Arana's world under a picture of frenzy

Martie 29, 2009

Filme. Marca: Iberică

Ziceam acum ceva vreme că revin cu un post despre filme spaniole. Mai precis despre: El Laberinto del Fauno, El Orfenato si El Espinazo del Diablo. Primul şi al treilea îl au în comun pe Guillermo Del Toro, lucru vizibil considerând chiar şi numai fundalul, Războiul Civil din Spania; iar Diablo e considerat fratele şi Labirintul sora aceleaşi creaţii (reflectând personajele centrale). Toate 3 împart ideea de oarecum horror, pe un fundal specific, având in roluri principale copii – ceea ce nu înseamnă că trebuie să îţi şi placă aceştia, general vorbind, pentru a te putea bucura de film.

Ar fi prea mult să încerc să le recenzez, pot doar să le recomand. Scopul este acela de a incita, nu doar la acestea ci şi la altele. Şi sper să se găsească unele recomandări printre comentarii.

În primul rând câteva lămuriri generale, însă determinante pentru de ce mi-au plăcut atât de mult:

1.       Îmi plac filmele serioase şi îmi plac filmele care reuşesc să îmbine cât mai multe genuri; mă voi uita şi la un fantasy, şi la un horror, şi la un film cu tente psiho. Însă dacă le am pe toate 3 in aceeaşi reţetă, sau două sau oricare din ele plus un alt ingredient, e deja un pas important către a mă bucura de filmul respectiv

2.       Nu mă uit la multe filme. De asta, poate sunt superficială în exprimare sau exagerată în aşteptări. Accept critici, căci nu e domeniul meu. Însă nu mă împiedică nimic să cred în acele filme ce-mi fac plăcere şi care mă frământa o perioadă lungă după ce le-am văzut.

Revenind la spanioli. O primă constatare e că nu sunt foarte sănătoşi, ceea ce nu poate decât să mă încânte. În Labirint imaginaţia este la putere, însă realitatea războiului e de câteva ori mai crudă. Fantomele din Diavol sunt drăguţe; răul se ascunde în om, în trecut, în zbuciumul interior al celui privat de dreptul la viaţă. Nu ai cum să ignori că a exista nu înseamnă neapărat a trăi. Orfelinatul e poate cel mai puţin şocant la o primă vedere, merge mai mult pe o reţetă clasică. Totuşi, fantomele nu sunt doar de domeniul supranaturalului, ci îşi au rădăcinile în firea umană, în teama de necunoscut, în respingerea celui ce este diferit. Iar culmea am întâlnit-o în Para Entrar a Vivir, unde totul izvorăşte din singurătate şi neputinţa de a lupta pentru ceva. Acest din urmă film nu e la fel de impresionant ca celelalte trei, totuşi dă clasă la probabil 80% din horror-urile de la Hollywood (acum am descoperit că face parte de fapt dintr-o mini serie, intitulata Peliculas para no dormir; eu l-am văzut pe hbo, pur întâmplător).

Fiecare dintre filmele astea are un impact extrem de puternic. E ce caut la un film, după cum ziceam. Doar că impactul se realizează într-o formă neobişnuită: imediat după vizionare, toate mi-au plăcut. Atât. După ceva timp, mintea a început să îmi fie acaparată de ele. Există un adevărat mecanism pe care filmele astea, fiecare în parte, a reuşit să îl declanşeze. Mecanism ce are două coordonate:

1.       Pe de o parte e vorba de film, în sens de artă. Jocul actoricesc e impresionant. Naturaleţe, francheţe, o lipsă de subtilitate mai mult decât bine venită. Începând de la copii şi până la cele mai bolnave, sadice, inumane personaje. Toate par gata să îţi apară în faţă. Şi indiferent cât de absurd ar fi ceva, actorii respectivi au avut talentul de a-i transpune. Tot aici intră şi originalitatea scenariilor, decoruri, tot ceea ce înseamnă impact vizual, scenografie etc. pur şi simplu nu găsesc motive de reproş. Îmi amintesc de Labirint, unde creaturile fantastice sunt o mostră a unei creativităţi impresionante. Nu seamănă cu mituri deja consacrate, nu reproduc sau nu trimit la clişee. Sunt reprezentări fix ale lumii filmului.

2.       Pe de altă parte, efecte. Te întrebi ce au urmărit toţi cei ce au lucrat la film. Ce au vrut să creeze, unde au vrut să îl ducă pe spectator. Da, m-au transpus, dar apoi nu m-au lăsat să scap. Ceva din filmele astea se imprimă în tine. E mai mult decât o imagine, o părere. Este un adevărat sentiment, amestec de teamă, curiozitate, nevoia de mai mult, conştientizare, cunoaştere. Nu ştiu cum, totul pare a se reduce la natura umană. La ce poate declanşa ea, la scopurile si mijloacele ei ascunse. Indiferent de metafora în care e înfăţişat, psihicul şi deviaţiile sale par a fi subiectele de interes. Nu poţi să nu te simţi alterat…

Am simţit că oarecum fiecare s-a jucat cu mintea mea. Că aceste filme au o încărcătură emoţională extrem de puternică, însă sunt departe de a fi siropoase, drame sau alte clişee. Filme care duc la ideea de artă, chiar dacă sub forma urâtului. Ceea ce e cu atât mai impresionant. Nu aveam nicio aşteptare, lucrurile doar au evoluat de aşa natură încât să le văd. Vreau mai mult, nu neapărat aceeaşi temă, ori naţionalitate, ori idei. Însă în mod cert vreau mai mult din ce oferă. O dovadă cât de certă aş fi avut nevoie că lucrurile incredibile pot proveni din cele mai neaşteptate locuri. Poate şi o mustrare că nu credeam destul în această formă de artă şi potenţialul ei. Pe de altă parte, au şi ridicat ştacheta în materie de filme. Au această consecinţă, să îţi schimbe nişte percepţii. Poate de aici provine toată forţa şi toată lipsa mea de abilitate de a le aprecia cum se cuvine: au schimbat ceva. Mai mult de atât nu pot cere.

Arana

Martie 23, 2009

Muzica, muzica, muzica

Filed under: Event,Muzica — Arana @ 11:59
Tags: , , , ,

Disclaimer: post fara diacritice caci nu scriu de la calculatorul propriu

Iar pauza lunga lunga si iar nu revin cu ce-am promis. Vor mai fi ocazii. De data asta am fost ocupata cu umblatul, vazutul, traitul. Starea mea acum e cu totul alta. Nu exista remediu mai bun decat muzica si daca mai e si concretizata intr-un concert, nici ca mi-as dori mai mult.

Pe 13 am fos la Deine Lakaien in Fratelli Studios, club de ce-o fi, situat pe strada Glodeni care-si merita din plin numele. Nu prea cred ca exista multi care sa nu stie cu ce se mananca DL si sa nu fi auzit macar vreo piesa, insa orisicum ramane de vazut acest clip. Nu e videoclip oficial, insa ma fascineaza de multa vreme, caci ce se intampla acolo ilustreaza perfect ideea trupei. Nu vreau sa intru in istorii si in clasificari ori sa faca vreo cronica de concert. Asta deoarece muzica si live-ul au fost extrem de intense. Speram sa fie o experienta deosebita, insa asteptarile mi-au fost surclasate. Sunetul a fost excelent – as fi avut mult de injurat daca nu era asa; nu as putea concepe muzica asta altfel. Peisajul a fost si el pestrit si pana la inceperea concertului am avut cu ce sa-mi clatesc ochii. Oameni de toate felurile, imbracati in toate modurile, totusi intr-un numar mai redus decat ma asteptam.

Cei ce cunosc DL stiu despre combinatia inedita intre pianistul cel blond si pasnic, Ernst Horn, inclinat spre muzica clasica si Alexandr Veljanov. Ar fi multe de spus despre vocea acestuia din urma, insa ce m-a marcat este ca live e nu doar la fel de buna ca pe albume, ci mai buna. Forta, claritatea, echilibrul ce razbat din ea sunt naucitoare. Este aproape un instrument in sine. Nu stiu altii, insa prima mea impresie a fost de inmarmurire. Priveam si ascultam si parea aproape imposibil sa fie real… Orice indoiala pe care o aveam, daca va merita sau nu concertul, s-a risipit aproape instantaneu. Pure magic…

Trezindu-ma din reverie, a doua zi m-am zbantuit pe oldies si alte prostioare in Club Crossroads. Care este un fel de Stuf, doar ca mai de nisa, mai putin aglomerat si mai putin orientat spre a atrage aglomeratia. Dansul e si el arta? Probabil este, desi nu oricine danseaza comite arta. Imi pasa prea putin, uneori mi se pare a fi cea mai buna forma de exprimare si atat. Evident, gradul de ignoranta fata de cei din jur trebuie sa fie la un anumit nivel, pentru a nu-mi face probleme de eventualele socuri pe care le-as putea cauza. Sau alte si diverse sentimente. Am ajuns sa nu am suficient timp si suficienta determinare sa fac ce-mi place fix cand imi place, asa ca momente de genul acesta sunt remuneratorii pentru altele ratate. Prefer sa le traiesc din plin, sa ma bucur de ele. Sa le mentionez ca sa stiu ce inseamna, sa le am mereu in vedere. Pana la urma, singurii oameni de care ar putea depinde realitatea lor e doar propria persoana. Pot si vreau, deci e real. Nimic mai mult. Detasare, zambete, fericire… Dans.

In final si oarecum in contradictie, aseara am revenit din Brasov, unde am fost la concert Shining. I-am mai laudat eu in trecut. Ce am simtit fix inca nu mi-e clar. A existat oarecum dezamagire, Kvarforth e un show-man, insa parca e prea mult. Daca stai in fata, daca desi iti place ce auzi esti in stare sa te detasezi, vezi ca epateaza. Da, e marca dominanta atitudinea lui pe scena. Omul vrea sa para nebun, probabil si are o doza de nebunie, insa nu suficienta pentru a fi sincer. Nu sunt in masura sa contest sau sa pun intrebari asupra atitudinii lui. Se distreaza desi modul lui de distractie e cel putin ciudat. Nu m-a socat, nu m-a scarbit, desi ar fi putut. Poate pentru ca eram printre oamenii care s-au dus acolo pentru muzica. Desi in ultima vreme nu i-am mai ascultat, caci as avea nevoie de zile de cate 30 ore si saptamani de 10 zile pentru a asculta toata muzica pe care o vreau si sa am timp sa si traiesc. Independent de acest aspect, mi-am reamintit fix senzatiile pe care le aveam cand ii ascultam non-stop (cand a fost scris si postul precedent). Si mi-am dat seama ca muzica lor – zice cine ce ar vrea – e deosebita. Au cantat peste 2 ore, piese vechi si noi. Si-au facut treaba ca de fiecare data – probabil. Pe scena insa as fi vrut mai mult. As fi vrut si pasiune si sinceritate. Eu una as renunta fericita la show, doar pentru mai multa traire. Nu vreau nici macar comunicare cu publicul, nu cred ca muzica lor se preteaza la asa ceva.

Insa a meritat drumul pana la Brasov, a meritat sa ma plictisesc cu Indian Fall (desi imi pare rau; sunt talentati dar muzica pe care o abordeaza e prea lipsita de personalitate), a meritat pana si sa ratez ceva foarte important pentru mine. Nu-mi place sa fac alegeri grele, cred ca nimanui de fapt. Si mereu ma trezesc in situatia de a renunta la ceva in foavoarea a altceva. De data asta a fost bine, dar nu cum vroiam eu. Pe de o parte zambesc si ma gandesc cu placere la concert, pe de alta parte nu vreau sa vorbesc despre el sau sa aud pe altii – poate mai putin inspirati cand s-au dus acolo – vorbind. Mai ales pe ei nu vreau sa ii aud.

Concluzie: multa muzica… si mai urmeaza. Multe concerte in perioada asta, nu pot decat sa ma bucur. Orice ar fi, oricum ar fi, am prea putine de pierdut.

Arana

Martie 11, 2009

Despre noul Cod Penal

Filed under: Altii,Event,Logos — Arana @ 17:36
Tags: , , , ,

Pentru că de două săptămâni, pe orice blog intru, ajung să mă enervez şi să ies înjurând, pentru că mă gândesc că am şi jignit câteva persoane – deşi nu intenţionam asta – simt că sunt obligată să explic de ce am reacţionat aşa. Şi, inclusiv, să dau câteva detalii despre ce înseamnă cu adevărat unele schimbări din Codul penal, să fiu eu împăcată că am încercat. Cei ce preferă să creadă mass-media, nu au decât. Dar nu răspund de faptele mele când îl voi numi dobitoc şi cretin pe primul om pe care-l mai aud că acum este permis ca taţii să se culce cu fiicele lor. Aşadar:

Incestul:

Azi, incestul înseamnă, raport sexual – atenţie, raport sexual, adică fix acela care permite procrearea, nimic altceva – între fraţi şi surori sau părinte şi copil de sex opus. Atât. În noul CP nu mai e în forma asta, apare însă la viol, agresiune sexuală (infracţiune nouă şi utilă pe care NIMENI nu o vede) sau act sexual cu un minor, variantă agravată – deci pedeapsă mai mare – ipoteza în care e rudă în linie directă sau frate şi soră. Biserica, ziarele etc. pot să îi spună incest. Că asta e. Doar că cei care au făcut codul au preferat să acopere mai multe situaţii. Atenţie, nu mai puţine, mai multe! Şi vă întreb eu, un incest, în deplin consimţământ – pentru că presupune asta – intre mamă şi fiu de 50 şi 30 ani chiar se rezolvă cu închisoarea? Nu e clar că oamenii ăia sunt cât se poate de bolnavi? Aparent, pentru unii nu. Si a propos, dacă fata e 18 ani terorizată de tată si după o violează, e infracţiunea de viol asupra unui membru al familiei. Mult mai grav decât incestul. Ce nu e clar?

Prostituţia:

Nu mai e incriminată. Rămâne contravenţie, căci oricum era şi este sancţionată contravenţional. Vă explic imediat de ce. Reacţia? Au legalizat prostituţia. O încurajează. CÂCAT! Prostituţia a existat şi va exista, chiar nu are nevoie de încurajări. Cât despre legalizare, iar se pricep toţi. Aia e o măsura politică. Ce nu a fost luată şi nici nu sunt semne că va fi luată. Nu are treabă legea penală, care vorbeşte şi defineşte tehnic nişte infracţiuni, cu ce face politicul în sfera lui. Chiar nu are.

Ziceam că vă explic ceva de prostituţie. Ştiţi de fapt cum a fost gândită ea şi ce înseamnă ea de fapt în codul penal actual, adoptat, vă reamintesc (că sunt sigură că toţi ştiţi asta) în plin regim comunist? Are în vederea oferirea de raporturi sexuale (vezi mai sus) în schimbul unor sume de bani, pentru asigurarea mijloacelor de trai, fără a avea alt loc de muncă. Aţi prins? Exemplu dacă nu: X e femeie de servici cu carte de muncă; după orele de lucru, trage o fugă pe centură, 4 orale mici. Nu e infractoare. Z săraca, nu are altă ocupaţie. Dar ea e mai pudică, aşa ca deşi stă pe centură, o face doar cu misionarii. E infractoare. Asta a incriminat Ceauşescu. Asta îl durea pe el, că femeile alea nu muncesc şi nu dă bine la imagine. De asta, oricum sunt sancţionate contravenţional. Nu se dau condamnări pe aşa ceva, pentru că e imposibil. Proxenetismul, care e cu adevărat o faptă gravă şi aduce atingere mai multor chestiuni, e incriminat în continuare. Şi în plus, de data asta definesc şi prostituţia ca lumea.

Nu ştiu câţi dintre voi ştiţi că aceleaşi discuţii au fost acum câţiva ani când s-a abrogat art. 200 – homosexualitatea. Nimeni nu impune Bisericii, clubului croitoreselor creştine, al bărbaţilor drept ortodocşi sau mai ştiu eu cui să accepte prostituţia. Dar între morală şi penal este o diferenţă. Şi câtă vreme se demonstrează că nu penalul este soluţia, înseamnă că trebuie căutate alte soluţii. Însă asta excede discuţia de faţă.

Tâlhăria:

Au mai fost discuţii referitoare la scăderea pedepselor pentru furt şi tâlhărie. Mai puţin vehemente, căci e vorba de altă sferă, unde nu se atinge morala românaşilor. Totuşi, trebuie să subliniez ceva ce m-a şocat. Pentru tâlhăria ce are ca urmare consecinţe deosebit de grave – de exemplu, x îl vede pe z coborând din maşina lui de 400.000 RON, fuge după el, îi dă două peste ceafă, îi ia cheile şi îi fură maşina – pedeapsa este aceeaşi ca pentru omorul deosebit de grav (adică x îi omoară pe z şi y, unde y mai era şi gravidă în luna a8a), deci până la 25 ani. Mai mult decât pentru omorul simplu. Dacă vine unul şi îmi zice că i se pare normală treaba asta, mă voi gândi serios să îi recomand un psihiatru. Căci clar are probleme. Ah, pentru cei ce vor zice soluţia: de ce nu măresc pedepsele la omor? Pentru că nu ne prea lasă ue. Ştiţi, ăia pe care îi doream noi aşa mult. Tot ăia care au văzut că nu e prea bine ca şi după 20 ani de democraţie, să avem un Cod Penal comunist, construit pe anumite convingeri din vremea respectivă, când avutul obştesc – ce-i aia proprietate particulară – era mai important decât viaţa muncitorului Grigorică. Evident, după 1989 au fost destule modificări ale Codului Penal, însă scheletul este acelaşi. Infracţiunile, cu mici excepţii sunt aceleaşi, în aceleaşi capitole si configuraţie care reflectă mentalitatea comunistă.

Oamenii nu cunosc şi nu înţeleg că dreptul e o ştiinţă. Că dacă scoţi din context nişte cuvinte, nu faci drept, ci faci fix asta: scoţi cuvinte din context. Ceea ce nu ar trebui să aibă nicio valoare. Dacă nu înţelegi şi nu şti cine legalizează, cine dezincriminează, care sunt diferenţele dintre astea, cine face un proiect de cod penal, bazat pe ce, atunci nu te băga. Nu comenta, că nu dovedeşti decât că eşti un tâmpiţel care crede orice îi serveşte libertatea sau evenimentul zilei.

Am citit si la demaio, si la andy, si la icehot observaţii pe tema noului Cod Penal. Destul de pertinente. Ce a fost mult mai rău, de fiecare dată, au fost comentatorii (la andy nu am putut citi tot, pentru ca ma urcam pe pereti de nervi; asadar, nu cu voi am probleme – daca aveam, nu dadeam link ca-mi era frica, ci cu unii de au comentat pe la voi). Care se cred mereu deştepţi şi inteligenţi. Acolo nu mi-am permis să îi fac cretini şi dobitoci pe unii din ei, dar pe tarlaua mea pot să fac asta. Probabil voi şi modera commenturile aici, pentru că nu am nevoie să vină it-stul Gheorghe să îmi explice cât drept ştie el. că nici eu nu am pretenţia să îi repar calculatorul. Tocmai de asta, faptul că oamenii se exprimă, că observă, comentează e foarte bine şi sănătos. Toţi ne dăm păreri pe unde trebuie şi pe unde nu. Însă atunci când nu pricepi, dar faci pe interesantul, intervin. Eu şi alţii care întâmplător suntem terfeliţi. La fel de întâmplător cum unul dintre membri comisiei a redactat proiectul e un profesor de-al meu, ce nu merită să audă câte s-au auzit de la mass media. Cum pot unii sa jignească, să arunce cu kkt, să îndruge verzi şi uscate, fără să pună mâna doua minute să se documenteze. Să citească şi altceva, pentru că dreptul e ştiinţă dragii mei, nu e o jucărie, nu e sport, nu e unealtă politică, nu e o chestiune maleabilă şi pe pofta şi placul tuturor. Nu se interpretează după bunul plac al nimănui şi în nici un caz nu se va aplica cum doresc unii, doar pentru a-şi justifica nişte ieşiri discutabile (sunt curioasă icehot, de unde te-ai inspirat când ai spus că 60% din populaţia României comite incest? Pe ce te-ai bazat?).

Sunt multe de zis pe subiectul acesta. Recomandarea mea e ca cei ce vor să mai scrie, să aibă măcar bunul simţ să citească amărâtele alea de articole din proiect pe care le critică, şi să nu mai ia de bună tot ce zice mass-media.

Arana

PS: mă tot pregătesc să scriu despre filme spaniole, dar pot? Nu pot, că sunt ocupată să mă enervez… Promit că nu vor fi multe alte articole de genul acesta pe blog, nu mi-e ok să fac asta, însă trebuia. Culmea, pentru liniştea mea.

Martie 3, 2009

Conversaţie. Înţelegere. Încredere

Filed under: Logos,Ratio et Anima — Arana @ 00:43
Tags: , , , ,

În ciuda felului rapid în care am ajuns să „comunicăm”, a mesajelor cât mai succinte şi mai lipsite de substrat, nu se poate trăi fără conversaţie şi fără încrederea din spatele unei discuţii. Nimic nu se compară cu o descărcare faţă de un prieten, faţă de un om care nu doar te aude, dar te şi înţelege, îţi percepe trăirile şi le dă un sens. Căci de multe ori lucrurile nu se pot clarifica, până nu le exteriorizăm. Totuşi de unde provine încrederea, care sunt limitele ei sau de câte ori trebuie să îţi fie înşelată până să ajungi să o pierzi sunt nişte realităţi incontestabile, nişte probleme cu care fiecare se confruntă la un moment dat.

Niciodată nu voi fi îndeajuns de obişnuită cu oamenii care au puterea să se destăinuie unui om pe care nu îl cunosc. Să schimbi câteva formalităţi cu cineva, iar cu prima ocazie să poţi să îi vorbeşti deschis este o calitate. Însă sunt oarecum convinsă că e şi o calitate a interlocutorului. Cu riscul de a părea vanitoasă, am fost mereu un punct de atracţie pentru diverse persoane, cât se poate de străine. Oamenii aparent se simt în siguranţă în preajma mea şi se pot deschide înaintea mea. Nu pot spune că reciproca e valabilă; probabil asta are un rol important. Faptul că las oamenii să vorbească,  rămânând eu destul de retrasă. E greu uneori, să simţi nevoia la rândul tău să turui vrute si nevrute, dar să nu ai cu adevărat puterea de a face asta. Pentru că fie ai nevoie de mult mai multă siguranţă oferită de interlocutor – care se câştigă de multe ori într-un timp îndelungat – fie respectivul om nu se află pe acelaşi palier sentimental ca şi tine. Astfel, deşi pe el nu îl deranjează o oarecare discordanţă ce există între tine şi el, tu nu poţi trece peste acest  zid.

Mă gândesc că zidurile în comunicare sunt extrem de dese. Timpul e presant. Nu e suficient pentru şuete, pentru cunoştinţe, pentru o evoluţie înceată şi firească. Epoca vitezei mi se pare repulsivă, din perspectiva aceasta. Cât de greu poate fi uneori să spui ceva simplu, doar pentru că ai uitat cum e să nu fi grăbit sau să nu fi obligat să spui acel lucru. Conversaţiile banale sunt oare doar atât? Nu ar trebui de fapt să fie un soi de preludiu pentru comunicare? Şi apoi, mi se pare la fel de dificil şi să porţi o discuţie banală. Fără implicaţii ce ar solicita prea multă gândire si frământare, însă având totuşi o semnificaţie. Să poţi vorbi despre o carte. Sau un album. Doar de dragul de a descoperi ceva împreună, nu doar de a te lăuda cu descoperirea. Din micile lucruri se ajunge la marile destăinuiri. Cartea a însemnat ceva pentru tine, de exemplu, şi ai vrea să areţi asta şi celuilalt. Însă dacă urechile lui sunt presate de timp, cum l-ai putea conduce în universul trecutului tău, în momentul declanşat de carte, în amintirea născută dintr-un simplu cuvânt. Nu e niciodată banal să fii simplu.

Onestitatea, deşi sună atât de desuet, are cel mai important rol în toată treaba asta. Fără a face paradă de sentimente diverse, e necesar pentru a avea parte de încredere să fii onest. Şi asta înseamnă să poţi să îi opreşti pălăvrăgeala aceluia care te deranjează, să îl încurajezi pe cel ce are nevoie de aşa ceva. În primul rând însă e onestitatea cu noi înşine. De ce si pe cine ascultăm. Există vreun interes, vreo urmare, sau e simpla dorinţă de a nu fi singur. De a nu fi izolat. De a fi pătruns în lumea cuiva – ca dovadă supremă a încrederii, a ideii de împărţire a sinelui.

Să poţi interveni în frământările altuia, să ţi se confere puterea ascultătorului sunt merite. Nu personale, ci izvorâte din personalitatea ta. Formată de-a lungul timpului, clădită sau nu, dorită sau doar întâmplată. Unele lucruri nu ţi le poţi explica prin câteva cuvinte. Sunt procese complexe, adevărate fenomene ale comportamentului şi ale conştiinţei. Transmitem semnale, e clar. Ele nu sunt controlate, nu sunt voite de noi, tocmai de aceea oferă sau nu încredere. Manifestări interioare împărţite celor din jur. Doar ca timpul nu ne mai permite luxul de a le observa. Încrederea e înşelată, primează interesele personale – mereu se găseşte câte unul – ipocrizia sau duplicitatea apar ca atuuri ale celui descurcăreţ. A te descurca e diametral opus ideii de a reuşi, de a urma o cale măcar bazată pe oareşice principii, dacă nu clădită pe acestea. Mai miră pe cineva că atâţia şi atâţia oameni nu sunt în stare să se exprime? Nu susţin o vină colectivă, nu am o conştiinţă colectivă de fapt. A nu aparţine începe să mi se pară o virtute, o modalitate de exprimare. A fi ca ceilalţi, asimilat reprezintă tot mai mult o negare a personalităţii, a cunoaşterii, o recunoaşterii altor oameni.

Aşadar, mai comunicăm? În cine mai avem încredere şi de ce? Unde e punctul în care se întâlnesc exteriorul cu ceea ce oferim acestuia?  De ce să taci atunci când eşti sigur că ai dreptate? Scuze se găsesc peste tot, mai greu se acceptă însă realitatea ca atare. Dar orişicum, realitatea ca atare e pentru cei slabi, sau comozi, sau asimilaţi, sau cum vreţi sa le spuneţi. Să îndrăzneşti să vezi măsura lumii prin ochii proprii. Unde ochi înseamnă om…

Arana

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.