F. Florian – Zilele regelui (păreri)

Poate că dintr-o stupidă prejudecată, sau poate din prea multe dezamăgiri cauzate de celebrele lecturi obligatorii din liceu şi din şcoala generală, am evitat si evit încă literatura şi autorii români. Ştiu că e o greşeală, un vot de neîncredere bazat pe experienţe nu tocmai relevante, însă s-a înstăpânit ceva in mine ce m-a ţinut departe de conaţionali.

Totuşi vâjâiala plăcută din jurul lui Filip Florian, la fel şi recomandarea făcută numelui lui – acum multă vreme ce-i drept – din partea unei persoane în a cărei gusturi am încredere (Roxa), m-au convins să îi acord o şansă. Şi cum Zilele regelui era proaspătă pe rafturile librăriilor iar descrierea şi coperta te îmbiau să o cumperi, m-am trezit cu ea acasă şi am rumegat-o în câteva zile. Şi mi-a plăcut! Pur şi simplu mi-a deschis ochii, mi-a oferit acea treaptă de care aveam nevoie pentru a putea încerca o nouă întâlnire, de data aceasta mai profundă şi mai relevantă cu ceea ce înseamnă literatura noastră contemporană.

Nu voi insista pe subiect, pentru că s-a discutat în multe locuri – de asta am si amânat să vorbesc despre carte, întrucât încerc pe cât posibil să fiu subiectivă şi să redau relaţia mea cu ea şi nu păreri asupra unor/inspirate din alte păreri. Aşadar, ce mi-a plăcut:

• Atmosfera cărţii: bântuie aşa un aer de vechi şi de frumos, parcă prea frumos, feeric şi dintr-o altă lume, redată aproape ca într-un basm
• Cuvintele: Filip Florian ştie să se joace cu ele, să le folosească spre binele poveştii; uneori parcă sunt prea alese, prea romanţate, dar farmecul lor e irezistibil
• Tonul jucăuş: nu ştiu cum se face dar cartea mi-a aşternut un zâmbet pe buze de la un capăt la altul; nu vorbesc despre un zâmbet binevoitor, ci de unul sincer. Există o oarecare naivitate şi nepăsare acolo, combinate – paradoxal – cu multă implicare şi sentiment („feeling”)
• Perspectiva din care e povestit, felul în care se naşte un viitor de mult apus acum, văzut prin ochi străini şi totuşi atât de ai noştri.
• Siegfried motanul (nu se putea să nu) – pentru că mi-e cel mai drag personaj din carte, ca mod de construcţie, dar şi ca relevanţă şi „evoluţie”; scrisorile-scrijelituri vor rămâne în memoria mea mai mult decât iubirea dentistului cu domnişoara dădacă

Acestea ar fi, în mare, punctele care mi-au atras atenţia. Nu aş putea spune că Zilele regelui ar fi avut acelaşi impact dacă nu era a unui autor român, surprinzând o epocă românească (aş spune prima epocă românească). Există un puternic sentiment de apartenenţă care se naşte in timp ce treci prin paginile acestui roman, deşi nu una actuală, însă cititoare avidă fiind de multe ori mi-am dorit să recunosc oameni şi locuri din cărţi, să aibă ele o imagine fixată. Poate uneori e mai uşor să porneşti de la nişte linii trasate deja de o realitate cunoscută ţie, ca cititor.

Totuşi, Zilele regelui nu intră în seria de mari cărţi. Ştiu că avem nevoie de capodopere, avem nevoie de figuri pe care să le putem prezenta cu mândrie, care să ne zgândăre orgoliul de cititori. Nu ştiu dacă Filip Florian poate face asta, deoarece au fost câteva minusuri care m-au iritat şi care au alterat romanul pentru mine. În primul rând, povestea în sine este cam uşoară şi „cuminţică”, oarecum previzibilă, fără a fi necesar vreun efort pentru a pătrunde în esenţa ei. Nu caut neapărat greutate într-un roman, însă am nevoie de ceva să-mi ceară inteligenţa. Faptul că am zâmbit mult a fost plăcut, nu zic nu, dar parcă aş fi dorit mai mult. Apoi, m-a deranjat pe alocuri prostia, căci în unele momente personajele mi-au cam inspirat prostie – a lor, dăruită lor de către autor – enervantă însă prin simplitate clişeică. Vroiam mai mult de la cartea asta, promite mai mult, se poate mai mult. Mi-e greu să zic fix unde si ce anume, deci accept eventualele acuze de „e simplu să vorbeşti”; dar e frustrant să vezi că omul acela poate mult mai mult şi parcă nu vrea, parcă îi e frică. De exemplu, misivele lui Siegfried dovedesc creativitate, imaginaţie şi ce mai vreţi voi de la un autor. E clar deci că se poate. Pe de altă parte, finalul e sec şi stupid şi nu pot să înţeleg de ce. Adică da, poate nu vroia să ne strice zâmbetul, dar dacă  între un alt final, mai „nepotrivit”, poate chiar neconform cu atmosfera romanului şi acel final existent, prea simplu si prea uşor de uitat, ar fi existat cu adevărat o alegere – să zicem chiar la libera voinţă a cititorului – în mod sigur aş fi ales acel altceva.

În fine, e clar că am nevoie să mai citesc şi altceva de Florian. La fel de clar e că mă bucur că mi-am ascultat impulsul şi că am luat cartea asta. M-a ajutat să văd nişte lucruri şi să dobândesc o doză de încredere în contemporanii concetăţeni. A fost o plăcere, în cele din urmă să mă plimb pe Lipscani-ul vechi, să mă întâlnesc cu un dentist şi motanul său adorabil, să îl văd pe Karl de Hohenzollern-Sigmaringen ceva mai om decât în prăfuitele, de acum, manuale de istorie. O lectură uşoară, dar frumoasă, o transpunere în prezent a unui timp ce a încetat să ne aparţină, evident o evadare din cotidian. Mult prea scurtă şi accesibilă pentru a crea urme adânci sau năzuinţe îndepărtate, spre a chema la o dulce visare sau un miraj al călătoriei în timp:

Filip Florian – Zilele Regelui; ed. Polirom, 2008 (frumoasă ediţia a propos, mi-a plăcut la nebunie să port cartea în geantă şi m-au încântat paginile fine care suspină parcă să fie citite)

Arana

Off: am constatat că sunt cam varză la tastat cu diacritice – deşi am nevoie de ele – şi că merge foarte încet, aşa că am început să exersez şi pe blog. Deşi aparent e o pierdere de timp în plus, parcă îmi place mai mult aşa: mă face să mă simt mai sigură pe mesaj, nemaiexistând riscul de a pierde cuvinte pentru că nu îşi au „căciuliţele” ori „codiţele”.

Publicitate