Bookasm. Gaudeamus şi Rushdie.

Iubitori ori nu de carte, cam toată lumea ştie ca zilele astea la Romexpo are loc târgul de carte Gaudeamus. Acum ceva săptămâni când am auzit prima dată că va veni şi Rushdie pe la noi, cu această ocazie, deja mă vedeam în faţa lui cu Copiii din miez de noapte în braţe. Şi mai ştiam şi fix ce vreau să îi spun.

Deşi n-am scris prea multe despre Rushdie – de fapt doar Grimus beneficiază de o recenzie, aici – cartea de care vă spuneam m-a făcut să mă îndrăgostesc de omul acesta. E imensă, o Capodoperă a literaturii contemporane. Nu vreau să spun moderne, pentru că Rushdie e unul dintre puţinii contemporani pe care i-am citit despre care pot afirm, cu tărie şi încredere, că îşi va scrie propria foaie în istorie. Şi nu, nu pentru că poate va fi executat de islamişti (pentru că, să o spun pe cea dreaptă, multă lume pentru asta îl citeşte iniţial), ci pentru ce şi mai ales cum scrie. Complex, obositor, mare. Un monstru de creativitate şi de talent şi de vocaţie. Nu exagerez, pentru că nu îmi place să ofer gratuităţi şi nu mi-e greu să critic. Tocmai că mi-e greu să laud, să arăt cât de mult înseamnă scriitura acestui om şi cât de multe poate oferi unui cititor. Nu vreau acum să vorbesc despre el, poate după citesc proapăt achiziţionata şi semnata Seducătoarea din Florenţa, poate zic voi putea să scriu despre. Şi să insist mai mult în de ce îl apreciez atât de mult pe Rushdie.

Sincer, acea jumătate de oră sau cât am stat la coadă a trecut imediat. Îmi repetam în cap cuvintele, ca un învăţăcel din clasa 1 ce îi va înmâna primul buchet de flori învăţătoarei. Ţineam „Copiii” în braţe şi zâmbeam. Am socializat puţin cu tipele de stăteau în faţa mea la coadă, care remarcaseră că a mea carte era plina de indexuri colorate. Una din ele mi-a spus că sunt sora ei, că la fel arată şi ediţia ei de acasă şi că mă admiră că am venit cu ea. Mie aşa mi s-a părut normal. Am fost printre foarte puţinele persoane de acolo care nu erau cu cartea proaspăt scoasă din ţiplă. Nu neg, în primele 5-10 minute m-am lăsat acaparată de un sentiment destul de ciudat, nervi amestecaţi cu frustrare. Parcă simţeam ipocrizia în jurul meu, vociferam cum că mă întreb câţi de acolo l-ar fi citit pe S.R. dacă nu venea în România. La fel cum scărţâiam şi aseară când, butonând pe la tv, am văzut ştirea despre venirea lui, evident cel mai important lucru pe care l-au găsit a fost condamnarea lui de către islam, faptul că trăieşte în exil şi cum de asta trebuie citite Versetele Satanice. Nu fix cu aceste cuvinte, dar cert cu acest mesaj. Dar mi-a trecut. Pentru că m-am hotărât să mă concentrez pe motivele mele, să mă gândesc la ce m-a determinat pe mine să vreau să îl descopăr şi de ce eram eu acolo, la coadă, cu un zâmbet imens pe buze.

Am ajuns şi eu la rând, l-am surprins cu cartea mea (Oh look someone has read this), m-am surprins pe mine cu un accent pur british – nu ştiu sincer de unde a ieşit – şi vocea puţin stinsă (iar mie asta nu mi să întâmplă niciodată) şi i-am mulţumit pentru că scrie. Mă înroşisem şi mâinile îmi tremurau mai ceva ca înaintea vreunui examen. Sunt emotivă şi totuşi mă bucur că pot trăi nişte lucruri atât de mărunte cu atăta entuziasm şi dăruire. Pentru că aşa sunt, şi pentru că deşi de cele mai multe ori această implicare a mea îmi face doar probleme, în momentele acestea unice îi înţeleg rolul, dezvăluindu-şi latura pozitivă.

Câteva cuvinte şi despre târg, căci am ajuns pe la ora 4 acolo şi am avut timp să mă învârt. Spaţiu mare, edituri multe, oferte bune, loc suficient pentru învârtit şi admirat, mai aerisit parcă decât în alte dăţi. Nici nu era foarte multă lume, sunt sigură că în weekend vor fi mai mulţi şi va fi mult mai sufocantă atmosfera. Mi-a plăcut şi chiar mi-am găsit ce mi-am propus, ba ceva şi în plus şi deşi am rămas oarecum cu buzunarul gol, nu contează. Tocmai de asta nici n-am mai trecut pe la toate editurile, oprindu-mă doar la Polirom, Humanitas, Art, Vellant, All, trecut pe lângă Nemira şi nu mai ştiu fix ce. Nu eram foarte atentă pentru că mă gândeam doar la ce urma să se întâmple. Şi cum m-am şi trezit cu banii daţi, nici vorbă de chef pentru alte hoinăreli şi descoperiri.

Aş mai merge la lansarea romanului Nici o privire de dragul de a vedea cum îl prezintă Filip Florian. Vedem totuşi, căci simt că azi am epuizat mare parte din doza de entuziasm. Nu particip des la evenimente livreşti, sunt mai degrabă introvertită şi un cititor introspect. Dar când o fac, e cu totul. Extaz stupid? N-am idee, ştiu doar că e o senzaţie mult prea tare pentru a mi-o nega sau, mai grav, cenzura ori ascunde de privirile altora. Acum să am doar timp şi spor la citit. A propos, când e următorul târg? Şi cum credeţi că aş putea face bani din citit ca apoi să îi dau… tot pe citit? 😀

Arana

Publicitate

Românii – sau alţii – n-ar citi. Zice-se

Tot citesc, aiurea sau nu, despre români: că nu citesc, că nu sunt culţi, că se îmbată cu iluzia de ziar plus carte şi alte minunăţii. Oamenii vin cu statistici, cu dureri, cu comparaţii cu gloriosul trecut cultural. Eu am o teorie. Care – desigur – mă aştept să fie demontată pentru că nu e bazată pe fapte, pentru că nu e obiectivă. Totuşi, când vine vorba de pasiunea mea, pe care încerc să mi-o cultiv cum pot, pe care încerc să o dezvolt în felul meu şi nicidecum făcând ceea ce trebuie, îmi permit să vorbesc subiectiv. Să văd şi să înţeleg. Şi mai ales să nu îmi fac false probleme.

Cum văd eu lucrurile:

• trecutul nu a fost glorios şi cult; trecutul a fost trist, oprimant, dureros. Oamenii se refugiau în ce puteau. În ce nu era interzis ori cenzurat. În singura variantă pe care o aveau. Da, poate citeau mai mulţi, dar nu cred că erau mult mai real mânaţi de setea de cultură
• prezentul nu e întunecat şi mort şi incult. NU. Sunt oameni pasionaţi de cărţi, sunt librării, sunt biblioteci chiar, schimburi de cărţi, shelfariuri şi, evident, scriitori. De ce suferim atunci? Eu n-am idee. Idealistă ce sunt…
• nu vreau să fie cititul trendy. Nu ştiu despre alţii dar eu citesc pentru experienţă. Pentru trăire. Pentru că simt lucruri pe care altfel nu le pot simţi. Pentru că am nevoie de cărţi, pentru că am nevoie să mă pot elibera, pentru că îmi trebuie alternativa, suspansul, arta, provocarea, jocul, moartea, viaţa, realitatea, magia, farmecul, ideile, motivele, cultura, istoria, timpul, frica, pasiunea pe care mi le oferă cărţile. Nu pentru că vreau să fiu văzută cu vreo carte ori apreciată pentru asta. Nici pentru că vreau să dezvolt un blog de cărţi (ba la cum mi-a scăzut numărul de vizitatori sunt sigură că fac o treabă de nimic, din perspectiva cititorului). Astea sunt doar consecinţe colaterale.
• nu doar românii nu citesc; sunt aproape sigură că procentual vorbind, oameni care nu sunt cu nimic mai inteligenţi decât noi nu citesc mai mult. A, se vând mai bine cărţile? Care cărţi. Şi nu, nu vreau să aud de număr de exemplare de Dan Brown vândute în SUA (simplu: ce populaţie au ei şi ce populaţie avem noi?). În plus sunt atât de snoabă încât prefer să discut cu cineva care recunoaşte sincer că nu citeşte decât cu vreun „cititor pasionat” ce mi-l recomandă pe Coelho şi mă mai şi acuză că de fapt nu l-am înţeles eu şi mă las influenţată de părerea nefondată că ar fi zero calitativ. Că eu de fapt greşesc şi el are dreptate.
• în plus, sunt oameni inteligenţi, culţi, rafinaţi care nu citesc. Surpriză, nu suntem toţi la fel. Nici nu trebuie să fim. Cititul nu e o paradă de creier. E o pasiune (mă repet, dar e intenţionat). Un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa. Vreau să cred că avem libertatea să alegem cum să ne înfrumuseţăm viaţa.

Nu ştiu cum să spun toate astea şi să fiu clară. Cum să mă fac înţeleasă, să arăt că aparenta îmbinare dintre răutate, snobism şi o oarecare logică nu e aparentă. E modalitatea mea de a privi acest aspect. Sincer, direct, fără ocolişuri, fără vise de binele comun, fără campanii inutile. Cum nu îmi place mie să fiu asaltată cu lucruri care nu îmi fac plăcere, nu asaltez nici eu pe alţi oameni. Mă simt eu prost când cineva – care n-a pus de multă vreme mâna pe vreo carte – mă întreabă ce citesc pentru că e politicos să facă asta şi pentru că crede că îl voi aprecia. Nu, nu apreciez teatrul de genul acesta. Îmi place sinceritatea. Oricât de urât ar fi adevărul, vreau să mă hrănesc cu el. Să îl descopăr, să îl înţeleg, să mi-l însuşesc.

Am oare dreptate în ceea ce zic, referitor la citit? Nu ştiu, sunt extrem de subiectivă, totul izvorăşte din modalitatea mea de a privi trăirile. De asta nici nu mă ruşinez mai mult decât e cazul când am un reader’s block. Şi nu urmăresc să dobor recorduri de cărţi citite. Pentru că eu încerc să savurez. Să mă las învăluită, să înţeleg, să relaţionez cu ea, acea carte ce mi-a ajuns în mână, să simt oarecum o apropiere de autor. Ştiu că uneori mă amăgesc. Că pun prea mare importanţă pe ce simt eu. Că am tendinţa să ignor altceva. Dar asta e pentru mine a citi. Să-i dau voie cărţii să intre în viaţa mea, ca o compensaţie pentru privilegiul de a-i descoperi realitatea. Să mă bucur de carte, în întregul ei, la nivel spiritual dar şi material. A simţi. Nu reduc totul la asta, dar are un rol destul de semnificativ. Nu întregul proces al lecturii este unul pur cognitiv. Cititul nu poate fi „învăţat”… nu după un timp. Nu după experienţe contrare, refuzuri repetate ori pur şi simplu incompatibilitate. Mi se pare că aici se greşeşte. Că din exces de zel, dragoste sufocantă faţă de universul lecturii se ajunge la false standarde, pe care „falşi cititori” le ating cu mândrie. Sincere felicitări. Dar când aţi râs ultima dată citind o carte? Sau când aţi plâns? Sau când orice altă simţire a înmărmurit, iar mâinile au început să tremure, ori poate glasul s-a stins, sau chiar ochii s-au luminat de bogăţia experienţei? Pentru mine, în cele din urmă, acolo găsesc o carte bună…

Arana

Eh, da…

Nu ştiu dacă s-a terminat vacanţa. Măririle sunt abia pe 16 si 20 septembrie, deci mai am incă 2 săptămâni. În interior însă m-am golit de timp şi vis. De când mă ştiu, marea mi-a provocat nişte sentimente extrem de intense, continuate şi crescute mult după revenire. Nu am o explicaţie pentru asta, nu sunt nici măcar o fire romantică ori siropoasă. Sunt însă obsedată de libertate şi alte valori pe care alţii mi le iau în derâdere, pe care oamenii le calcă în picioare pentru că nu sunt moderne, ba mai mult ar părea lipsite de sens. Dincolo de noncomformismul meu, am o latură conservatoare. Oscilez între extreme şi poate pentru aceasta îmbrăţişez marea, pe care o pot identifica până la ultima picătură cu propria-mi personalitate.

Am ajuns luni noapte înapoi în Bucureşti şi acum acasă în Tîrgu Mureş. M-am reconectat lent la lume, am continuat să citesc – căci dacă ar fi să fac o cronică a ultimelor două săptămâni cam la cărţi s-ar opri în proporţie de 70% – şi m-am împotrivit ideii de curgere a timpului, de noi planuri, de acordat atenţie lucrurilor importante. Am încercat să caut totuşi idei pentru blog, să reînvii nişte chestii pe care le aveam în minte înainte de plecare, însă am eşuat lamentabil. Ce m-a determinat să scriu acum e un episod pe care trebuia să-l împărtăşesc.

Azi, pe tren, citeam Zătul de Tolstaia, urmărind cu coada ochiului nişte australieni aflaţi în dreapta mea. El citea un JJ Rousseau în spaniolă – am aflat apoi că e de fapt argentinian, iar ea Khaled Hosseini – A Thousand Splendid Suns. Era foarte fascinată şi se întrerupea doar să îi mai spună prietenului ei cât de mult îi place cartea, how great this book is. Dincolo de Sinaia, au început să se agite crezând că e deja Braşov şi cum eram singura pe fază care puteam să îi şi fac să înţeleagă că mai e ceva, am scos botul din cartea-mi şi le-am zis că there is still about half an hour until Braşov. Eh atât i-a trebuit ca fără să ştiu cum, spunănd că da obişnuiesc să citesc în engleză, să mă trezesc cu cartea ei în braţe, semnată şi dăruită pentru că nu vrea să o mai care după ea. El era dezamăgit că trebuie să găsească pe cineva care citeşte spaniolă, după ce eu i-am spus că mă descurc la nivel de începător.

E ciudat că prima mea experienţă cu Hosseini n-a fost prea plăcută şi am fost cam dezamăgită. Şi nu ştiu cât de dispusă eram să îi mai acord o nouă şansă curând. Aparent a venit el după mine, pentru că nu pot să neg că entuziasmul australiencei m-a molipsit. Am pus-o la păstrare, la aşteptare, căci în Bucureşti fiind, mi-am înfrânt lenea pentru o vizită la Cărtureşti. Şi mi-am luat şi JN de ieri căci am observat că era Romanul adolescentului miop, pe care l-am ratat total şi am hotărât mai bine mai târziu. Nu vreau să comentez colecţiile de la Adevărul şi de la Jurnalul Naţional, discuţiile pro şi contra pe marginea lor sunt interminabile; ca să fiu sinceră mă tăvălesc de râs la reclamele celor de la Adevărul, care au ales o metodă foarte superficială de a se promova. Oricum, nu asta contează pentru mine şi nu văd de ce aş porni o cruciadă de principiu împotriva a ceva ce, mai mult sau mai puţin, îmi poate fi de folos. Oricum, nu mă deranjează, ori mai bine spus nu ma afectează, dincolo de un uşor snobism ce mă încearcă.

Urmează, mâine sper, o trecere în revistă a Maestrului şi a Margaretei – care m-a făcut să nu mai cred că pot participa la concursul celor de la Nemira, cu personaje necurate, căci pe de o parte aş fi influenţată de ce am citit, pe de altă parte cum să poţi să ridici privirea spre un tărâm unde s-a scris o capodoperă?…

Arana

LE: M-am luat cu visatul şi am uitat că vroiam să vă arăt o vacanţă şi un sfărşit de vacanţă, în imagini.

(zâmbetul nu e pentru poză… nu ştiam că mi se face poză – de obicei dacă ştiu ori mă strâmb ori îmi acopăr faţa)

Sport. în genere

Mâine plec la munte. Undeva în Bucegi, nu ştiu fix unde, dar aflu pe parcurs şi vă povestesc la întoarcere. Prinsă cu pregătirile, bocanci, polar, pantaloni, conserve şi ciocolată mi-am dat seama ca nu sunt foarte multe informaţii despre mine – ca persoană – pe acest blog şi că că nu prea scriu despre lucrurile care – fără nicio exagerare – mi-au marcat evoluţia ca om, mi-au influenţat personalitatea şi, de ce nu, mi-au definit nişte principii. Iar sportul se numără printre acestea. Şi cum luna asta m-am şi uitat mult la televizor, pe de o parte Turul Franţei, pe de altă parte Campionatele Mondiale de Nataţie, am avut suficiente motive să reflectez la acest subiect.

Copilăria mi-am petrecut-o în mare parte la bunici, pe coclauri, prin copaci, dealuri, câmpii, lac. Am învăţat să înot pe la 8-9 ani, la Sovata. Pentru că nu mă puteai scoate din apă şi colacul îmi făcuse rană – se mai văd si azi cicatricele – n-am avut de ales decât să învăţ. Bicicleta o stăpâneam cred că şi mai devreme, deşi am terminat cu ea la 14 ani, când am căzut, din vina altcuiva care de fapt m-a lovit, şi mi-am rupt clavicula stângă. Claviculă ce s-a vindecat singură, fiind însă uşor deformată. Cuvintele medicului, acum 8 ani, au fost că dacă mă îngraş puţin, nu se va mai vedea diferenţă. Cam de jumătate de an însă am remarcat că a apărut din nou, însă acum e mult prea târziu să mai fac ceva. Nu pot decât să afirm că sunt specială, până la urmă nu sunt mulţi oameni care au clavicule asimetrice.

La 12 ani a fost prima dată când m-am înscris la sport în formă organizată. Era volei, sport pe care îl îndrăgesc încă şi de care îmi pare rău că a trebuit să mă despart. La început era un vis frumos, eram copil şi chiar speram că voi face ceva important. Antrenorul era sever, dar glumeţ. Nu e tocmai uşor să stăpâneşti o turmă de fete de clasa a 5a, mici, zvăpăiate, însă încântate de ce se întămpla acolo. În prima fază eram prin echipa 1, deci primele 12. Eram mai puţin puternică decât celelalte fete, însă mai atentă şi mai muncitoare. Şi mai târziu, hărnicia şi puterea de concentrare mi-au fost caracteristice. Ai nevoie de multă disciplină să practici un sport, şi doar singur îţi poţi impune asta. Şi deşi pe alte planuri refuz să dau ascultare ordinelor (ceea ce m-a făcut să renunţ la ideea de a urma cursurile Academiei de Poliţie), când venea vorba de sport, mi se părea cel mai firesc lucru să fiu cu mintea doar acolo. Din păcate, după doar un an jumate mi-am zdrobit unul din degetele de la mâna dreaptă, într-un accident stupid. Nu mai putea fi vorba de jucat volei. Şi s-a văzut, căci deşi am revenit la echipă după 7-8 luni, a fost inutil. Nu mai aveam forţă şi nici energie. Când eşti mic, totul pare tragic şi aripile ţi se frâng foarte uşor. Nu înţelegeam de ce eu, aşa că timp de vreun an am stat cu totul pe banca de rezervă.

La începutul liceului am îndrăznit să merg după alt vis. Artele marţiale m-au fascinat multă vreme şi eram unul dintre copiii bătăuşi. Eram fată dar mi se păreau amuzante jocurile în care ne prefăceam că suntem în vreun film – cu JCVD sau pe acolo – şi urmărim răufăcătorii, hotărâţi să salvăm ziua. La 10 ani eram o eroină şi, culmea, n-aveam nevoie de jocuri pe calculator. Un fel de Lara Croft înainte ca ea să fie inventată. Cu acest trecut „glorios” în spate, nu am stat să mă gândesc de două ori când am văzut un afiş că se organizai la mine în liceu cursuri de tae-kwon-do. Da, m-am ocupat de ele până aproape de sfârşitul liceului, fără niciun regret. Am cunoscut nişte oameni extraordinari, am avut parte de nişte antrenori cum rar găseşti. Aveam o oră jumate antrenament, plus jumătate de oră baschet, urmat de mers la vreun chef, ori la cineva acasă cu nişte beri şi cu poveşti până dimineaţă. Nu aş schimba nimic dacă aş fi iar în liceu, dimpotrivă m-aş duce şi la antrenamentele de la care am lipsit din diverse motive. Şi deşi eram acolo luni, miercuri, vineri, câte 2 ore, am avut tot liceul premiul întâi. Pentru că pe lângă avantajele fizice, cele psihice sunt de nemăsurat. O linişte şi o putere de concentrare imense, plus somn bun şi odihnitor. Până acum doi ani eu nu ştiam ce sunt acelea cearcăne, deşi puteam să dorm şi doar 4 ore pe noapte. A trecut şi liceul, a venit şi despărţirea de un alt sport şi de alţi oameni.

De când am început facultatea m-am ocupat cu baschetul, aerobicul, tae-bo. Abdomene şi orice alte exerciţii pe care le pot face acasă. Nu ştiu dacă aş putea trăi fără mişcare. În anul 1 nu am făcut mare lucru, drept urmare mi-am adăugat cam 5 kg la corpul pe care l-am avut toţi cei patru ani de liceu. Între timp le-am pierdut, pe acelea şi altele. Şi acum mulţi ar spune că sunt slabă si mică. Asta nu mă împiedică să-mi iau rucsacul în spate şi să merg pe un munte. Sau la înot. Sau să umblu cât de mult pot pe jos. Îmi dau seama că postul acesta ar putea avea o notă de lipsă de modestie, însă dacă dacă o singură persoană îl va citi şi va merge apoi o jumătate de oră la o plimbare sau o alergare sau poate o tură cu bicicleta, sau măcar să-şi amintească dacă şi când i-a făcut un bine sportul, atunci scopul meu a fost atins. Mă uit în jur şi văd fete de 16-17 ani cu şunci inestetice şi celulită care se vede prin pantaloni. La fast-fooduri e plin, iar la sală e plini de oameni care aşteaptă miracole fără efort. Poate că de obicei susţin extremele, însă dacă e vreun domeniu unde să încurajez moderaţia, cu siguranţă acesta e acela. Orice e mai bine decât nimic. Şi apoi odată prins de drogul acesta, de fericirea şi liniştea pe care ţi-o oferă efortul fizic, greu te mai poţi descurca fără. Nu sunt cel mai sănătos om, pentru că norocul nu ţine cu mine, dar am ajuns să înţeleg că un regim de viaţă care se vrea sănătos NU poate exclude sportul. Si tocmai de aceea, profit de vară şi îmbin răcoarea şi fascinaţia muntelui cu dulcea savoare a unui efort intens, însă atât de binefăcător. Ne auzim… şi nu uitaţi de echipament!

Arana

Gânduri. O carte. Muzică şi vacanţă

N-am scris de mult şi acum mă uit ciudat la monitor. Nu ştiu titlu, pentru că nu ştiu despre ce să scriu. Să povestesc despre sesiune, despre stres, învăţat, cafele şi red-bull? Parcă nu-mi prea vine, căci au trecut, eu sunt vie în continuare şi îmi reiau viaţa. Presupun că se observă că în sesiune aparent iau pauză de la tot ce înseamnă social. Nu e chiar aşa, dar sunt multe lucruri la care trebuie să renunţ. Prefer ca atunci când fac o pauză să ies la o bere, sau la un suc, sau la o ţigară pe balcon. Nu să îmi bag ochii în calculator. Nu spun că renunţ de tot la calculator, dar măcar la ce se poate. Şi cum pentru blog – al meu şi al altora – am nevoie de timp, chef, calm, atenţie şi dedicare şi cum în sesiune toate acestea se găsesc concentrate în altă direcţie, de 2 ori pe an dispar. Problema e ca urmează ultimul an, deci încă 2 sesiuni şi s-a terminat. Nu am idee acum fix ce voi face, unde mă voi duce, cum voi acţiona. Planuri şi idei am. Ştiu şi cum voi lua decizia – inm sau barou – un fel de loterie cu mine însămi căci parcă îmi lipseşte maturitatea necesară să-mi hotărăsc viaţa pur şi simplu.

De 3 zile sunt în vacanţă. M-am reapucat de citit, muzică şi acum blog. Şi de fapt vroiam să scriu despre Umbra vântului, dar e greu să faci o cronică pe nepusă masă. Pe de altă parte regulile le fac eu şi cum eu şi cartea suntem de multe ori una şi aceeaşi, iata-mă cu o nouă surpriză în braţe. Un roman de factură gotică, o carte despre o carte, condimentat cu mister, creativitate, idei poliţiste şi idei ascunse. Aparent ar putea fi luat un bestseller şi atât, în realitate cartea este frumoasă iar asta contează în primul rând. Genul de carte care te rupe de realitate şi îţi oferă un vis mult dorit, pe care o laşi din mână cu oarecare durere. Exclami de vreo 2 ori pe parcurs, ia uite ce telenovelă, chicotind totuşi în faţa destinului romanesc. Nu e uşor să scrii cum scrie Zafon şi să adopţi subiectul şi modalitatea de prezentare a acestuia pe care le-a adoptat el, fără să cazi în plasa clişeelor, a exprimării reduntante ori literaturii de clasa a n-a, numai bun pentru gospodine şi adolescenţi derutaţi. Marele merit al autorului e că oferă o scriere de calitate într-o mască a simplităţii. Şi deşi romanul se devorează mai mult decât se citeşte, oferă o experienţă interesantă.

Sunt câteva personaje tare interesante. Mi-a plăcut Nuria Monfort – şi mie nu prea îmi plac femeile din literatură – pentru sinceritatea ei. Genul de femeie puternică şi inteligentă fără să te deranjeze cu perfecţiunea ei, probabil frumoasă, însă mai degrabă senzuală, totuşi tăcută, plină de panică, frică şi, paradozal, forţă. Dintr-un personaj episodic, ajunge să i se dedice o parte întreagă, în care se dezvăluie treptat şi dureros. Probabil dacă ar fi reală, am fi prietene. Şi ne-am ajuta reciproc să ucidem diverşi demoni.  Evident că şi Julian Carax – cel care este centrul romanului, fără a fi propriu-zis personajul principal – emană o atracţie puternică. Dulcea nebunie a celui mort în interior, care îşi iroseşte energia în ură, ură care ajunge să devină un adevărat catalizator. Doar două exemple, ca dovadă a abilităţii autorului de a crea nu doar de a descrie.

Câteva cuvinte, pentru a deschide apetite. Căci sunt datoare cu câteva recenzii. Datoare mie, căci oricât de ciudat ar părea, totul porneşte din aşteptările mele. Nu intru în analiză, azi nu sunt într-o dispoziţie narcisistă. Fix înainte de sesiune am citit Narcis şi Gură-de-Aur de maestrul Hesse. Cartea stă lângă mine, de atunci, plină de post-ituri, doreşte să vorbesc despre ea. Crede cineva că e uşor să îl recenzezi pe Hesse? Mi se pare că oricât de iniţiat ai fi, tot sunt multe lucruri care îţi scapă. Dar mă voi expune criticilor, şi o voi face, căci prea îmi doresc asta, poate chiar şi ca exerciţiu de simplă analiză, dacă altceva nu iese.

Problema e că mintea mi-e cu totul altundeva fix acum. Mâine seară plec spre Bulgaria, la mare, dar mai ales la concert Cynic. Iar eu ar trebui cumva până atunci să mă deplasez din exilul în care locuiesc, la locuinţa unde am stat şi să incep să împachetez căci săptămâna viitoare trebuie să mă mut tocmai în alt capăt al Bucureştiului (aparent, orice fac, tot printr-un capăt de lume ajung să stau), şi nu am idee cum să fac asta, căci cu toată vacanţa, momentan bolesc în pat. Vacanţă care, ziceam, a început de 3 zile doar şi deja mi se pare că am pierdut prea mult, că e prea scurtă, că nu ştiu cum voi avea timp de toate şi că în  plus, mai e şi ultima vacanţă de vară, aşa că dacă cineva ştie cum aş putea opri timpul fix în clipa asta, să nu ezite să mă anunţe. Aş spune că plătesc bine, dar tot ce pot oferi e bursa pe două luni.

Pe cât de haotic e postul, pe atât de haotică e mintea mea. Toate se învărt deodată, înghesuindu-se în aceeaşi încăpere, simt că rotiţele mele aproape că sfârâie. Desigur, mai bine aşa decât starea latentă de cretin pe care o adoptă mulţi, doar că uneori, încercând să inviţi oameni în lumea ta, sfărşeşti prin a-i alunga, fugind speriaţi de imaginile dantiene ce li se înfăţişează.

Orice ar fi, I’m back once again.

Arana

PS:

• ascult: Unholy Matrimonz
• citesc: Etruscul – Mika Waltari
• visez: mare, soare, plajă