Arana's world under a picture of frenzy

Decembrie 1, 2009

Romănia azi

Filed under: Altii,Event,Logos — Arana @ 22:27
Tags: , , ,

Nu mai fac posturi politice. Mi-am promis. Plus că nici nu am chef să explic tuturor retarzilor cum funcţionează puterile în stat, ce face preşedintele etc. Dezavantajele studentului la drept: ştie. Trebuie însă să felicit Timişoara. Ştiţi de ce. Primele reacţii le-am văzut la tomata şi ovidiu sârb. Vă mulţumesc vouă şi celor care gândesc ca voi. Este inadmisbil că am ajuns să creadă Ilici că poate să micţioneze pe oamenii care au dat jos comunismul. Nu ştiu cum se poate întâmpla asta, la 20 ani după revoluţie şi nu pot să accept că suntem un popor atât de retardat că îi vom da puterea înapoi. Din fericire termin facultatea. Dacă se întâmplă ceea ce mă sperie cel mai tare, o şterg de aici, fără vreo urmă de regret (nu ne băgăm în familie şi prieteni aici, nu despre asta e vorba). Sper să mă înşel. Sper să nu fim atât de retardaţi. Sper… Atât.

Anunțuri

Noiembrie 16, 2009

Românii – sau alţii – n-ar citi. Zice-se

Filed under: Carti,Logos,Ratio et Anima — Arana @ 23:53
Tags: , , , , ,

Tot citesc, aiurea sau nu, despre români: că nu citesc, că nu sunt culţi, că se îmbată cu iluzia de ziar plus carte şi alte minunăţii. Oamenii vin cu statistici, cu dureri, cu comparaţii cu gloriosul trecut cultural. Eu am o teorie. Care – desigur – mă aştept să fie demontată pentru că nu e bazată pe fapte, pentru că nu e obiectivă. Totuşi, când vine vorba de pasiunea mea, pe care încerc să mi-o cultiv cum pot, pe care încerc să o dezvolt în felul meu şi nicidecum făcând ceea ce trebuie, îmi permit să vorbesc subiectiv. Să văd şi să înţeleg. Şi mai ales să nu îmi fac false probleme.

Cum văd eu lucrurile:

  • trecutul nu a fost glorios şi cult; trecutul a fost trist, oprimant, dureros. Oamenii se refugiau în ce puteau. În ce nu era interzis ori cenzurat. În singura variantă pe care o aveau. Da, poate citeau mai mulţi, dar nu cred că erau mult mai real mânaţi de setea de cultură
  • prezentul nu e întunecat şi mort şi incult. NU. Sunt oameni pasionaţi de cărţi, sunt librării, sunt biblioteci chiar, schimburi de cărţi, shelfariuri şi, evident, scriitori. De ce suferim atunci? Eu n-am idee. Idealistă ce sunt…
  • nu vreau să fie cititul trendy. Nu ştiu despre alţii dar eu citesc pentru experienţă. Pentru trăire. Pentru că simt lucruri pe care altfel nu le pot simţi. Pentru că am nevoie de cărţi, pentru că am nevoie să mă pot elibera, pentru că îmi trebuie alternativa, suspansul, arta, provocarea, jocul, moartea, viaţa, realitatea, magia, farmecul, ideile, motivele, cultura, istoria, timpul, frica, pasiunea pe care mi le oferă cărţile. Nu pentru că vreau să fiu văzută cu vreo carte ori apreciată pentru asta. Nici pentru că vreau să dezvolt un blog de cărţi (ba la cum mi-a scăzut numărul de vizitatori sunt sigură că fac o treabă de nimic, din perspectiva cititorului). Astea sunt doar consecinţe colaterale.
  • nu doar românii nu citesc; sunt aproape sigură că procentual vorbind, oameni care nu sunt cu nimic mai inteligenţi decât noi nu citesc mai mult. A, se vând mai bine cărţile? Care cărţi. Şi nu, nu vreau să aud de număr de exemplare de Dan Brown vândute în SUA (simplu: ce populaţie au ei şi ce populaţie avem noi?). În plus sunt atât de snoabă încât prefer să discut cu cineva care recunoaşte sincer că nu citeşte decât cu vreun „cititor pasionat” ce mi-l recomandă pe Coelho şi mă mai şi acuză că de fapt nu l-am înţeles eu şi mă las influenţată de părerea nefondată că ar fi zero calitativ. Că eu de fapt greşesc şi el are dreptate.
  • în plus, sunt oameni inteligenţi, culţi, rafinaţi care nu citesc. Surpriză, nu suntem toţi la fel. Nici nu trebuie să fim. Cititul nu e o paradă de creier. E o pasiune (mă repet, dar e intenţionat). Un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa. Vreau să cred că avem libertatea să alegem cum să ne înfrumuseţăm viaţa.

Nu ştiu cum să spun toate astea şi să fiu clară. Cum să mă fac înţeleasă, să arăt că aparenta îmbinare dintre răutate, snobism şi o oarecare logică nu e aparentă. E modalitatea mea de a privi acest aspect. Sincer, direct, fără ocolişuri, fără vise de binele comun, fără campanii inutile. Cum nu îmi place mie să fiu asaltată cu lucruri care nu îmi fac plăcere, nu asaltez nici eu pe alţi oameni. Mă simt eu prost când cineva – care n-a pus de multă vreme mâna pe vreo carte – mă întreabă ce citesc pentru că e politicos să facă asta şi pentru că crede că îl voi aprecia. Nu, nu apreciez teatrul de genul acesta. Îmi place sinceritatea. Oricât de urât ar fi adevărul, vreau să mă hrănesc cu el. Să îl descopăr, să îl înţeleg, să mi-l însuşesc.

Am oare dreptate în ceea ce zic, referitor la citit? Nu ştiu, sunt extrem de subiectivă, totul izvorăşte din modalitatea mea de a privi trăirile. De asta nici nu mă ruşinez mai mult decât e cazul când am un reader’s block. Şi nu urmăresc să dobor recorduri de cărţi citite. Pentru că eu încerc să savurez. Să mă las învăluită, să înţeleg, să relaţionez cu ea, acea carte ce mi-a ajuns în mână, să simt oarecum o apropiere de autor. Ştiu că uneori mă amăgesc. Că pun prea mare importanţă pe ce simt eu. Că am tendinţa să ignor altceva. Dar asta e pentru mine a citi. Să-i dau voie cărţii să intre în viaţa mea, ca o compensaţie pentru privilegiul de a-i descoperi realitatea. Să mă bucur de carte, în întregul ei, la nivel spiritual dar şi material. A simţi. Nu reduc totul la asta, dar are un rol destul de semnificativ. Nu întregul proces al lecturii este unul pur cognitiv. Cititul nu poate fi „învăţat”… nu după un timp. Nu după experienţe contrare, refuzuri repetate ori pur şi simplu incompatibilitate. Mi se pare că aici se greşeşte. Că din exces de zel, dragoste sufocantă faţă de universul lecturii se ajunge la false standarde, pe care „falşi cititori” le ating cu mândrie. Sincere felicitări. Dar când aţi râs ultima dată citind o carte? Sau când aţi plâns? Sau când orice altă simţire a înmărmurit, iar mâinile au început să tremure, ori poate glasul s-a stins, sau chiar ochii s-au luminat de bogăţia experienţei? Pentru mine, în cele din urmă, acolo găsesc o carte bună…

Arana

August 11, 2009

Un vin fiert pe vf. Omu

Filed under: Logos,Personal — Arana @ 19:36
Tags: , , , , ,

Ziua 1:

Joi dimineaţă, ora 6, trezire fără alarmă şi cu mult chef de încă nişte ore de somn. O cafea tare şi îmbrăcarea, rucsacul era pregătit de seara. Ultimele retuşuri, la 7 fără ceva eram in autogară. Am plecat din Tg Mureş la 7:15 şi după un drum lung, prin ceaţă, soare şi apoi iar nori am ajuns în Buşteni pe la ora 11. La ora 12 eram deja pe traseu, prim oprire la Cascada Urlătoarea. Vremea era încă frumoasă, părea numai bună pentru o urcare de 4 ore. Cascada a fost drăguţă, cam multă lume şi cam mulţi copii, mult mai urlători decât sărmana vărsare de apă.

De aici, pe la 13-14, pe Jepii Mari ne e drumul cu destinaţia cabana Babele. Drumul prin pădure a fost fără peripeţii, mi-a luat ceva să mă obişnuiesc cu aerul mai tare. Deşi picioarele mă ţineau, chiar şi spatele, plămânii îmi făceau figuri, însă m-am redresat în cele din urmă. Cum am ieşit din pădure, pe ultima porţiune de căţărare s-a apucat şi ploaia. Turna vârtos, mă gândeam la rucsacul care probabil se va inunda, speram să mă ţină bocancii şi îmi mulţumeam că mi-am găsit pantaloni de tură, convinsă fiind că n-aveam nicio şansă în pantaloni scurţi. Am făcut un scurt popas, la o ciocolată caldă La Festa (da, la fel de infectă ca întotdeauna) la cabana Piatra Arsă, unde am fost relativ dezamăgită de oamenii şi, mai ales, de feţele pe care le afişau aceştia. Ne-am continuat drumul prin ploaie, jnepeniş, noroi şi frig. După încă o oră şi ceva, când am văzut mult aşteptata deja cab Babele, am răsuflat uşurată, în ciuda efortului suplimentar pe care a trebuit să îl depun pentru a ajunge cu bine. Cazare, apoi un somn lung, odihnitor, în speranţa că a doua zi vremea va ţine cu noi.

Ziua 2:

Vineri, trezirea s-a făcut în ceaţă. Din nou vreme urâtă, moral cam scăzut. Pornit spre vf Omu, fiind relativ aproape şi fără riscuri de a ne pierde complet prin ceaţă. A început din nou ploaia, mocăneşte şi plictisită. A meritat urcarea pentru cana de vin fiert şi poveşti cu francezi ce doreau să ajungă în Bran (sper că s-au hotărât să mai amâne o zi plecarea, căci 6-7 ore prin ploaie, pe coborâre, cu bagajele lor nu avea cum să fie plăcut). În plus, am aruncat câteva priviri admirative unui cuplu de englezi, care estimez că aveau deja pe la 60 de ani. Serveau prânzul şi păreau fericiţi şi împliniţi, ca oameni. La întoarcere, părea că norocul ne-a părăsit de tot, ploaia se înteţise, bătea şi vântul, iar la 2500m toate acestea sunt neiertătoare.

Am ajuns la cabană mai plouată decât cu o zi înainte şi nu vroiam decât o ciorbă fierbinte (de văcuţă, cu ardei iute) şi să mă cuibăresc în pat cu o carte. Am avut parte de ele, mi-a revenit şi optimismul şi părea că vremea va fi din nou cu noi. Asta pentru că se oprise ploaia, apăruseră pâlcuri de cer albastru, iar norii aveau o traiectorie ciudată printre munţi, oferind câteva momente preţioase de privelişte unică.

Ziua 3:

A debutat cu soare. În sfârşit. Am scos harta, iar la micul dejun şi cafea ne-am făcut planul. Urma o zi lungă, aşă că n-am uitat de ciocolată, apă şi ceva de mâncat, puse bine în rucsac, evident lângă pelerină şi haină de ploaie, căci ne aşteptam la orice. Prima oprire a fost la Peştera Ialomiţei, situată atipic în stânca, o peşteră în care urci şi urci pe culoare strâmte, scări umede. Alături de copii, bunici şi alte personaje, prost îmbrăcate şi încălţate, încât mă aşteptam să aud o căzătură în orice moment. Din fericire nu am avut parte de astfel de evenimente, iar ora petrecută în peşteră a fost de-a dreptul incitantă. Recunosc, sunt novice când vine vorba de peşteri.

Ne-am urcat apoi rapid înapoi la hotel Peştera – care mă deranjează prin luxul ostentativ afişat şi prin oamenii pe care îi adună, dar asta e altă poveste – iar de aici am luat-o pe marcajul către vf Bătrâna. După 2-3 ore de urcat pe pajişte, mâncat căpşunele de la ele acasă, pauze pentru admirat peisajul, am ajuns în Şaua Bătrâna. Situat la aproape 2200 m oferă o privelişte incredibilă, un platou neumblat, sălbatic şi totuşi prietenos, un loc unde te-ai gândi că ţi-ai putea petrece poate o eternitate împietrită. Drumul a urmat apoi un sus jos nu foarte abrupt, trecut din nou printr-o porţiune cu jnepeniş (foarte obositor, trebuia efectiv să mă lupt cu el), în continuă urcare, trecând pe vârfurile Guţanu, Doamnele şi Găvanele, acesta din urmă situat la 2472m. Peisajul era incredibil, se vedea până în zare, inclusiv Piatra Craiului şi, bănuiesc, Făgăraşii. Munţi destul de netezi şi de uşor de parcurs, picioare şi plămâni să ai căci răsplata e pe măsură.

Era deja trecut de ora 6 şi soarele începea să se ascundă pe după munţi, iar aerul devenea tot mai rece. Aş mai fi zăbovit, dar foamea era intensă şi în plus nu vroiam să ajungem pe întuneric. Aşa că întoarcerea am făcut-o spre Omu, de data asta fără să mai urcăm efectiv, prin Şaua Sugărilor. Abia în zona asta am început să vedem iar oameni, după cam 5 ore cât am reuşit să alegem trasee neumblate şi să ne bucurăm cu adevărat de natură. N-am putut să nu mă gândesc ce-a fost in capul unor turişti ce şi-au pus cortul tocmai în şa; chiar mă întreb cum au petrecut noaptea aceea – norocul lor că n-a mai fost vântul sălbatic ce credeam că ne va lua cu tot cu cabană cu o noaptea înainte.

S-a terminat şi ultima zi, eram extenuată, dar fericită. Nu pentru că am acum ce povesti, ci pentru că am trăit aşa ceva şi pentru că ştiu că există locuri de genul acesta, care nu fac decât să îmi deschid pofta pentru mai mult. Urma ultima zi, cu o plănuită coborăre pe Jepii Mici, pe care i-am stăpânit anul trecut în urcare…

Ziua 4:

Ne trezeşte soarele, însă zgărcit se ascunde repejor în nori, apoi într-o ceaţă ce făcea vizibilitatea fix zero. Vedeam cum ultima zi vrea să ne joace feste, am încercat să o învingem, dar prudenţa şi-a impus voinţa. Ne-am trezit astfel rapid în Buşteni, cu telecabina şi din nou ploaie. Eram uşor tristă că s-a terminat brusc şi am fost abrupt ruptă de lumea aceea străbătută de un strop de magie. Aştept să se ivească din nou ocazia, pentru următoarea deplasare. Poate am descoperit prea tărziu muntele. Dar măcar ştiu să îl respect şi să îl apreciez şi să mă bucur de ce-mi oferă.

Pe post de încheiere:

Arana

PS: Ştiu că nu sunt multe poze, aveam doar un aparat nu tocmai bun, iar cum primele două zile a plouat iar apoi a treia ne-a furat cu totul, nu am prea pozat nimic. Doar aşa, câteva indicii despre ce e acolo.

Iulie 12, 2009

Trenul

Filed under: Intruziuni,Logos,Trecut/Prezent — Arana @ 13:08

Pe post de introducere:

Dacă tot nu am mai apucat să particip la concursul organizat de Tamada (unde când am văzut câştigătorii, am ridicat o sprânceană), am comentat pe mixuldecultură şi m-am ales cu două cărţi. Detalii aici. Abia aştept să sosească, mai ales că nu prea sunt eu omul care să câştige lucruri şi tare fericită am fost. Ştiam eu de ce îi citesc pe cei de la mix.

Vacanţa continuă. Vineri am venit timp de 10 ore cu trenul, ruta Bucureşti-Târgu Mureş. Când eşti copil trenul ţi se poate părea fascinant. Poate şi când creşti, dar nu te întâlneşti prea des cu el. Însă când devine o parte din viaţa ta, ajungi să îl urăşti. Începând de la controlori, femei de la casele de bilete, continuând cu scaunele, cu ceilalţi călători şi, să nu uităm, întârzierile de una, două ore, cum ai norocul. Să ştiu că nu am alternativă, că sunt obligată să folosesc trenul, să plătesc preţuri astronomice (complet nejustificate) şi să simt că aproape cerşesc un minim de respect, mi se pare o tortură. Partea bună e că am două trasee, iar acum l-am ales pe cel mai lung, pe Valea Mureşului. E superbă zona, verdele e mai verde decât altundeva, localităţile răsfirate, micuţe, liniştite. Tot aerul e diferit, inspiră calm, linişte, relaxare. Am crescut pe acolo, căci fiecare vară însemna o excursie la Topliţa, Răstoliţa sau Borsec. Cu maşina încărcată cu mâncare, perne, pături, copii, căţel, purcel etc. Stăteam cel puţin o săptămână. Însă la un moment dat totul s-a oprit. Nu am mai mers, pur şi simplu. Nu ştiu de ce, poate eram prea mică să înţeleg, poate nici nu ar mai fi fost la fel de fermecător după o vreme, însă amintirea acelor excursii a rămas vie şi mereu îmi promit că voi reveni pe acolo, privind cu ochi de adult locurile care, copil fiind, îmi păreau desprinse din poveşti.

Ultima dată am fost pe acolo în clasa a 11a, la Băile Tuşnad, când am făcut cunoştinţă cu Lacul Sf. Ana, cu un cort inundat, cu frigul nopţii de vară, cu rătăceala prin pădure şi liniştea depărtării. Au fost doar câteva zile care mi s-au întipărit extrem de puternic în memorie. Atunci nu am realizat ce mult înseamnă, însă acum văd că, întocmai ca un personaj de buildungsroman, acele zile au fost un punct de cotitură în maturizarea mea. Totuşi, sunt o altă persoană acum. Nu ştiu dacă mai bună sau mai rea, orice ar fi anumite caracteristici tot nu mi se schimbă. Ştiu că până atunci nu eram sensibilă la anumite lucruri, ştiu că de atunci toate momentele marcante le-am privit din alt unghi. Şi parcă am pierdut undeva pe drum capacitatea de a îmbraţişa ceea ce contează cu adevărat, acordând extremă importanţă lucrurilor ce ar trebui să fie trecătoare, moarte şi îngropate. M-am întorsc acum acolo, căci anul acesta nu am doar ultima mea vacanţă, ci este poate şi ultima oara când am dreptul să mai cred în vreo urmă de copilărie. Lucrurile se schimbă şi simt prea mult duşmănia timpului.

Mi-am promis că vara asta voi petrece câteva zile pe valea Mureşului şi în Orientali. Punctele de cotitură trebuie să aparţină aceluiaşi loc. E mai simplu să marchez aşa diversele etape. Sincer, m-a influenţat mult Etruscul. Nici că puteam să citesc o carte mai potrivită acestui drum şi acestor gânduri. Aş recomanda oricui să îi acorde o şansă lui Waltari, pentru experienţa pe care o oferă. Dincolo de valoarea literară, descrierea vieţii ce-a fost este uimitoare. Înţelegi timpul, trecând prin carte. Fără regrete, cam ce mi-aş dori eu de la mine. Pentru că, până la urmă, tot trebuie să înceteze pierderea în gânduri întunecate. Sunt prea multe de savurat… ştiu că nu am mereu ochii deschişi, însă e uneori nici nu e bine să vezi doar cu ochii.

Arana

Martie 11, 2009

Despre noul Cod Penal

Filed under: Altii,Event,Logos — Arana @ 17:36
Tags: , , , ,

Pentru că de două săptămâni, pe orice blog intru, ajung să mă enervez şi să ies înjurând, pentru că mă gândesc că am şi jignit câteva persoane – deşi nu intenţionam asta – simt că sunt obligată să explic de ce am reacţionat aşa. Şi, inclusiv, să dau câteva detalii despre ce înseamnă cu adevărat unele schimbări din Codul penal, să fiu eu împăcată că am încercat. Cei ce preferă să creadă mass-media, nu au decât. Dar nu răspund de faptele mele când îl voi numi dobitoc şi cretin pe primul om pe care-l mai aud că acum este permis ca taţii să se culce cu fiicele lor. Aşadar:

Incestul:

Azi, incestul înseamnă, raport sexual – atenţie, raport sexual, adică fix acela care permite procrearea, nimic altceva – între fraţi şi surori sau părinte şi copil de sex opus. Atât. În noul CP nu mai e în forma asta, apare însă la viol, agresiune sexuală (infracţiune nouă şi utilă pe care NIMENI nu o vede) sau act sexual cu un minor, variantă agravată – deci pedeapsă mai mare – ipoteza în care e rudă în linie directă sau frate şi soră. Biserica, ziarele etc. pot să îi spună incest. Că asta e. Doar că cei care au făcut codul au preferat să acopere mai multe situaţii. Atenţie, nu mai puţine, mai multe! Şi vă întreb eu, un incest, în deplin consimţământ – pentru că presupune asta – intre mamă şi fiu de 50 şi 30 ani chiar se rezolvă cu închisoarea? Nu e clar că oamenii ăia sunt cât se poate de bolnavi? Aparent, pentru unii nu. Si a propos, dacă fata e 18 ani terorizată de tată si după o violează, e infracţiunea de viol asupra unui membru al familiei. Mult mai grav decât incestul. Ce nu e clar?

Prostituţia:

Nu mai e incriminată. Rămâne contravenţie, căci oricum era şi este sancţionată contravenţional. Vă explic imediat de ce. Reacţia? Au legalizat prostituţia. O încurajează. CÂCAT! Prostituţia a existat şi va exista, chiar nu are nevoie de încurajări. Cât despre legalizare, iar se pricep toţi. Aia e o măsura politică. Ce nu a fost luată şi nici nu sunt semne că va fi luată. Nu are treabă legea penală, care vorbeşte şi defineşte tehnic nişte infracţiuni, cu ce face politicul în sfera lui. Chiar nu are.

Ziceam că vă explic ceva de prostituţie. Ştiţi de fapt cum a fost gândită ea şi ce înseamnă ea de fapt în codul penal actual, adoptat, vă reamintesc (că sunt sigură că toţi ştiţi asta) în plin regim comunist? Are în vederea oferirea de raporturi sexuale (vezi mai sus) în schimbul unor sume de bani, pentru asigurarea mijloacelor de trai, fără a avea alt loc de muncă. Aţi prins? Exemplu dacă nu: X e femeie de servici cu carte de muncă; după orele de lucru, trage o fugă pe centură, 4 orale mici. Nu e infractoare. Z săraca, nu are altă ocupaţie. Dar ea e mai pudică, aşa ca deşi stă pe centură, o face doar cu misionarii. E infractoare. Asta a incriminat Ceauşescu. Asta îl durea pe el, că femeile alea nu muncesc şi nu dă bine la imagine. De asta, oricum sunt sancţionate contravenţional. Nu se dau condamnări pe aşa ceva, pentru că e imposibil. Proxenetismul, care e cu adevărat o faptă gravă şi aduce atingere mai multor chestiuni, e incriminat în continuare. Şi în plus, de data asta definesc şi prostituţia ca lumea.

Nu ştiu câţi dintre voi ştiţi că aceleaşi discuţii au fost acum câţiva ani când s-a abrogat art. 200 – homosexualitatea. Nimeni nu impune Bisericii, clubului croitoreselor creştine, al bărbaţilor drept ortodocşi sau mai ştiu eu cui să accepte prostituţia. Dar între morală şi penal este o diferenţă. Şi câtă vreme se demonstrează că nu penalul este soluţia, înseamnă că trebuie căutate alte soluţii. Însă asta excede discuţia de faţă.

Tâlhăria:

Au mai fost discuţii referitoare la scăderea pedepselor pentru furt şi tâlhărie. Mai puţin vehemente, căci e vorba de altă sferă, unde nu se atinge morala românaşilor. Totuşi, trebuie să subliniez ceva ce m-a şocat. Pentru tâlhăria ce are ca urmare consecinţe deosebit de grave – de exemplu, x îl vede pe z coborând din maşina lui de 400.000 RON, fuge după el, îi dă două peste ceafă, îi ia cheile şi îi fură maşina – pedeapsa este aceeaşi ca pentru omorul deosebit de grav (adică x îi omoară pe z şi y, unde y mai era şi gravidă în luna a8a), deci până la 25 ani. Mai mult decât pentru omorul simplu. Dacă vine unul şi îmi zice că i se pare normală treaba asta, mă voi gândi serios să îi recomand un psihiatru. Căci clar are probleme. Ah, pentru cei ce vor zice soluţia: de ce nu măresc pedepsele la omor? Pentru că nu ne prea lasă ue. Ştiţi, ăia pe care îi doream noi aşa mult. Tot ăia care au văzut că nu e prea bine ca şi după 20 ani de democraţie, să avem un Cod Penal comunist, construit pe anumite convingeri din vremea respectivă, când avutul obştesc – ce-i aia proprietate particulară – era mai important decât viaţa muncitorului Grigorică. Evident, după 1989 au fost destule modificări ale Codului Penal, însă scheletul este acelaşi. Infracţiunile, cu mici excepţii sunt aceleaşi, în aceleaşi capitole si configuraţie care reflectă mentalitatea comunistă.

Oamenii nu cunosc şi nu înţeleg că dreptul e o ştiinţă. Că dacă scoţi din context nişte cuvinte, nu faci drept, ci faci fix asta: scoţi cuvinte din context. Ceea ce nu ar trebui să aibă nicio valoare. Dacă nu înţelegi şi nu şti cine legalizează, cine dezincriminează, care sunt diferenţele dintre astea, cine face un proiect de cod penal, bazat pe ce, atunci nu te băga. Nu comenta, că nu dovedeşti decât că eşti un tâmpiţel care crede orice îi serveşte libertatea sau evenimentul zilei.

Am citit si la demaio, si la andy, si la icehot observaţii pe tema noului Cod Penal. Destul de pertinente. Ce a fost mult mai rău, de fiecare dată, au fost comentatorii (la andy nu am putut citi tot, pentru ca ma urcam pe pereti de nervi; asadar, nu cu voi am probleme – daca aveam, nu dadeam link ca-mi era frica, ci cu unii de au comentat pe la voi). Care se cred mereu deştepţi şi inteligenţi. Acolo nu mi-am permis să îi fac cretini şi dobitoci pe unii din ei, dar pe tarlaua mea pot să fac asta. Probabil voi şi modera commenturile aici, pentru că nu am nevoie să vină it-stul Gheorghe să îmi explice cât drept ştie el. că nici eu nu am pretenţia să îi repar calculatorul. Tocmai de asta, faptul că oamenii se exprimă, că observă, comentează e foarte bine şi sănătos. Toţi ne dăm păreri pe unde trebuie şi pe unde nu. Însă atunci când nu pricepi, dar faci pe interesantul, intervin. Eu şi alţii care întâmplător suntem terfeliţi. La fel de întâmplător cum unul dintre membri comisiei a redactat proiectul e un profesor de-al meu, ce nu merită să audă câte s-au auzit de la mass media. Cum pot unii sa jignească, să arunce cu kkt, să îndruge verzi şi uscate, fără să pună mâna doua minute să se documenteze. Să citească şi altceva, pentru că dreptul e ştiinţă dragii mei, nu e o jucărie, nu e sport, nu e unealtă politică, nu e o chestiune maleabilă şi pe pofta şi placul tuturor. Nu se interpretează după bunul plac al nimănui şi în nici un caz nu se va aplica cum doresc unii, doar pentru a-şi justifica nişte ieşiri discutabile (sunt curioasă icehot, de unde te-ai inspirat când ai spus că 60% din populaţia României comite incest? Pe ce te-ai bazat?).

Sunt multe de zis pe subiectul acesta. Recomandarea mea e ca cei ce vor să mai scrie, să aibă măcar bunul simţ să citească amărâtele alea de articole din proiect pe care le critică, şi să nu mai ia de bună tot ce zice mass-media.

Arana

PS: mă tot pregătesc să scriu despre filme spaniole, dar pot? Nu pot, că sunt ocupată să mă enervez… Promit că nu vor fi multe alte articole de genul acesta pe blog, nu mi-e ok să fac asta, însă trebuia. Culmea, pentru liniştea mea.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.