Arana's world under a picture of frenzy

Martie 24, 2010

Filed under: Uncategorized — Arana @ 16:07

n-am mai postat de nu stiu cand; nu mai am chef/rabdare/timp. poate dupa ce termin facultatea, revin. poate nu. asta este. good bye.

Februarie 12, 2010

Seducătoarea din Florenţa – povestea unei recenzii eşuate

Filed under: Carti — Arana @ 18:57
Tags: , ,

Am început cartea cu o oarecare duioşie; am admirat câteva secunde autograful, gândindu-mă câte lucruri are să ne spună Rushdie, am analizat puţin aşteptările mele faţă de cartea asta, mi-am reamintit cum mulţi mulţi oameni au cumpărat cartea fără să cunoască nimic din ce reprezintă Rushdie ca scriitor. Nu ştiu de ce devin arogantă şi elitistă.

Încerc de aproape o săptămână deja să scriu o recenzie, să fac oamenii să vrea să citească cartea, dacă s-ar putea prin ochii şi mintea mea. Să fie ceva frumos şi detaliat şi muncit, cam ca cea de la Maestrul şi Margareta. Etapa de documentare am parcurs-o, conştiincios, multe întrebări, cu multe mirări şi surprize şi desigur cu multe confirmări. Am citit şi o tonă de recenzii, scrise de oameni care chiar se pricep la asta şi totuşi, toate sunt la fel. Parcă ceva îi sperie pe oameni, le taie curajul de a fi originali, ori pur şi simplu nu se mai găsesc suficiente cuvinte. Câteodată, un lucru ce ne este  clar ca are măreţia sa, nu îl putem înfăţişa decât în cel mai banal mod. Parcă îşi mai bate joc o dată de cel ce crede că e suficient de bun şi creativ să surprindă esenţa. Nu sunt, aparent, nici eu mai presus.

Hai să vorbim despre cum Rushdie pune faţă în faţă Orientul şi Occidentul. Despre cum scrie un basm de oameni mari, pornind de la o serie de fapte istorice; despre cum a depus o muncă de documentare titanică şi cum a dat fiecărui detaliu o notă personală, uşor romanţată, pentru a face ca totul să fie cursiv şi clar şi inexprimabil de frumos şi captivant. Despre cum o aură cultă înveleşte cartea, de te face pe tine, cititor să te simţi brusc mai deştept şi mai important. Sau cum Rushdie face un pas înainte, renunţă la dominanta indiană şi merge puţin pe alt făgaş, se duce în alt timp, în alt loc, valorificând moştenirea imensă a perioadei renascentiste. Dar toate astea au fost spuse deja, sunt la un simplu click distanţă şi ce sens are să fiu metodică şi rigidă şi să spun ce s-a spus deja?

Ce mi-a plăcut cel mai mult:

  • povestea/ poveştile; în ciuda unor voci, firul principal este extrem de clar. Personajul central este Împăratul Akbar şi inţelepciunea, filosofia sa
  • poveştile din jur, modul în care una o naşte pe alta, în care se întretaie
  • personajele: de la cele mai mărunte, inserate doar pentru a da farmec poveştii până la cele centrale, teşute cu multă migală şi dăruire, evident îndulcite, romanţate, perfecţionate; pentru că în basme avem voie
  • femeile, care deşi nu excelează ca personaje, excelează ca rol; este clar metoda lui rushdie, căci până acum nu am văzut personaje feminine admirabile în opera lui, însă ca rol determinant, central, scop şi mijloc al romanului, da!
  • cadrul: n-am mai citit nimic plasat în acel loc, imperiul mogul (mongol), dominat de o mentalitate care, prin ochii lui Akbar este ciudat de modernă; puţin mă interesează realismul în acest moment
  • magicul ce domină orice are amprenta lui Rushdie, amestecat cu firescul şi naturaleţea tonului. Este un narator excepţional, un făuritor de basme (revin asupra acestui aspect)
  • senzaţia de am mai văzut asta, pentru că deşi nu este repetitiv sau plictisitor, are o amprentă foarte puternică
  • atmosfera ce aduce a romanele lui Eco, prin bogăţia şi aglomeraţia de oameni, simboluri, filosofii, gânduri interzise
  • frumosul; chiar dacă niciodată nu a fost un scop al lecturii, nu mă deranjează când întreaga experienţă a cititului şi a scrierii e pusă sub semnul frumosului. Nicidecum siropos, să ne înţelegem

Logica ar îndemna pe oricine să creadă că urmează partea cu ce nu mi-a plăcut. Dar în afară de comercialitate, de aparenta facilitate a cărţii nu m-a deranjat nimic. Şi asta strict din motive subiective, evident nu ar trebui să mă deranjeze  că e o carte ce se citeşte foarte uşor, ce are un strat superficial extrem de prietenos şi accesibil. Doar că am văzut articole ce se opreau fix la acest strat şi nimic mai mult. Da, poţi să vezi o poveste sau poţi să vezi o rescriere a istoriei, o incursiune în lumi apuse pentru a descoperi unde şi cum ne-au influenţat lumea de azi, o reamintire a faptului că nu există bun şi rău absolut, că oamenii sunt oameni dincolo de limite spaţiale sau temporale, că defectele şi urătul sunt extrem de importante în definirea frumosului, în fine o invitaţie la a introspecţie şi la adresarea de întrebări eului. Pentru că ce îl deosebeşte pe Rushdie de povestitor este tocmai această întretăiere între – să-i spun simplificat şi convenţional – bine şi rău. La el nu există. Valorile absolute nu au fost dăruite omului, iar acesta nu a ştiut nici să le caute nici să le dorească, mulţumindu-se în schimb cu o reprezentare săracă a acestor extreme…

Mă întreb câţi oameni au inchis cartea mulţumiţi de ei că şi-au mai trecut o carte pe lista de citite, închizând ochii fericiţi că pot citi rândurile? Puteţi să mă acuzaţi de maliţiozitate, de răutate complet inutilă, eu sunt sigură că marea popularitate a autorului vine în primul rând din minciunile frumos ambalate – singurul ingredient care trece cu uşurinţă de coperţile oricăreia din cărţile sale. Cu cât citesc mai mult din ce a scris, cu atât înţeleg mai mult motivaţia din spatele scrierii, mesajele pe care le transmite, descifrările diverselor întrebări şi desigur fiecare nouă carte mă face să mă întorc spre cele precedente. Ori mi se mai clarifică nişte aspecte, ori mi se mai relevă nişte întrebări. În orice caz, a-l citi este o aventură, o călătorie ce nu mi-e clar unde se va sfârşi, sau când, sau unde porneşte. Totul este un puzlle imens, la care se adaugă piese pe ici pe colo, se creează ceea ce va fi un tablou imprsionant. Nu, nu voi trăi să îl văd, pentru că nu am nici răbdarea şi probabil nici inteligenţa necesare. Dar voi încerca să fac cât de mult pot.

Îmi pare rău că am plictisit eventualii cititori. Că nu sunt în stare să recenzez. Că scriu deşi probabil ar trebui să nu, dacă tot e inutil. Dar pe de altă parte din amalgamul de gânduri tot am extras câte ceva, tot mi-am clarificat mie unele aspecte şi am dat drumul unor resentimente. Deşi Seducătoarea din Florenţa poate fi o poveste frumoasă, este aproape tragică, este aproape dureroasă, este crunta realitate a micimii omului, a inutilului credinţei, a puterii viitorului, a efemirităţii existenţei. Căci dacă până şi cel mai mare împărat poate cădea şi este privat de dreptul la fericire veşnică, nu ştiu unde şi cine poate visa la aşa ceva. Te simţi călcat în picioare în momentul în care realizezi că cele mai frumoase vise şi speranţe îţi sunt oferite în cele mai strălucitoare ambalaje, doar pentru a se sfărâma în momentul în care sufletul le-a atins.

Salman Rushdie, Seducătoarea din Florenţa, ed. Polirom, 2009

Arana

Februarie 8, 2010

Nici o privire, J.L. Peixoto

Filed under: Carti — Arana @ 11:23
Tags: , , , ,

Când mi-a spus Clarisa de Peixoto şi a lui Nici o privire, am spus că o voi citi, sigur, căci sunt curioasă şi interesată de experimente literare aproape oricând. Totuşi sinceritatea mă impinge să recunosc că mă aşteptam la mai puţin, la o cărţulie modernă şi cu prea multe vorbe care spun prea puţin. Şi cam asta a şi fost impresia până am ajuns pe la jumătate, sau poate până am terminat prima din cele trei părţi. Până ce dintr-odată s-a produs revelaţia şi am constatat cu uimire că mă aflu în faţa unei cărţi extraordinare, care nu seamănă mai deloc cu ce am citit până acum, care creşte în cititor şi ajunge să fie mai mult decât o carte, un adevărat manifest al autorului, o strigare a acestuia împotriva lumii.

Strict subiectiv, cartea a reprezentat o adevărată aventură. M-am apucat să o citesc cu 2-3 zile înainte de Crăciun şi am terminat-o cam pe 4-5 ianuarie. M-am luptat cu cele aproximativ 250 pagini în format mic timp de 3 săptămâni. Rar păţesc să fie o carte atât de copleşitoare încât să simt nevoia să o las câteva zile deoparte întrucât pur şi simplu nu o puteam citi. Simţeam că e sfâşietor ce se întâmplă, o adevărată avalanşă de trăiri, nimic optimist ori încurajator. Şi în plus mi-a fost extrem de greu să îmbin toate astea cu atmosfera Crăciunului, cu veselia şi coloritul atât de opuse cărţii. Trebuie să spun, ca o lămurire în plus, că orice carte citită devine o parte din mine, iar eu parte din carte în timp ce o citesc. Câte ceva trebuie să se schimbe, să se înece, să trăiască, să moară, oricât de puţin, pentru a putea spune – dincolo de criterii să le spunem obiective – că acea carte a fost bună. În plus, pe lângă îndelungata aventură a lecturii, a mai trecut mai mult de o lună până acum când am ajuns să încerc să notez nişte aspecte. Memoria mea aşadar s-a diluat puţin, am intrat deja pe teritoriul memoriei de lungă durată, unde mi-e mai greu să fiu punctuală şi mi-e mai la îndemână să creez imagini rezultante a percepţiei, deci trecute deja prin filtrul propriu.

Stilul lui Peixoto este foarte fluent, cursiv. Se vede influenţa lui Saramago, în abordare, în felul în care imprimă mişcare scrierii, prin evitare întreruperilor de dialog şi prin „zgârcenia” cu punctuaţia şi paragrafarea (fără a fi un lucru fix rău sau bun, aţi observat cum câştigătorii premiului Saramago sunt influenţaţi în stil de acesta?). Acest risc nu este întotdeauna unul care să aducă un beneficiu cărţii, căci mi se pare mult mai greu pentru autor să găsească echilibrul atât de necesar pentru a face carte citibilă şi pentru a nu aduce, totuşi, în prim plan stilul in defavoarea conţinutului. Deşi structura logică este uneori greu de dibuit, întrucât romanul are o serie de elemente de realism magic, în ansamblul său se va găsi, în final, ceea ce trebuia urmărit. Ajunsesem la un moment dat că spaţiul, personajele atemporalitatea (mai stinsă ce-i drept, totuşi prezentă şi cu o semnificaţie clară pentru ansamblu) duc la impresia unei distopii. Nu, nu în sensul propriu şi de necontestat al genului, cum era Zâtul de exemplu, dar ideea este suficient de marcantă pentru a merita fi menţionată.

Ce mi se pare că descrie bine cartea este un soi de lirism dureros şi agasant. Repetiţii – de fapt îmi marcasem pasaje întregi, dar nu, nu le redau, nu vreau să fur din ansamblu şi, hotărât lucru, timpul ce a trecut de la lectură m-a făcut să apreciez în cu totul altă măsură întregul – foarte interesant plasate; pe de o parte reatrag atenţia cititorului, pe de altă parte însă am senzaţia că scopul este de a accentua limitele lumii cărţii, de a închide foarte strâns magia (neagră?) a universului descris. De asemenea, un pluriperspectivism foarte bine redat, cum ai vrea să fie o carte scrisă pe mai multe voci. Iar vocile acestea deşi sunt atât de singulare au o anumită monotonie, un fel de străbun comun ce comunică prin toţi, care poate fi la fel de bine satul, lumea, diavolul sau moartea.

O serie de simboluri şi de analogii încarcă romanul, de fapt acesta este aspectul de îl face demn de apreciere; povestea în sine este minimalistă, dar mi se pare mult mai greu să scoţi atât de mult din ceva atât de brut, faţă de a crea pornind de la serii întregi de intrigi şi fire ce urmează a se regăsi. Într-un registru modernist, Peixoto recurge la procedee ce amintesc de factura sa de poet. Iar acestea imprimă cărţii eleganţă, făcând din ea un roman cu toate şansele de a supravieţui testului timpului, de a trece peste a fi citită pentru că e la modă şi a ajunge la a fi apreciată pentru că este o dovadă de talent şi creativitate, îmbinate cu o gândire dubioasă, morbidă chiar; genul de amestec între geniu şi atracţie fatidică spre întuneric, atât de fascinantă oriunde în istorie.

Nu pot să nu mă întreb cum trebuie abordată de fapt cartea, cum a fost să o traduci, să desluşeşti vorbele autorului mai mult decât sarcina simplului cititor şi cum, în final, nu a ajuns să fie una din cărţile mele preferate. Da, am lăudat ce se întâmplă acolo pentru că este demn de laudă, dar există un obstacol, nu am nicio idee care şi de ce, ce mă împiedică să apreciez fără rezerve romanul. Poate că este totuşi prea modern. Poate că nu cred cu tărie în sinceritatea sa. Poate pentru că mi-e teamă că a fost doar un experiment, că nu îl reprezintă de fapt pe autor şi că nu va mai scrie aşa. Sau dimpotrivă, că a fost tot ce a avut de spus acesta, că orice nouă încercare nu va duce la o evoluţie. Enfin, poate caut eu chestii artificiale, dar efectiv ceva opreste romanul din a fi măreţ. Iar acesta este singurul său defect palpabil…

Jose Luis Peixoto – Nici o privire, ed. Polirom, 2009, colecţia Proză XXI, trad. Clarisa Lima

Arana

P.S: mi-a plăcut foarte mult ce, dar mai ales cum a scris Dragoş despre carte. Aici.

Februarie 1, 2010

Iar leapşa. Cărţi (Pt. n+n+n…)

Filed under: Altii,Carti,Intruziuni — Arana @ 16:46
Tags: , ,

De data asta am văzut-o venind din 2 locuri (rontziki şi mofturi de ochelarist), dacă mai e şi din altă parte şi încă n-am fost pe fază, îmi cer scuze, recuperez recuperez.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Da, folosesc semne de carte. Mai îndoi paginile dacă vreau să marchez ceva pe pagina respectivă şi nu am la îndemână creion sau post-its. Sunt destul de fanatică după diverse produse de papetărie, inclusiv semne de carte cât mai drăguţe şi mai interesante. Problema este că sunt foarte pricepută să le şi pierd.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Da, am primit de ziua mea Chuck Palahniuk – Fight Club, Henry Miller – Plexus şi Anthony Brugess – The Wanting Seed. Şi un tratat de drept civil în 3 volume – de fapt Tratatul care s-a scris în literatura juridică română. Primesc cadouri cărţi relativ des, din fericire!

3. Citiţi în baie?

În baie? Nu. Ar trebui?

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Da, prima dată m-am gândit prin clasa a 2a sau a 3a, după ce recitisem Winnetou. Ghiciţi despre ce era. Revenind de la visele copilăriei, habar n-am, nu cred că mă pricep să scriu oricum. Am auzit prea mult că eu nu am talent la scris tocmai de la oameni de la care n-ar fi trebuit să aud aşa ceva pentru a mai gândi altfel. Deşi, pe de altă parte, au fost o sumedenie de voci care m-au întrebat dacă nu vreau să scriu, că m-ar vedea autoarea unui roman introspectiv. În concluzie, nu ştiu. Iar dacă aş sti probabil nu aş avea curaj să vorbesc despre.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Multe, diverse, pentru toate gusturile şi buzunarele. Să mai fie, cu cât mai mult cu atât mai bine. Eu caut peste tot, o bibliotecă frumoasă e una care te reflectă în primul rând ca cititor şi abia în al doilea rând drept colecţionar.

6. Care este cartea preferată?

Am răspuns de prea multe ori la întrebarea asta. Demonii. Aştept să fie detronată. Trebuie să o recitesc, că tot veni vorba. Orbirea e pe aproape.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Mi-ar plăcea să – tocmai am zis un exemplu. Doar că nu prea îmi iese, mereu apare ceva nou care mă duce pe alt drum.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Aş avea ce să le spun. Depinde de la caz la caz. Doar că trebuie să fie un anumit gen de întâlnire, că aşa am fost la Rushdie după autograf şi în afară de „Sir, I trully think you are one brilliant author” n-am apucat să zic nimic. Aş vrea să văd omul din spatele cărţii. Să văd cum gândeşte şi cum vorbeşte, de unde îşi trage seva, să văd de unde se nasc minunile. Da, sunt sigură că ar fi multe de povestit, deşi trebuie să recunosc că mi-ar fi teamă şi de o eventuală dezamăgire, un soi de cădere a eroului de pe soclu.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Evident. Cu prieteni, pe blog, cu fratele meu, cu oricine ştiu că e interesat de lectură şi pot afla chestii interesante. Şi da, recunosc îmi place şi să dau „sfaturi” despre cărţi, căci multe persoane, cunoştinţe par a fi oarecum admirative faţă de faptul că citesc, că citesc mult şi că sunt şi capabilă să vorbesc despre ce citesc. Şi da, aş fi ipocrită să nu recunosc că îmi cade foarte bine când cineva îmi cere recomandarea sau părerea sau pur şi simplu o idee. Până la urmă cititul este o pasiune şi nu văd cum aş putea fi altfel, să nu vorbesc despre, să nu fiu implicată cu adevărat şi aproape iraţional, uneori, în dezvoltarea pasiunii.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Recomandări, din auzite, coperta, cuvintele de pe spate, recenzii, referiri în alte cărţi, faptul că am mai citit autorul, controverse, habar n-am, o tonă. Îmi place să experimentez, iar asta ajută.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Cineva? Care cineva? Nu cred că am găsit încă acea Carte pe care oricine ar trebui să o citească; la urma urmei, tot dobitoc rămâne pe oricine ar citi. Să fim serioşi.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Păi ar putea exista. Vedeţi aici. Deocamdată, probabil în pat. Şi cu o cafea/un pepsi lângă mine.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Depinde. Chiar nu am un ritual şi totul are legătură cu dispoziţia şi cheful din momentul respectiv.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da, am citit. În general prefer totuşi chestii scurte, maxim 100-200 pagini. Se pune faptul că învăţ destul de mult după diverse cursuri, scheme, schiţe, articole etc. pe care le am în format electronic? Dacă da, atunci chiar des mi se întâmplă să.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Şi, şi. Ar fi o prostie să citesc doar cărţi cumpărate; şi în plus asta ar însemna să nu fi citit mai nimic până pe la 19 ani. Ceea ce nu e cazul, din fericire.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Hmm, poate cândva am să vorbesc pe larg despre asta. O oarecare imagine se desprinde – poate – şi de aici.

Ianuarie 30, 2010

Metalul alfabet (Pt. 2)

Filed under: Muzica — Arana @ 15:16
Tags: , , , , ,

Partea 1 – aici

K – Krallice, Dimensional Bleedthrough. Vă ofer o mostră live ca să vedeţi ce înseamnă virtuozitate de cel mai înalt nivel. Albumul – omonim piesei – e din 2009 şi dacă vă place piesa recomand cu toată căldura să îl căutaţi. Vedeţi şi albumul Krallice din 2008, e din alt univers.

L – Lykathea Aflame, Bringer of Elvenefris Flame. O descoperire relativ recentă, de care diverşi oameni îmi tot ziceau să ascult şi eu nu şi nu. Aşa că acum şi eu, ascultaţi. Ce e de fapt? Habar n-am, vedeţi şi voi, contrucţia de bază e un soi de brutal death. Citeam pe youtube un comment: brutal+beautiful aka brutiful. Şi da…

M – Morbid Angel, Chapel of Gouls. De pe Altars of Madness, 1989. Sper că e suficient.

N – Nile, Permiting the Noble Dead to Descend to the Underworld. Una dintre cele mai interesante, complexe, ass-kicking trupe ce există. Piesa e de pe albumul din 2009.

O – Obscura, The Anticosmic Overload. Technical death metal care sună fix cum vreau eu să sune genul ăsta. Cu cât mai multe ruperi de ritm, cu diverse artificii, cu elemente artsy, oarecum cathchy dar imposibil pentru mulţi. Şi da, iar album din 2009 şi ca un răspuns la diverse chestii pe care le-am auzit şi la diverse topuri care includeau aceleaşi 4-5 trupe. Există o tonă de muzică bună, trebuie doar puţină curiozitate.

P – Primordial, As Rome Burns. Dacă nu aţi ascultat până acum Primordial, lăsaţi orice deoparte şi enjoy.

Q – Quo Vadis, Let it Burn. Canadieni, technical death metal din nou. De fapt au fost printre primele trupe de tdm pe care le-am ascultat şi eram ceva de genul de ce nu am ascultat până acum mai mult. Ca fapt divers, anul trecut în aprilie au avut concert în LMC, iar basista lor e o româncă!

R – Rotting Christ, Nemecic. Greci, black metal. Mie bm-ul pur nu prea îmi place. Sunt foarte puţine trupe care reuşesc sa sune bine şi să fie suficient de unici in zona respectivă. Dar există şi alte faţete ale bm-ului, poate mai comerciale ar zice unii, mai cu înflorituri şi cu sunet clar şi curat. Cam pe acolo se învârt şi RC. Simpatici şi live, a fost unul din cele mai mişto concerte pe care le văzusem, la vremea lui. S-au mai adunat între timp.

S – Slayer, Angel of Death. Am vrut să pun altceva, dar nu. Plus că vin în Ro anul ăsta!!

T – Terminal Function, Dissolving Soul Fragments. Iar o trupă relativ nouă, albumul e din 2008 deşi ei functionează de ceva timp. Technical progressive death de toate metal. Interesant? Eu zic că cel puţin.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.