad ca exista anumite echilibre. Oricat de intangibil ti s-ar parea cineva, daca ajungi sa-l cunosti, ajungi sa ii descoperi defectele – adica acele trasaturi care il fac om, deci pasibil de a fi atins de tot ceea ce e omenesc. Pe de alta parte, perfectiunea, ca si atatea alte notiuni cu tenta filosofica, este o categorie nu foarte bine definita, libera la interpretarea oricui. Daca ceva reprezinta intregimea principiilor mele, este oare perfect? Daca eu lupt pentru a ajunge ceva ce eu admir, o fiinta compusa din principii, idei si lupta, inseamna ca lupt pentru perfectiune. Insa doar eu vad perfectiunea asta. Caci oricand poate veni X sa afirme, pai bine, dar ia uite ce defect are. Cum dle, defect, pentru mine e intruchiparea virtutii trasatura aceea!

Astfel, ma intorc la motto: caci da, pentru mine poate fi perfectiune ceva ce pentru tine e ultima balta mocirloasa in care nu ai calca nici fortat. Nu vad, astfel, de ce ar tinde cineva sa vorbeasca despre perfectiune ca o notiune general acceptata, ca un ideal suprem, imposibil de atins. Perfectiunea e intangibila cata vreme se vrea ca ea sa fie universal valabila. Nu exista asa ceva. Nu se gaseste o imagine pe care, oriunde ai implementa-o, ai obtine acelasi rezultat: admiratie fara margini, rasuflari taiate – in fine, reflexele automate ce ar aparea in cazul intalnirii supraomenescului. Totusi, nu prea vreau sa insist pe aceasta latura, intrucat vorbind de o Perfectiune dincolo de ceea ce intrupam ca oameni – mai mult sau mai putini egali – as ajunge la un subiect pe care nu e cazul sa-l dezbat in acest entry, evident cel al divinitatii.

Revenind deci pe latura intruziva a acestei escapade, ma gandesc doar cat ma infurii cand cineva pretinde sa fiu ceva ce nu sunt. Direct sau nu, resping orice tentativa a cuiva de a-mi impune propria perceptie asupra perfectiunii. Caci perfectiune nu inseamna doar calitati. Perfectiune ar trebui sa insemne acea suma de calitati si defecte care sa fie cea mai potrivita combinatie pentru acea persoana. Excluzand defectele, nu ar fi degeaba si calitatile? De ce ai incerca sa impui o imagine a ceva ce nu exista? Ma loveste brusc tampenia (parere personala si extrem de subiectiva) de Arta Conversatiei (I. Vulpescu), unde personajul principal e enervant de „perfecta” – si asta tocmai pentru ca i se refuza dreptul de a avea defecte; i se refuza de catre autoare umanitatea, acel fapt inerent fiintei umane: nu exista ceva liniar. Daca nu ai defecte, nu ai nici calitati. Nu esti decat o halca de carne care se lauda ca ar avea constiinta, dar pe care nu stie sa o utilizeze. Prefer varietatea, lupta, extremele, oamenii asa cum inteleg eu ca ar trebui sa fie: imperfecti in cautarea perfectiunii proprii.

Arana

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.