Arana's world under a picture of frenzy

Iulie 29, 2008

Grupuri si Identitati

Filed under: Logos,Ratio et Anima — Arana @ 13:08
Tags: , , ,

De multe ori ma confrunt cu lucruri pe care nu le pot intelege, cu opinii la care nu pot sa ader, cu orientari si porniri care ma depasesc, nu prin complexitate, ci prin superficialitate, prin fals si prin lipsa de o logica evidenta. Dar toate astea, in mod neasteptat, ajung sa reprezinte asa numitele curente de urmat, ajung sa reprezinte, prin vointa majoritatii, niste semne absolute, de necombatut, semne ale puternicei adeziuni fata de… orice. Revenind din absurd, la concret, ma refer strict la „moda” de a apartine unui grup care sa reprezinte ceva din orientarile tale, sa iti dai aere elitiste, sa te infasori intr-o manta de snobism pentru ca ai reusit, „oieste” vorbind, sa te integrezi.

Foarte simplu as putea sa ignor aceste grupuri, sau comunitati cum se numesc mai nou, care impanzesc efectiv mirificul web. Pur si simplu sa traiesc bine merci, ca si pana acum, fara a simti nevoia sa ma leg de niste false maini intinse de catre oameni care se numesc la fel. De la grupuri de artisti aspiranti, fotografi, scriitori, pictori, la grupuri de devoratori de carti, de filme, de muzici etc. Mai mult sau mai putin axate pe niste baze reale si veridice, cu oameni mai mult sau mai putin onesti, toate incearca sa isi creeze un nume, sa primeasca un numar cat mai mare de adepti si sa se infoieze in fata celor care nu fac parte din acel grup, sau mai grav sa considere ca doar cei care apartin grupului respectiv au dreptul de a se intitula iubitori de arta, muzica, fotografie, carte sau ce-o fi.

FALS!

Pentru a nu fi acuzata de ipocrizie, spun ca am cont pe Shelfari – util pentru a tine o contabilitate a cartilor mele – plus un cont pe un anumit forum, creat in urma cu 2 ani jumate, forum care in ochii mei a scazut, dar inainte de asta a reusit sa imi provoace o anumita afinitate fata de el, fata de, eh da, „comunitate”.

Dincolo de aceste lucruri, am observat puternice sentimente de absolutism ale unor grupuri ca deviantart – care e totusi la nivel de fenomen international, unde orice pusti cu o camera foto poate fi artist – sau localul bookblog, cu ale lor schimburi de carti, asta ca sa nu ma bag in niste absurditati si glume proaste gen myspace sau hi5. Sunt radicala din simplul motiv ca prea multi oameni ajung sa acorde valori unor non-valori si sa se orienteze strict pe niste percepte impuse de altii, doar din teama de a nu fi exclusi din comunitate. Sunt radicala, pentru ca tind sa observ ca dreptul la identitate si la opinie incepe sa fie tot mai ingradit, sub o forma mascata si foarte subtila, astfel incat ajungi sa ai o identitate si o opinie impartasita de alti n utilizatori-membri, sa fii unul ca toti ceilalti, doar pentru a te incadra! Aceste grupuri ajung sa puna stapanire pe identitatea membrilor, sa o modeleze conform grupului, sa nu se accepte dizidenti, pentru ca daca vrei sa fii acceptat, trebuie sa fii ca toti ceilalti. Daca vrei sa ai dreptate, trebuie sa aderi la dreptatea lor.

Am ajuns sa cred ca oamenii tind sa uite – daca nu au uitat deja complet – ca opiniile nu sunt bune sau rele, ci eventual nedocumentate, dar ca si asa marca personala trebuie sa fie puternica si dominanta. Caci altfel nu e vorba de idei sau pareri, e vorba doar de a reda papagaliceste ceva ce nu are nicio baza in personalitatea ta. Desigur, sunt idealista sa sper ca majoritatea oamenilor au fost sau vor fi candva in stare sa conceapa sa aiba singuri adevarate norme pe care sa le urmeze, norme in sensul de a descrie crezul lor despre domeniile care ii intereseaza. Doar ca nu vorbesc aici despre mase si majoritati, vorbesc despre pretinsi intelectuali si formatori de opinii, despre oameni care inca sustin, naiv, ca pot gandi singuri si ca sunt stapanii propriilor replici. Neavand totusi curaj de a fi impotriva celor pe care ii adora din motive pe care probabil nici macar nu le inteleg, prefera sa isi infraneze in asemenea masura propria existenta pana ajung sa devina copii ale respectivelor curente. Ca mentalitate, ajung la randul lor sa respinga ceea ce e altfel, sustinand ca doar propriul lor altfel – desigur, membri comunitatilor sunt niste elitisti, diferiti, care nu concep sa fie considerati oameni obisnuiti – este cel drept si bun si corect de urmat.

Imi dau seama ca ma lupt cu niste mori de vant, ca poate conceptia mea e profund gresita. Imi dau seama ca nu toti membri ai diverselor comunitati sunt cum i-am descris eu, ca inca multi prefera sa incerce sa isi amprenteze apartenenta la grupul X. Doar ca, pe de alta parte, scepticismul fata de non-apartenenta a existat si pare ca va exista intotdeauna. Intotdeauna avem tendinta sa judecam dupa aparenta – ceea ce oarecum normal, caci asta ni se infatiseaza la prima vedere – dar e gresit sa te opresti aici. Multi o fac totusi, creand false conflicte si false valori acolo unde nu domneste decat o prefabricatie si o idee desueta a solidaritatii. Poate ca aceste reflexii provin dintr-o pornire fireasca fata de etichetari si dintr-o complexitate de posibile apartenente. Totusi, incerc sa privesc din afara, subiectiv evident, dar din afara. Si, fara a avea vreo legatura cu o anumita vulpe si niste fructe, incep sa ma satur de basmele in care prefera oamenii sa traiasca, sa ma satur de felul in care multi isi refuza o anumita libertate de dragul unei incatusari pe care apoi o idolatrizeaza, fabuland asupra posibilitatilor si frumusetii grupului. In ce ma priveste, grupurile sunt perfide prin definitie si prin scop. O studiere si simpatizare sunt in regula, cata vreme nu ajunge ca grupul sa depaseasca identitatea.

Arana

Anunțuri

Iulie 28, 2008

Apocalipsa fantastica al lui Jose Saramago

Filed under: Carti — Arana @ 12:57
Tags: , , ,

Motto:

Proclamau sfarsitul lumii, salvarea prin penitenta, viziunea din a saptea zi, venirea ingerului, coliziunea cosmica, stingerea soarelui, spiritul tribului, virtutea semnului zodiacal, disciplina vantului, parfumul lunii, revendicarea beznei, puterea exorcismului, urma calcaiului, rastignirea rozei, puritatea limfei, sangele de pisca neagra, dormitarea umbrei, revolta mareelor, logica antropofagiei, castrarea fara durere, tatuajul divin, orbirea voluntara, gandul comvex, concav, plan, vertical, inclinat, concentrat, dispersat, fugar, extirparea corzilor vocale, moartea cuvantului (…)

Am facut cunostinta cu Jose Saramago acum vreo 4 ani, cand am dat in biblioteca de acasa peste Pluta de Piatra. Nu imi spunea nimic numele autorului, dar m-a atras titlul si, asternandu-ma pe citit, am descoperit una dintre cele mai inedite carti pe care le citisem pana atunci. Dintr-un motiv sau altul, nu am continuat sa citesc scrierile lui – desi am trecut prin Evanghelia dupa Isus Hristos, prea putin impresionanta insa. Ultima mea lectura insa, a fost o revenire la el, si anume prin Eseu despre Orbire care mi-a reinviat in minte, in mod inevitabil as spune, imaginile puternice, socante, cutremuratoare pe care le remarcasem si in Pluta de Piatra.

Mi-e greu sa spun care dintre cele doua romane mi-a placut mai mult si care a avut un efect mai puternic asupra mea. Stilul, cel putin, este daca nu chiar identic, foarte asemanator si desigur, specific acestui autor. Frazele lungi, complexe, ce includ dialog, fraze care de multe ori nu se delimiteaza prin destule semne de punctuatie, care ii ofera cititorului o putere aparte de interpretare si de judecata intrinseca a cartii. Pluta de piatra „castiga puncte” in ceea ce priveste extrema la care este dusa aceasta subutilizare a semnelor de punctuatie si ambiguitatea stilului care provoaca orice cititor la adevarate eforturi de imaginatie si de creatie.

Apoi, din punctul de vedere al relatarilor, ambele romane au ceva din realismul magic – care pentru mine este in continuare magistral realizat doar de Marquez – insa brutalitatea si concizia, de multe ori, a imaginilor, a personajelor, a povestii in sine diminueaza latura magica. Nu mai putin adevarat este faptul ca mintea ne poate juca feste, caci poate suntem prea obisnuiti ca magicul si fantasticul sa fie ceva frumos si deopotriva feeric, pe cand Saramago rastoarna acest mit si imbraca in haina magicului scenarii sumbre, fanteziste si totusi nedorite. Scenarii care te fac sa iti pui intrebari, te fac sa iti doresti sa fii unul dintre personaje doar pentru a vedea daca tu poti sa lupti cu natura – salbatica si umana – si daca tu poti sa accepti o realitate ce depaseste puterile de intelegere ale omenirii, o realitate care duce in mod inevitabil la haos.

Desigur, a descrie cele doua opere ca fiind apocaliptice e o exagerare care poate duce la interpretari nedorite si la asteptari mai degraba potrivite hollywood-ului decat unui scriitor laureat al premiului Nobel. Apocalipsa lui Saramago nu cuprinde lumea intreaga, ci cuprinde spatii delimitate, spatiul personal al personajelor, care ar putea fi spatiul cunoscut si locuit de oricare dintre noi. Acest spatiu, fie ca este peninsula Iberica, fie ca este o tara fara nume si fara indice geografic, cuprinde universul redus la proportii accesibile puterii de intelegere umane, proportii cu rol exemplificativ si analogic. Ce ar fi daca orbirea laptoasa ar lovi intreaga lume, sau daca continentele s-ar apuca sa pluteasca in voie, desprinzandu-se si ciocnindu-se haotic, sfidand legile geologiei? Anarhie este putin spus pentru a descrie ceea ce evenimente de asemenea proportii ar insemna. Nu doresc totusi sa deschid o polemica asupra unei realitati morbide, pentru ca este clar ca nu aceasta e dorinta autorului.

Ce a ajuns la mine, ca cititor – si la prima carte, dar si acum – e de fapt felul in care Saramago se joaca cu psihologia umana si cu neimportanta oamenilor vis a vis de ceea ce am mentionat deja, si anume natura. Pana la urma ambele fenomene au un izvor neexplicabil, pornesc si se termina fara vreun anunt, fara vreun avertisment, fara vreo posibilitate de a prevedea urmatorul pas. Personajele sunt totusi diferite in cele doua romane, atat ca individualizare cat si ca mod de abordare. Pluta de piatra are „norocul” de a prezenta un scenariu mai putin sufocant si dureros, care da totusi posibilitatea omului sa fie om. Drept urmare, cele 4 personaje a caror poveste este urmarita au un nume si un trecut, au o personalitate pregnanta, exista introspectie mult mai evidenta, exista si o analiza specifica realismului. Pe cand Eseu despre orbire este o dureroasa masca aplicata asupra a ceea ce este omenesc. Nimeni nu mai are nume, caci numele nu mai au fete. Albul preia controlul intr-un mod care ii face pe cei din roman sa isi piarda decenta si sa ajunga la ultimele nivele ale degradarii umane. Introspectia este mult mai subtila, nicaieri nu apar direct framantari sau nelinisti. Toate se deduc din haotica prezentare a evenimentelor, din detaliile „scenografice” aproape inspaimantatoare prin precize sau din valul de tulburare care domina cartea de la un capat la altul. Poate prin asta castiga cel mai mult acest roman in ochii mei: o depersonalizare fortata, dublata de singularitatea celei care ramane in afara valului – atat asupritor cat si protector.

Subiectiv, nu pot califica nici unul dintre cele doua romane ca fiind printre preferatele mele, sau printre cele mai bune carti citite. Dar le pot considera printre cele mai socante si mai tulburatoare, iar Saramgo castiga locuri importante in ochii mei in ceea ce priveste scriitori asupra carora trebuie sa revin si pe care trebuie sa ii (mai) citesc (diger) pentru a le percepe ideile si filosofiile. Am incercat doar o scurta incursiune in lumea celor doua opere, fara a epuiza lucrurile care se pot spune despre ele. Poate totusi despre unele carti e bine sa vorbesti mai putin si sa reflectezi mai mult, sa le privesti in tine si prin tine. Si Saramago tocmai asta face, il invita in mod constant pe cititor sa fie prezent si activ, sa fie parte din fantasticul lui.

Arana

Iulie 22, 2008

Pending

Filed under: Intruziuni,Personal — Arana @ 11:24

Am avut o lunga absenta – sau pauza – timp in care mintea mi-a fost ocupata cu altceva, iar spiritul si-a luat o vacanta binemeritata. Timp in care, de altfel, am observat ca si cei 3 oameni care ma pusesera in blogroll, m-au scos de acolo. Bun, oricum nu scriu pentru asta si oricum, din fericire, niciodata nu voi atinge o celebritate in universul asta incorsetat in prejudecati, desi se pretinde a stapani libertatea absoluta. Eu prefer sa incerc sa urmez acea libertate, indiferent ca e vorba despre stilul de a scrie, despre temele adoptate si, nu in ultimul rand, despre frecventa articolelor.

De ce pauza? Au concurat mai mult factori:

1. A fost sesiunea, care mi-a ocupat tot timpul si toata puterea de concentrare. Putinul timp liber pe care il aveam, il ocupam cu hrana – si nu, nu materiala, ci dimpotriva – adica, mai precis, evadand in carti, o vizita la Bookfest, cafele si pauze binemeritate, departe de calculator si de birouri. Am constatat totusi, cu aceasta ocazie, cata lume avea dreptate spunandu-mi ca sunt prea stresata. Curand, daca mai fac fata multor sesiuni, am sa ajung sa ma dezintegrez psihic si sa fiu prinsa intr-un labirint stupid, plin de mori de vant. Din fericire, acum e vacanta.

2. Ceea ce ma aduce la cel de-al doilea factor, da: vacanta. Pentru ca odata in vacanta, am refuzat sa mai petrec ore in sir in fata calculatorului si sa fac ceea ce in restul anului nu pot, din cauza timpului. Da, sa zac, cu o cafea langa mine, cu o carte in mana, sa ma bucur de liniste, de singuratate, sa imi condimentez viata cu diverse iesiri – mare, munte, festivaluri etc – si sa nu mai dau explicatii nimanui, nici macar mie. E dureros, dar adevarat, cele mai multe explicatii mi le cer singura, iar in vacanta am hotarat sa iau o pauza inclusiv de la aceasta tendinta de autoexaminare. Totusi, cum nu toate planurile reusesc sa fie duse la bun sfarsit, universul feeric al vacantei a inceput sa fie alterat de diverse intruziuni – pe care incerc din rasputeri sa le ignor – asa ca ma regasesc iar in fata vechilor, dar dragelor obiceiuri (cum ar fi incercarile esuate de a scrie)

3. Ultimul factor e unul generic si nu tocmai bine delimitat. E vorba despre o departare fortata fata de aproape orice manifestare a spiritului. Mai precis, in afara cartilor, am renuntat o buna perioada de timp si la muzica si la scris, dar si la citit blogurile dragi, de exemplu. Enumerarea e in ordine oarecum logica, in functie de cat de dragi si cat de vechi sunt activitatile respective. Am revenit la inceput cu muzica, a fost cel mai usor sa ma integrez din nou in spatiul acela aparte pe care il creeaza auditia unui album desavarsit. Nu putina importanta a avut-o si foarte apropiatul Metal Maniac unde formatii dragi mie vor canta. Trebuia sa ma fortez sa imi revin, pentru ca altfel regretul de a nu ma fi bucurat de un concert m-ar fi urmarit prea multa vreme. Si apoi, cand astepti de atata vreme sa vezi niste oameni evoluand live pe scena, sentimentul de vina pentru pierderea esentei spectacolului din cauza unor rataciri spirituale ar fi prea greu de suportat.

Dupa o incursiune intr-o lume personala – poate prea personala – pot doar sa spun ca ideile nu au lenevit in tot acest timp, asa ca zilele urmatoare sper sa pot reveni si sa le astern; ar fi pacat – pentru mine – sa dau uitarii lucrurile care ma macina sau care ma incanta din cauza unei incapacitati de exprimare provenita dintr-o prea lunga pauza si, de ce nu, dintr-o frica constanta fata de judecata celor din jur. Desi la sfarsit de saptamana voi mai avea o pauza cauzata de Metal Maniac, voi reveni inclusiv cu impresii de acolo, caci sper ca acest festival in capat de tara se va concretiza intr-o experienta concertistica unica si profunda, una care sa merite a fi consemnata, pentru ca eu sa imi pot reaprinde amintirea respectivelor momente.

Arana

Blog la WordPress.com.