Budapesta. Absu

După o perioadă de relativă letargie, era cam timpul să rup monotonia şi să inserez în trista nebunie ce înseamnă anul 4 un eveniment. Ne-am vorbit, ne-am hotărât şi cu mare greutate ne-am decis asupra detaliilor pentru ca sâmbătă dimineaţă să plecăm spre Budapesta. Pretextul? Concert Absu, aflaţi in turneu, unul ce ocoleşte România. S-a dus aşadar muntele la Mahomed.

Plecare la 6 dimineaţă, buimacă de somn – am avut parte de o oră şi 40 minute de dormi – ajuns pe autostradă n-am idee cum, somn. Mă trezesc pe soare şi peisaje din ce în ce mai interesante. Valea Oltului îmi era complet necunoscută până acum, dar e uimitoare. O dată în plus mi se confirmă că sunt lucruri de văzut pe la noi. Nu oraşe, nu creaţii umane, ci natură, multă natură, îmbietoare, interesantă, extrem de atrăgătoare. Soare, ceaţă, munte. În acelaşi spaţiu şi timp, o şosea aproape pustie, maşina alunecând parcă încet încet într-o altă lume. Mai caldă, mai apropiată de esenţă. Pentru cî în momente din astea poţi simţi un soi de ciudată libertate, oferită de ideea de spontaneitate, drum nebun, drum lung, prieteni. Se conturase deja o desfăşurare cât se poate de bună pentru excursie.

Primul popas a fost Sibiu, aveam nevoie să umblăm puţin pe picioarele noastre, sângele cerea cafea, iar stomacul mâncare. Cafeaua a fost refill şi în Arad, era deja pe înserat, trecuseră în jur de 10 ore de la începutul călătoriei. Trecem graniţa, Szeged, autostradă, Budapesta, cazare (excelentă de altfel). Aproape 15 ore de drum. Credeam că va fi ucigător de plictisitor, dar a fost chiar interesant. Ideea de road-trip în sine e ofertantă, te simţi poate mai spontan, pentru că îţi permite variaţie, îţi permite să faci ocoluri sau scurtături când şi cum ai chef, iar dacă compania e pe măsură, merită fiecare km. Obositor, nu zic nu, dar am avut puterea în seara respectivă să mai savurăm şi o bere în Ungaria. Eu am ales Dreher brună, de-a lor, mai savuroasă decât berile de pe la noi. Destul de cremoasă, puţin dulceagă, aromată. Iubitorii de bere amară m-ar înjura dacă le-aş recomanda-o, în schimb iubitorii de Guiness ar fi probabil surprinşi plăcut. Şi cu ocazia asta vă spun şi de Borsodi, tot de-a lor, există şi în variantă brună (da, prefer berea neagră), de asemenea cu un gust tare bun.

Duminică. Vreme de tricou. Budapesta prietenoasă. Clar, a fost zi de văzut şi de admirat. Frumuseţea capitalei maghiare nu e lăudată degeaba; un fel de Praga mai mică zic mulţi, eu încă aştept să văd şi Praga. Ne-am perindat pe cheiul Dunării, ne-am urcat la Citadella, am fost pe la Castelul Regal (pe care nu îl văzusem şi care e imens şi extrem de interesant, chiar dacă i-am admirat doar exteiorul) şi Bastionul Pescarilor, Parlamentul (celebra clădire, în stil neo-gothic, care mie personal mi se pare un stil extrem de pretenţios, foarte alunecos şi foarte predispus la a da în kitch; tocmai de asta, a reuşi o creaţie cu adevărat impresionanta, în acest stil, e o realizare în sine), străduţe, puburi admirate de afară, şi prânzul/cina într-un loc foarte misteux, un soi de pub lounge, cu o chelneriţă tare drăguţă.

Ajung astfel în punctul culminant al excursie, concertul. Am ajuns relativ uşor la locul de desfăşurare, o clădire foarte mişto, cu un bar, o sală mare de concerte, una mică, o curte interioară destul de mare, cu oameni mulţi şi pestritţi. Am întărziat puţin, dar concertul a întârziat mai mult, începând pe la 8. Prima trupă, din alt film, Zoroaster pe numele lor, păreau minim fumaţi, cu un stil dubios de a cânta, cu potenţial de a fi interesanţi dacă n-ar fi plictisitori. Dacă sună prea ciudat, ideea e că par să cânte de dragul de, foarte indefinit, lent şi moale.

Au urmat două trupe pe care nu le ascultasem, despre Razor of Occam mai ştiam câte ceva, iar Pantheon I era complet necunoscută. Ambele m-au surprins foarte plăcut. Primii, deşi nu neapărat în zona mea muzicală (bine, nici Absu nu sunt fix, şi tot îmi plac de mor), au un sound rapid, nervos, vânos. Au dat tare bine live, instrumentişti marfă, cam dubios bassistul (aş zice minim nebun, nu tocmai în cel mai bun sens al cuvântului). Nu ştiu dacă îi voi asculta acasă, dar absolut deloc nu m-a deranjat prezenţa lor la concert, iar publicul – deşi mic – a reacţionat destul de bine. Mi-a plăcut şi cum au pus problema, despre ce cântă ei. Detalii:

‘Homage to Martyrs’ (albumul din 2009, primul full-lenght de altfel)is a tribute to the great men of science who died in the pursuit of knowledge, from the early astronomers who were burned at the stake for daring to displace man from the center of the universe to the modern theoreticians driven to insanity and suicide by their paradoxical discoveries and the cold denial of their peers. Exalting in the rich legacy bequeathed to us by our predecessors it also warns of the dire predicament awaiting us should this richness be vainly squandered.

Pantheon I sunt, cică, black metal. Ce am spus imediat după concert: au fix părţile din black care îmi plac mie, deşi nu sună tocmai trv. Nu sunt melo deloc, bateristul e dementuţ (căci dement e Proscriptor) şi mai şi bătea extrem de relaxat, de mâ întrebam dacă astă conştientizează ce face de fapt, vocea a fost chiar impressive, deloc deranjantă, ba dimpotrivă excelent pliată pe restul treburilor. Şi în loc de clape, aveau un violencel electric, cu violoncelistă… nu se auzea foarte bine, însă pasajele inserate mie mi-au gâdilat urechile. Mai vreau, chiar sunt o trupă foarte pliată pe o parte din orientările mele muzicale.

ABSU!!! Aş putea să povestesc mult. Despre cât de dement e Proscriptor. Despre cum unele piese au fost mai rapide, mai puternice, mai incredibile decât pe cd. Despre cum basistul-vocalistul – care avea probabil cam înălţimea mea – e genial, nu doar pentru ce face, dar şi cum face, inclusiv gesturi. Sau să constat că deşi muzica nu e deloc prietenoasă, iar publicul era mic, comunicarea a fost excelentă şi atmosfera pe măsură. Să laud sunetul, pentru că sala de concerte era ceva mai mare decât o sufragerie şi chiar mă întrebam oare cum o să se audă. Dar nu are sens. Pentru că sunt unele prestaţii ce nu pot fi descrise. Ori descrierile sunt inutile, totul stând în ce se întîmplă pe scenă. A meritat drumul, oboseala, banii, aş face totul de la capăt să îi mai văd o dată. Şi vineri era să mă răzgândesc, să nu mai ajung. Nu cred că aş fi putut să regret suficient dacă îi pierdeam. Weekend desprins din lumea asta, încheiat pe măsură.

A început cu nervi şi frustrare, s-a terminat la fel, dar astea sunt nimicuri. Să poţi să faci abstracţie de evenimente ce îţi ating destul de mult spiritul, să poţi să te bucuri de ceva, în ciuda tumultului personal. Da, poate şi aici se poate măsura nivelul unui concert. Duminică seara, Budapesta ne-a găzduit, am fost parte dintr-o întâmplare, am trăit încă o pagină de ţinut bine în colecţia vieţii. Next stop? N-am idee, dar am nevoie de cât mai multă adrenalină.

Pe post de încheiere:

Arana

Publicitate

Mătuşa Julia şi condeierul – M.V Llosa

Sunt genul de cititor deopotrivă fascinat de frumuseţea literaturii şi de căutarea, încrâncenarea, lupta pe care aceasta o poate provoca. Mi se întâmplă să mă bucur de cărţi facile, scrise pe un ton uşor, cu o vădită detaşare şi veselie, la fel cum mi se întâmplă să mă confrunt cu acea sadică fascinaţie a descifrării unei cărţi grele. Mario Vargas Llosa este un scriitor prolific, din acest punct de vedere, căci în egală măsură a creat muntele lui Sisif ce este Conversaţie la catedrală (sau Războiul sfârşitului lumii), dar şi delicii precum Rătăcirilie fetei nesăbuite şi această Mătuşă Julia.

Având ca notă de plecare episoade autobiografice, romanul – scris în două perspective – este aparent o simplă poveste, construită pe o dragoste cu iz incestuos (lipseşte totuşi legătura de sânge, aşadar puţină decenţă) între un puşti ce se vede mare şi o damă ce se vede nemuritoare. Personajele principale, Marito şi a lui mătuşă Julia nu excelează prin vreo calitate aparte. Nu ştiu dacă Llosa nu a vrut să îi facă speciali – poate pentru a nu părea că îşi aduce sieşi un elogiu – ori pur şi simplu nu mi-au plăcut mie. Mai naivă uneori chiar decât Marito, aşteptam ceva spectaculos de la stundentul la Drept, pasionat de literatură, angajat la radio (toate la 18 ani!). Insuficient totuşi, pentru că Marito se învârte în platitudini, nu cunoaşte autoironia şi nu îşi vede ridicolul. Poate însă aici rezidă realismul: un tânăr de 18 ani fix aşa va fi. Visător, naiv, dulce, stupid. Mă gândesc că m-a măcinat gelozia câteva secunde, aş vrea să am eu vârsta aceea şi menirea aceea, să mă transpun în roman, să schimb şi sexul personajului, oricum nu mai contează.

• Trebuie să remarc incredibilul talent al lui Llosa de a-l face pe cititor să îşi dorească realitatea romanului. Atmosfera pe care o creează, indiferent de tonul ori tema adoptată, este tulburătoare şi atrăgătoare în egală măsură. Este pedant într-un mod ciudat, adoptă poziţia unui observator atent, intrigat, însă deloc serios. Se joacă de-a seriozitatea, te face să crezi în lumea lui, apoi extrem de rapid inserează scene întregi cu puternice note satirice.
• Din ce am citit de Llosa, romanul de faţă este cel mai încărcat de un umor extrem de savuros, inteligent scris, construit pe micile detalii care fac diferenţa. Am întălnit de la comic de personaje, la comic de situaţie, la comic de limbaj – toate categoriile cu care ne asasinau profesorii de română în timp ce îl studiam pe Caragiale. Sud-americanul îi dă cu uşurinţă clasă dramaturgului nostru, prin naturaleţea şi subtilitatea cu care inserază umorul în scrierea sa. Nu este un scop în sine să fie amuzant, este doar o modalitate în plus de a contribui la atmosfera de care vorbeam, realismul facil atât de caracteristic scrierilor sale.

A doua perspectivă este cea al lui Pedro Camancho, condeierul. E destul de greu de desluşit care a fost motivaţia ce a dus la acest personaj. Un maniac şi un tipicar, obsedat de muncă şi de „artă”, la limită dobitoc. Model de autocontrol şi lipsă de orice urmă de personalitate. Dacă de celelalte personaje n-am fost mulţumită, acest scriitoraş de teatru radiofonic este impecabil construit. Un personaj ale cărui trăsături sunt vădit hiperbolizate, creat parcă pentru a anula orice pornire de a lua prea în serios romanul. Prin vocea lui – iniţial clară şi absolută, apoi haotică – ne este prezentat adevăratul cadru al romanului. Poveştile sale, inserate firesc (?) în iubirea lui Varguitas, sunt epitomul non-valorii. Literar, sunt (şi ne sunt redate ca) total sterpte, însă ca poveste creează dependenţă. Nebunia treptată ce se instalează în roman afectează tot şi de abia atunci, ca cititor de literatură, eşti satisfăcut. O încrengătură de nume, personaje, destine şi morţi. Tragedii seci şi care se citesc pe nerăsuflate, ca ultim simbol al decăderii, ultimă răzbunare a lui Llosa faţă de trecut, faţă de naivitate, faţă de poftă de viaţă uşoară.

Sunt perfect conştientă şi mi-am asumat riscul pe măsură să fi mers prea departe cu interpretarea. Posibil să caut mai mult decât e necesar, însă mi-e greu să cred în întâmplare şi în scrierea de dragul de a scrie. La fel de rea ca şi scrisul la comandă. Am simţit că şi Llosa condamnă aceste apucături; pare a fi o ironie la adresa felului în care unii autori contemporani „creează”, nicidecum din dragoste pentru literatură şi pentru ce poate oferi aceasta, ci mai degrabă din dragoste pentru renume şi faimă şi mass-recognition. Şi chiar dacă vocea lui Llosa nu grăieşte aşa nu-mi opreşte asta dreptul de a simţi altfel, până la urmă o carte se poate transforma în mâinile şi în mintea fiecărui cititor al ei.

Stilul este simplu şi la obiect. Cartea se citeşte uşor, repede, fără un prea mare efort. Concentrare cere mai mult urmărirea povestirilor lui Camancho, care impun şi o memorie destul de aprigă. Şi spun asta căci aş fi vrut şi eu să ştiu înainte să mă apuc, norocul a fost doar că am citit repede cartea şi n-am avut timp să uit micile detalii, care dau mare savoare. Ca minus, cartea poate părea expeditivă, i se poate imputa că nu oferă suficiente explicaţii, iar acestea ar fi necesare, pentru un tablou nu doar mai coerent ci şi mai complex.

De exemplu:

• familia extinsă a lui Mario e iubitoare sau doar ipocrită
• familia restrânsă are sau nu vreun motiv pentru a se purta cum se poartă
• tânărul nostru e condus de nevoia de eroism ori doar de capriciile tinereţii? de ce?
• ş.a.

Mi-a trecut prin minte, ca posibilă explicaţie pentru acest fel de a scrie, o viziune impresionistă asupra cărţii. Cartea nu scrisă de către Mario V Llosa, ci chiar de către Varguitas, cu oarecare deficienţe de atenţie, care se chinuie să ne prezinte detalii şi să pară minuţios şi impozant, dar care de multe ori se pierde, uită, visează, pe scurt „o ia pe arătură”, specific vârstei de altfel. Şi asta mă face să îl apreciez mai mult pe acest tânăr ce ştie şi vrea să fie tânăr cu mască de adult (ca atăţia alţii), fără să fie vreun supraom intimidant.

În final, a fost o lectură plăcută ce m-a distins, dar fără a mă simţi „insultată”, beneficiind de o tehnică interesantă şi dispusă la interpretări, cu adevărat delicioasă şi „sexy”.

Mario Vargas Llosa – Mătuşa Julia şi condeierul ed. Humanitas, seria de autor M.V. Llosa

Arana

Baudolino – Eco

Motto:

Pur şi simplu eu învăţasem că Demiurgul făcuse lucrurile pe jumătate, pe când Poetul încă mai credea că pe lumea asta e cu putinţă vreo victorie.

Citindu-l pe Eco, te simţi insignifiant. O fărâmă de om, copleşit şi îngenuncheat, subjugat de măreţia şi incredibilul din sutele de pagini scrise cu nonşalanţă. Într-o perioadă în care principalul subiect de discutile este Premiul Nobel, eu mă aflu, după aproape 4 săptămâni de lectură lentă, fascinată de acest om, neînţelegând cum poate fi ignorat, cum la asemenea impozanţă nu este considerat meritoriu al premiului. Cum o asemenea combinaţie de extraordinară inteligenţă, imaginaţie, amestec unic de stiluri, ori bogăţie spirituală nu sunt suficiente, depăşeşte înţelegerea mea.

Umberto Eco este mai mult decât un scriitor: este întruchiparea intelectualului sec. 21, omul modern, situat dincolo de specializare, cu o serie de domenii de interes ce i-au oferit un bagaj cultural imens. Pe care îl împarte cu drag, fie că e vorba de minunatele sale Enciclopedii ale Urătului şi a Frumuseţii, fie că ne îmbie cu o mostră de literatură excepţională, desprinsă de limitările timpului, cu o modalitate a scrierii ce îmbină romantismul, realismul, fantasticul şi burlescul. Fiecare nouă carte pe care o citesc, ce îi poartă semnătura, mă îmbie să vreau mai mult, dar şi să recitesc cele ce mi-au trecut deja prin mână. M-am convins să citesc atât studiile sale dedicate semioticii, cât şi să reiau În numele trandafirului. Orişiscum, ca cititor al lui Eco, e extrem de greu să fii suficient de cult şi de agil pentru a depista toate miracolele ascunse atât de bine printre rânduri. Odată pusă deoparte Baudolino, am simţit nevoia să îmi reîmprospătez amintirile vagi referitoare la contextul istoric, pentru că ajunsesem să nu mai ştiu dacă Barbarossa a existat sau nu, ori dacă utopia Preotului Ioan este de-a dreptul creaţie de-al lui Eco ori îşi are rădăcinile în vreun mit.

M-am gândit mult de ce să mă leg. Cu ce să mă apuc. Şi nu ştiu. Cartea asta m-a învăţat să cred. Să îmi creez o lume adaptată mie, şi nu eu să mă adaptez lumii. Să depăşesc barierele impuse de false amăgiri, cu forţa, cu sila, cu veşnicul discurs despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem, să atingem, să dorim, să visăm. Aud romanul ca pe un urlet disperat al omului prins în văltoarea contemporanului, omul care se trezeşte dintr-un vis, surprinzându-se cu o serie de caracteristici pe care le crezuse de mult uitate şi îngropate; este metafora visului măreţiei, eroul dincolo de ceea ce este eroic. Baudolino este impresionant, ca personaj. Inventat din vreo glumă ori o trăznaie, pare să crească şi să descrească pe fiecare pagină. Se lasă cuprins de toate aventurile, aparent naiv şi pus pe năzbâtii. Totuşi, mâna dreaptă a împăratului, măcinat de remuşcări aproape la fel de des şi de intens precum e de fantezii, un personaj ce mie îmi pare a plonja cu sinceritate în extreme, deloc credibil şi totuşi absolut fascinant şi fermecător. Am regăsit aici începutul şi sfărşitul autoîndeplinirii prin crez. Refuz să îl numesc pe Baudolino mitoman, aproape în toate recenziile pe care le-am citit am găsit această succinta şi frivolă caracterizare, o insultă adusă oricărui om ce ar fi îndrăznit să îşi folosească imaginaţia. Mă deranjează percepţia că Eco ar fi scris ce a scris pentru a induce în eroare, pentru a sublinia minciuna, ori pentru a zeflemi visele şi naivitatea. Rămân convinsă, poate eu fiind chiar naivă, că avem de-a face cu un refuz al conformării, cu o escapadă din orice gen de încorsetare. Cu cât analizez mai mult simţămintele cu care am rămas în urma lecturii, cu atât mai mult sunt cuprinsă de senzaţia dezlănţuirii umane împotriva a ceea ce este atât de uman.

Tonul general este ironic, aproape cinic, dur pe alocuri (ceea ce fie vorba între noi, vine în întărirea unor impresii ale subsemnatei); ironia se concretizează în pasaje de-a dreptul halucinante, mă gândesc doar la fabricarea relicvelor, şi mă prăpădesc de răs. Derăderea este la ea acasă, Eco vine cu un o voce aparent serioasă, adaptând halucinaţiile personajelor la timpul prezent. Desigur, nu credem azi că Nilul trece prin Oceanum şi apoi ajunge pe nu ştiu unde, iar apoi în Paradisul Terestru (acesta din urmă fiind situat la capătul pământului), nici că Pământul are formă de tebernacul, sau că Platon ar fi fost vreun eretic, ori că viermii de mătase sunt vreo invenţie menită să deruteze popoarele creştine. Dar în ce credem? Sau în ce cred alţii? Nevoia umană de a se lega de ceva superior, de a găsi explicaţii convenabile, de a se amăgi cu o mărginită cunoaştere este mereu actuală. Indiferent de forma şi modul amăgiri, aceasta există. Ne amuzăm de naivitatea celor din sec XII, dar de naivitatea noastră cine se va amuza? Prea suntem invincibili, prea mult aroganţa umană este o realitate ignorată şi acceptată ca un fapt absolut. Putem zâmbi, ori ne putem pune vreo întrebare sau două. Sunt aproape sigură că nicidecum satira lui Eco nu este creată pentru amuzanmentul contemporanilor săi. Analiza duce la introspecţie, iar asta te îndeamnă la o atitudine cinică: simţi nevoia de a condamna, de a arăta, de striga la rându-ţi, de a întoarce disperat pagina pentru a scăpa de capcanele şi micimea unui umanism prost înţeles.

Eco nu se lasă şi abordează subiectul religios. Nu avea cum să scrie acest roman, plasat într-o epocă în care Cruciadele abia îşi năşteau legendele ce vor veni, în care puterea papală se disputa între papi şi antipapi, împăraţii dorind şi ei o bucată din ceea ce asigura puterea deplină. Pater Johannes este realizat în acest scop, iar Sfântul Graal e o obsesie reală, nu o măsură de a atrage poporul (sau de fapt… lăsaţi). Şi în acest context, între Sfinte Imperii Romane de Apus şi de Răsărit şi utopii în timp real, apare Ypatia. O fiinţă mitică, aflată la răscrucea dintre real, legendă, vis, dorinţă şi palpabil. Cu o filosofie simplă, ameţitoare, o naivitate tipică unei credinţe originare, neîntinate de intervenţia vreunui cler, vreunui conducător menit să arate calea gândului; când moralitatea nu se naşte din percepte prestabilite, ci apare ca o firească urmare a naturii umane, a adevăratei esenţe a acesteia, atunci se întrepătrunde de-abia libertatea cu credinţa. În rest, doar vorbe amăgitoare şi utopii ecleziastice. Ypatiile îşi caută credinţa şi obiectul acesteia în ele, nu urmăresc semne, nu aşteaptă miracole. Apa e un miracol. Viaţa altu. Fericirea un al treilea. O concepţie senină, liniştitoare, o serie de capitole ce schimbă romanul, îl încetinesc şi îl îmblănzesc. Total opus acestei ideatice percepţii este diversitatea percepţiilor miticilor locuitori din Pnadeptzim, care se învinuiesc reciproc că „gândesc rău”. Simpla naivitate a acestei expresii este suficientă pentru o imagine puternică asupra dezaprobării autorului faţă de lumea creştină, instituţionalizată ca atare, ajunsă a se împotmoli în superficiale conflicte. Atacul hunilor apare, logic, ca un metaforic apocalips abătut asupra ultimului leagăn legendar din civilizaţie.

Sartre: Nu-i nevoie de grătarul propriului meu rug: Infernul înseamnă chiar Ceilalţi!

Trebuie să mă opresc asupra fantasticului; pentru că după o anumită scenă, brusc întregul roman pare a-şi frâna avântul, Eco ne descoperă o lume împânzită de creaturi desprinse din Naturalis Historiae dar şi în menţiunile altor cronicari – îmi e greu să dau nume, ideea e că prin diverse lecturi din copilărie ori din maturitate am găsit referiri fix la aceste specii, creaturi pe care le vedeam ca atare căci mi-au reînviat imagini ale copilăriei. Nu am reuşit să fixez în care anume carte de poveşti am dat de blemi, monopozi ori panoţi. O serie de personaje, precum satir ori diverse înfăţişări ale Diavolului sunt reluate în Istoria Urătului, o carte ce îmi pare acum ca fiind firească în interesele lui Eco. Citind Baudolino am descoperit un soi de latură ludică, înclinată – paradoxal – într-un mod responsabil esteticii urâtului. Aparenţa de umor ce înfăsoară cititorul de la un capăt la altul ascunde, şi în aceasta privinţă, adevărate nestemate intelectuale. De exemplu, răsfoind acum Istoria Urâtului, n-am putut să nu remarc cum creaturile monstruoase se încadrează perfect în contextul romanului: atitudinea faţă de monştri a fost una prietenoasă, nu pentru că ei erau acceptaţi ca atare, ci pentru că se considera că fie urâtul nu există, iar în marele Plan fiecare îşi are rolul pentru desăvârşirea armoniei, fie pentru că, deşi acceptat ca atare, urâtul era mai degrabă fascinant şi impunea prestanţă celui care îl cunoştea. În plan opus, inorogul. La un moment dat unul dintre personaje – îmi scapă fix care – îşi exprimă dezamăgirea că Noe a uitat să ia pe arcă şi acest fantastic animal. Contrazis este, însă într-un fel pe la acea replică începe un soi de demitizare a romanului, de încheiere a ciclului, sfărşitul poveştii (la fel cum trecerea Sambatyonului a marcat clar trecerea în episodul feeric, în lentoarea basmului, care curge în chiar antonimia furiei năucitoare a râului de piatră)

Doar că Baudolino nu se încheie niciodată, iar în acest sens mi se pare relevantă alegerea unui cronicar – personaj istoric, nu doar literar – pentru rolul de confesor al lui Baudolino. Nicetas, la fel de prezent ori de absent ca oricare alt cititor, este inserat cu o finalitate precisă: crezul. Nu vorbesc despre credibilitate, pentru că nu acesta mi s-a relevat mie ca scop principal, ci puterea de a susţine cu toate forţele de care omul dispune, imaginea raiului terestru. Poate că din acest punct de vedere s-a mers un pas mai departe, şi totul nu este decât o alegorie asupra umanului şi eternului vis al nemuririi. Care poate fi atinsă fizic, spiritual, ori într-un soi de extra dimensiune, cea a subconştientului. Opusă raţiunii şi izvorâtă din ea, romanul redă tabloul Omului. Poate fi citit ca o poveste, poţi să rămâi cu basmul, care în sine e suficient pentru o îmbogăţire spirituală, ori se poate simţi o detaşare şi, simultan, o trecere dincolo de basm, în străfundurile acestuia, astfel încât cartea nu doar te îmbogăţeşte, ci poate deveni un adevărat exerciţiu de autocunoaştere.

Umberto Eco, Baudolino, ediţie cartonată, ed. Polirom, 2007

Arana

Sunt doar câteva linii directoare. Puncte ce mi le-am amintit acum, ce poate m-au influenţat mai mult. Am căutat dar nu am găsit în blogoruile noastre de cărţi altă recenzie. Nici eu nu am făcut asta, e extrem de greu şi înfricosător să te apuci de romanele cu adevărat MARI, când tu eşti atât de mic. Dar mi-ar plăcea să se discute mai mult. Să fie recunoscut ca un geniu ce este. Să nu îl cunoaştem când va fi prea târziu. Vă place Eco?

Update (sau intruziuni partea 3)

Am tăcut. Pot să vă spun ce nu fac: nu citesc şi nu sunt pe atât de fericită cum aş putea fi. Dar pot să vă spun şi ce fac: ascult multă muzică, mă obsedează câteva albume (Nile – Those Whom the Gods Detest, 2009;  Candlemass – Death
Magic Doom, 2009; Ne Obliviscaris – The Aurora Veil, 2007), pe care le dau pe repeat, mă las învăluită de riffuri, ascult fiecare bătaie a bateriei cu o nouă senzaţie, redescopăr plăcerea muzicii. Îmi fac planuri, am nevoie de lucruri de care să mă agăţ, însă în acelaşi timp îmi vine să las totul baltă.

Să mă înec într-o baltă. Patetic probabil pentru că nu sunt ce aş vrea să fiu, iar asta poate fi una din cele mai oribile pedepse cu care îţi e dat să trăieşti. Standardele şi aşteptările mele sunt enorme, dar în ultima vreme nu le mai ating. Am hotărât să mă las de fumat. Poate nu mă mai simt vinovată că îmi cade bine mâncarea. Dar în acelaşi timp mă refugiez în alte chestii, sunt un om al extremelor, şi dintr-o închidere şi o refuzare a sinelui am căzut dincolo, unde mă reped la orice pare a fi un licăr de speranţă. Pentru ce? N-am idee, ştiu doar că trebuie să merg mai departe, să dau de mine în viitor, să schimb. Tot. N-am idee cum, pot doar să îmi mulţumesc că m-am lipsit de fragilitatea de acum câţiva ani, că nu mai fac aceleaşi greşeli, că am învăţat. Şi tot mă simt mică şi naivă. Tot am impresia că e doar o chestiune de timp să fac o tâmpenie de două ori cât mine. Aproape voit, aproape că am nevoie de adrenalina provocată de asumarea riscului, de sinceritate extremă, de experienţe noi, de căutare. Nu prea aştept vreo soluţie. Nicidecum miracole. Desigur, e absurd că mă refugiez în aşa ceva, că mă lupt să fiu ceva şi nici măcar nu urmăresc vreun scop.

Ce sens are? Uneori trebuie sa nu aibă sens. E nevoia de a lăsa lucrurile sa curgă. Să se întâmple cum vor ele, să nu mai fie totul direcţionat, controlat la precizie, prezis şi retuşat conform conştientului. M-am săturat pe de o parte să mă las dominată de asta, pe de altă parte nu aş mai fi eu dacă nu aş acţiona aşa şi dacă m-aş forţa să aleg altă cale. Nu poţi să adormi şi să te trezeşti altcineva, brusc să vezi lucrurile din alt unghi, sub altă lumină, influenţate de o nouă conştiinţă. Lucrurile astea nu se întâmplă, trebuie să te accepţi tu, să te înţelegi cu tine şi să nu te mai lupţi. Să nu-mi fie frică, să nu mă împotrivesc la ce sunt, poate să renunţ să mă conving că trebuie să mă schimb. Mi-e greu să înţeleg că nu întotdeauna e vina mea, că nu totul se năruie sub influenţa mea. Am momente de curată luciditate, de o încredere crescută şi condusă fiind de linişte. Dar sunt doar momente, răzleţe, imposibile. Atât. Restul e condus de haosul, de extremele, de contradicţiile, de nemulţumirile şi fobiile mele. Aşa că îmi e greu. Să mă controlez. Să citesc şi să mă prefac că e totul în regulă. Să scriu, să mă bucur, să înţeleg că micile fericiri ar trebui să conteze. Că cineva îmi mulţumeşte că datorită mie a citit o carte şi s-a îndrăgostit de ea. Sau i-a mers la suflet un album. Sau a înţeles o problemă de drept şi a luat examenul. Da, fac toate astea, la fel de involuntar cum fac şi răul. Da, pot găsi suficiente exemple să îmi arate că nu distrug tot ce ating, dar sunt şi mai multe, mai puternice, mai tăioase exemplele contrare. Şi pe acestea nu le pot nega. Nu le pot alunga din fiinţa mea, să le ascund în vreun ungher de unde să nu mai aibă puterea şi putinţa de a fi prea importante.

Aşa că da, mă reculeg… mă ascult şi mă contrazic. Şi uneori mă destăinui…