Schimbari (destainuiri, pt.2)

Cateodata ma intreb pana unde va ajunge haosul. Ma pierd de prea multe ori printre interpretari si noi sensuri ale aceleeasi notiuni, ale aceluiasi timp. Timpul meu prezent e nu doar confuz si mizerabil, ci de-a dreptul ravasitor prin realism si cruzime. O vreme m-a tinut departe de tot: carti, muzica, oameni (ceea ce inseamna inclusiv blog). In afara unor sclipiri de moment, m-am cam scufundat intr-o rutina odioasa. Pe langa repetitie, mai trebuie sa infrunt si raul. Raul intr-un sens larg, probleme in toate sensurile. Cam asta ar fi un tablou interior al ultimei mele luni, in care am avut de-a face cu schimbari dure si rapide de situatie, cu socuri peste socuri care mi-au cauzat de la caderi nervoasa pana la probleme serioase de sanatate, care s-au concretizat in pierderi de greutate si pierderi de incredere in lume si in mine. Lumea si asa, intr-un sens foarte strict si restrans, cuprinzand doar acei oameni in care m-as putea increde in niste conditii decente. Conditii de care am incetat sa beneficiez de ceva vreme, ajungand doar sa ma lupt sa ajung si sa ma sustin pe linia de plutire, ignorand micile bucurii, caci nu mai pot avea niciun farmec in mizeria mea. Dincolo de faptul ca poate parea un post usor dramatic si dramatizat, ca nu se gaseste de obicei asa ceva pe aici, simt nevoia sa impartasesc ceva din mine. Poate pentru ca trebuie in primul rand sa ma ascult si sa ma calmez eu, sa trec cu bine peste toate. Nu mi-e foarte clar cine a inventat regula cu un rau nu vine niciodata singur, insa daca il voi cunoaste vreodata voi avea grija sa regrete cele spuse…

Concret, de vreo luna am fost nevoita sa trec prin cautarea unei noi locuinte, care desi s-a rezolvat, mai bine zis am gasit o solutie de compromis, inca ma framanta. Si asta pentru ca in spatele prezentului se afla un lung sir de minciuni din partea unor persoane care imi vor cu tot dinadinsul raul. Macar de as fi gresit ceva concret, asta in afara de a fi eu insami – recunosc, nu tocmai cea mai suportabila persoana, mai ales de catre un mediocru. Apoi, am avut de infruntat oaresice probleme de sanatate si am ajuns sa ma trezesc ca absolut toate hainele imi sunt mari. Asa ca acum fug prin magazine, incercand sa nu ma ruinez complet, si sa mai aduc imbunatatiri… de parca tocmai pentru cumparaturi ai chef in asemenea momente. Then there is the usual: family and friends… mereu e senzatia ca in deep shit fiind, te vei indeparta de ei. O persoana ca mine va pune orice la suflet si in anumite circumstante orice poate pune capac starii mele si poate declansa o adevarata tornada interna. Ceea ce se intampla des si degeaba, si ma trezesc iar privind peretii contemplandu-mi prostia. Am ajuns sa zic din 2 in 2 zile ca e cea mai proasta zi din viata mea si sa ma lamentez peste tot. Asta pentru ca puterea de a ignora si puterea de a ma descurca singura au disparut efectiv. S-au dus, poate si ca un semn ca lucrurile schimbate trebuie raschimbate. Deocamdata nu am idee cum. Am reinceput sa citesc si sa ascult muzica, maine reincepe facultatea, poate poate se lasa si cu job si per ansamblu lucrurile isi vor reveni. Dar pana atunci, nu suport „va fi bine”, urasc incurajarile si vorbele de bine spuse din mila, voi lua la bataie urmatoarea persoana care ma va intreba de ce am slabit, voi ucide – probabil – urmatoarea vanzatoare care va incerca sa ma convinga sa imi iau haine mai mari decat am nevoie (toate hainele imi sunt mai mari decat am nevoie!), probabil imi voi da doua palme pentru ca public postul asta si ma voi intoarce in lumea mea…

Ah da, si ce naiba si de ce e zalist sau ceva de genul, si de ce blogul meu apare acolo? Nu mi s-a cerut permisiunea, mi se pare abuz ceea ce se intampla acolo. In functie de numaru de vizite au alcatuit ei marele top al blogurilor romanesti. Fac niste treburi in topurile voastre si lasati-ne in pace sa scriem. Am nevoie de asta. Nu am nevoie insa sa fiu contabilizata, pentru ca nimeni niciodata nu va putea cuantifica ce se intampla aici. Si da, am hotarat ca macar modestia sa o las la o parte.

Arana

Publicitate

Profesorul

Azi, in RATB pana in centru si acum cateva minute inapoi, m-am apucat (dupa indelungate „lupte”) sa citesc „Pendulul lui Foucault” de Eco. Citisem in liceu „In numele trandafirului” si am simtit ca trebuie sa revin la autorul asta, pentru ca are multe de oferit si pentru ca e ceva in stilul lui ce rezoneaza cu anumite coarde spirituale ale subsemnatei. Totusi, amanari peste amanari si dese desincronizari, l-au tinut departe de mine. In afara de culegerea „Istoria uratului” nu am mai avut intalniri cu acest distins domn. Asadar, azi ne-am revazut intr-un autobuz destul de aglomerat, inconjurati de nu cel mai imbietor peisaj posibil, totusi ne-am descurcat.

Insist, pentru ca de mult nu m-a mai captivat o carte in inceputurile ei ca aceasta. Totul curge. Nu exista nimic nepotrivit, sunt pur si simplu bulversata de cele cateva pagini pe care le-am citit, iar in mintea sunt invalmasite niste senzatii foarte puternice, create nu atat de o seara extrem de placuta pe care am petrecut-o intr-o cafenea, ci mai ales de amprenta Pendulului. Foarte repede mi-a amintit cartea asta cum am aflat eu de Eco: de la profesorul meu de istorie. Nu am sa ii dau numele, asa ca il voi numi de acum fie profesorul, fie simplu „p.” Gandindu-ma in urma, imi dau seama ca a fost probabil cel mai puternic si mai fascinat profesor pe care l-am avut in 12 ani de scoala. Entuziasmul si non-conformismul lui aveau un magnetism aparte. Din pacate insa noi eram prea copii pentru a-l percepe si pentru a profita din plin de cultura si de bogatia sufleteasca de care dispunea P. Era unul dintre acei profi care avea mereu conflicte cu directiunea, care se certa ironic cu conservatorii si care oricum aplica metodele lui. Il cam durea in cot de note, drept urmare acorda 10le cu cea mai mare usurinta pe care am vazut-o. El era profesor pentru ca ii placea, pentru ca asta se plia intr-adevar pe al lui personalitate.

Probabil voi ramane mereu cu regrete ca nu am fost eleva care sa fuga dupa el pe coridor si sa-l asalteze cu intrebari despre fascinantele lucruri pe care le povestea. Pentru ca – si asta am inteles-o abia azi – el il admira pe Eco pentru entuziasmul si daruirea cu care scrie. Entuziasm si daruire care erau si principalele atuuri ale lui P. Noi nu prea vorbeam la ore, il lasam pe el sa isi spuna discursul, insa daca reuseai sa-l urmaresti – pentru ca avea un discurs foarte aglomerat si sarea extrem de usor de la un subiect la altul – puteai descoperi lucruri pe care nicio carte nu ti le va spune. Nu exista ora de istorie in care sa nu ne mentioneze vreo carte pe care trebuie sa o citim daca vrem sa intelegem subiectul X. Iar Umberto Eco era clar printre preferatii lui… de altfel am fost chiar multi in clasa care am citit prin a 11a „In numele trandafirului”, caci P ajunsese efectiv sa ne „spameze” cu acest titlu. Acum cand am inceput Pendulul am redescoperit senzatia aceea de a asculta pe cineva cu sufletul la gura, indiferent de trecerea timpului sau orice altceva se petrece in jur. O senzatie puternica si intensa, care te face sa intelegi cuvintele dincolo de oameni, faptele dincolo de realitate, lumea dincolo de imaginea ei. Pur si simplu o explozie de energie si de putere seducatoare, forta ce iti impune nemasurat respect.

P. este genul de om care prin simpla prezenta – care chiar asa e de multe ori, simpla (vebea de obicei imbracat in blugi si pulovar/random shirt desi nu era tocmai la prima tinerete) – impune respect, impune o atitudine nu umila, insa demna. Genul de om cum poate sunt si eu, dar mai ales cum imi doresc sa fiu, intucat prestanta e greu sa o ai la 20 ani… poate si pentru ca ochii mari si pielea mult prea tanara inca nu permit asa ceva. Irelevant. Desi 4 ani nu am fost apropiata de el mai mult decat prof-elev (nu your average student, da’ oricum), istoria ma pasiona si P avea un rol foarte important in asta. Nu imi vine sa cred ca recunosc asta si ca sunt atat de marcata de prezenta lui in anii de liceu. Mereu recunoastem influenta altora doar dupa ce ei dispar din preajma noastra. Senzatia pe care am trait-o in seara asta citind primele pagini din Pendul m-au dus inapoi in timp si m-au facut sa creez niste relatii trecut-prezent pe care nu mi le imaginam. La fel cum nu credeam ca ma va apuca nostalgia dupa asemenea lucruri, sau dimpotriva, revelatii de asa factura, decat la o varsta ceva mai inaintata. Am fost surprinsa azi… si asta m-a incantat. Inchei aici sa ma intorc la lectura, bulversata de asociatiile pe care mi le-am creat in minte si fericita totodata ca in sfarsit pot spune ca am cunoscut si eu oameni remarcabili si care m-au influentat fara sa-mi dau seama. Ca desi nu am model in viata, cunosc modele demne de urmat. E placut sa stii ca exista niste radacini in tine, care te fixeaza si care te ajuta sa nu te indepartezi de cine esti.

Arana

PS: anul asta am cunoscut un alt prof remarcabil, de data asta la facultate… poate voi reveni cu un post si despre el, desi ma indoiesc. E inca oarecum devreme sa imi dau seama de adevarata lui influenta, care totusi e mai puternica de data asta. Pe plan profesional, e drept, si nu pe plan spiritual-moral cum a fost din partea lui P.

Belphegor went down the Nile

Cum s-au obisnuit deja cei 4 cititori ai blogului meu, de cate ori promit ceva, revin cu totul altceva. Nu neaparat din vina mea, dar deja circumstantele mele atenuante par sa fie agravante. Asta si pentru ca situatia generala in care ma aflu nu este tocmai una fericita, cum se intampla multora problemele vin cu galeata (as putea zice butoiul de o tona…), nicidecum cate una sa ai timp de fiecare. Din fericire exista inca acele momente care fac posibila evadarea din cotidian – de data asta a fost un concert pe care desi il asteptam de cand s-a anuntat, imi era oarecum frica sa il si traiesc. Frica mi-a fost infirmata, iar sambata trecuta (6.09) am experimentat unul dintre cele mai puternice si incredibile concerte din viata mea.

Trupa pentru care ma pregateam de atata timp era Belphegor. Anul trecut, Hatework Fest 2 s-a anulat, desi trupele erau anuntate, iar biletele puse in vanzare. Am simtit o ciuda destul de mare, intrucat era deja a doua oara cand Belphegor nu ajungeau la un concert programat, iar sansele de a-i vedea in viitorul apropiat scadeau simtitor. Anul asta, cand au inceput anunturile, faceam glume cu diversi prieteni cum ca ii aduc iar pe Belphegor – prea putini credeam totusi in sansa asta. Iata ca glumele ni s-au confirmat, astfel incat austriecii urmau sa incerce, din nou, sa concerteze in Romania. Organizat de Hatework, un concert dedicat chestiunilor brutale, avea ca headlineri nume grele: Nile si Grave si Belph. Grave nu mi-au spus si nici nu imi vor spune nimic, prea traditional si old-school pentru gusturile mele. Nile nu ma deranjau, dar nici fana nu eram. Totusi… sambata lucrurile s-au schimbat.

Dupa ce am ratat trupele autohtone din deschidere, pe motiv ca se amana cu 2 ore dar de fapt nu se amana, am ajuns chiar cand incepea Amon Din, o trupa cel putin dubioasa prin nimicul pe care l-a exprimat pe scena. Un soi de death melodic cu ceva core in coada, care nu are nicio treaba cu preferintele mele muzicale, mai ales ca era aceeasi insiruire de tonalitati pe care o poti auzi la duzine de alte trupe care se orienteaza pe aceeasi directie. Dupa ei a urmat o pauza destul de indelungata, caci odata cu sosirea intarziata a celor de la Nile si Belph s-a impus golirea partiala a salii (Studio Martin) pentru a aduce inauntru sculele. Eu una mi-am ocupat un loc in fata, pe podium – cine cunoaste locul stie la ce ma refer, in rest e greu de explicat… ideea e ca eram in fata si mai sus fata de restul publicului ceea ce la dimensiunile mele conteaza enorm – si am asteptat cuminte si nerabdatoare. Belphegor au urcat pe scena, iar publicul s-a dezlantuit. Era destul de clar cine avea sa castige popularity award. Desi sunetul nu tocmai bun – am inteles ulterior ca e o chestiune intentioata; e drept ca pe cd au multe floricele si artificii, pe cand live sunt raw si bruti – spectacolul in sine a fost exceptional. Helmut si gasca au tinut in priza audienta, eu m-am ales cu o pana de la basist, insa concertul a fost mult prea scurt. Ma asteptam la mai mult, caci desi au cantat piese alese pe spranceana, nu au reusit sa ma extazieze. Pe moment da, pe moment simteam ca inima nu are cum sa-mi bata in ritmul bateriei, ca simturile mele nu au cum face fata exploziei de pe scena. Cand am iesit din multime eram aproape lesinata si cu un zambet imens pe fata. A fost totusi o experienta minunata.

Din considerentele expuse deja, am zis pas la Grave si am asteptat cuminte afara sa inceapa Nile. Intre timp, in fata nightlinerului, cei de la Nile erau foarte prietenosi cu fanii si discutau de la egal la egal cu oricine ii aborda. Acum parca imi pare rau ca nu am spus si eu ceva, insa nu aveam de unde sa stiu ce urmeaza. Fix la ora 1 noaptea au inceput. Si au sunat demential. Ca si Belph, s-au plimbat prin discografie, ne-au facut sa intelegem ca muzica lor e extraordinar de complexa, ca nu doar versurile sunt alambicate, ba dimpotriva. Versurile nu sunt nici pe departe cel mai important lucru la trupa asta. Incepand de la bateria executata perfect, in forta, cu vitalitate, cu rautate, dar si cu multa tehnicitate, continuand cu riffuri dementiale si cu vocile care se imbina perfect, Nile e o dovada de maiestrie pe scena. Americanii m-au impresionat peste masura, efectiv mi-au dat peste cap toate opiniile pe care le aveam despre muzica lor si m-au facut sa inteleg, poate pentru prima data in viata mea, ce iti poate oferi cu adevarat un death metal de calitate. Concertul m-a prins cum rar se intampla, trup si suflet eram una cu muzica. M-a facut sa inteleg oarecum si evolutia mea in materie de muzica ascultata, m-a facut sa privesc cu totul alti ochi intreaga conceptie despre muzica, m-a dat efectiv peste cap din orice punct de vedere. Am iesit hipnotizata. Desi am luat autografe, am facut poze si am glumit cu baietii de la Belphegor, cea mai mare parte din ratiunea mea era hipnotizata de Nile.

Experienta de sambata seara a fost un amestec de exaltare si fericire copilareasca pentru ca ii vad pe Belph cu un feeling ciudat de bucurie inteligenta, de cunoastere si de implinire oferite de Nile. Restul nu a mai contat. Probabil concertul asta il voi privi mereu ca un punct de cotitura, caci am realizat ca death metalul are toate sansele sa ocupe de acum inainte un loc mult mai important intre preferintele mele. Desi oarecum mergeam pe directia asta, caci in ultimii doi ani am cautat lucruri tot mai complexe si mai acide, aveam nevoie de asa ceva ca sa inteleg. Sa ma inteleg si sa imi inteleg o parte din preferinte. Multumesc Hatework pentru ocazia asta!

Arana