Artmania (un fel de cronică)

Sibiu înseamnă unul dintre cele mai frumoase şi primitoare oraşe din România. Câteva zile, Sibiu a însemnat şi muzică bună si adunare de rockeri. Ca în fiecare an, Artmania adună mii de oameni, mai înfocaţi sau mai necunoscători, curioşi sau merşi la ţintă. Un festival care a crescut, care îşi respectă publicul, cu o organizare şi un sunet foarte bun. Calitate germană, ca să fiu puţin clişeică.

Mi-e foarte greu să încep de undeva. Sunt de 2 zile acasă şi am deschis new post de zeci de ori, închizând la loc. Pentru că am realizat că am văzut nişte concerte de excepţie şi mi-e teamă că nu pot reda ce s-a întâmplat acolo şi în ce măsură am simţit bucuria muzicii (ma refer mai ales la prima seara, când m-au încântat My Dying Bride şi Opeth şi au fost simapatici cei de la Tristania). Totul a mers ceas, la intrare, la cumpărat apă (bere doar după concert, prefer să fiu perfect trează şi în stare de alertă la orice concert), la ajuns destul de în faţă, nu ca acum doi ani când am văzut MDB din mijlocul Pieţei Mari.

Tristania îmi plăceau mult cândva. Din păcate schimbarea vocalistei a adus mult rău trupei. Noua vocalistă, Mary – care e ori italiancă ori spanioloaică, nu ştiu exact – are o energie şi o prezenţă pe scenă foarte bune. Din păcate vocea îi lipseşte şi oarecum şi întelegerea muzicii pe care o cântă. Nu m-a deranjat concertul, nici nu m-a încântat. A fost bun pentru introducere şi m-am bucurat sincer că nu s-a exagerat cu trupele de deschidere. Le înţeleg rolul, ba mă bucur sincer când văd că unele trupe au ocazia să cânte pe o scenă mare, însă uneori nu e locul şi timpul.

My Dying Bride. Greu, greu, extrem de greu de spus. Muzică la superlativ, sunet impecabil, performanţă artistică la cel mai înalt nivel. Nu exagerez, dimpotrivă mi-e greu să cuprind în cuvinte. Fall with me, Bring me victory, She is the Dark, Turn Loose the Swans, And I walk with them, My Body a Funeral şi inevitabil The Cry of Mankind. Nu are sens să le înşir pe toate, oricum nu contează. Dar am simţit că heaven did open above us (And I walk with them), vioara a sunat magistral, iar Aaron… nu ştiu, omul acesta îmi pare de multe ori un actor perfect, iar alteori pare pur şi simplu sincer îndrăgostit de muzică. Vocea de multe ori s-a auzit mai clar, mai desluşit decât pe CD. Nu ştiu dacă vocea e angelică sau luciferică, dar uneori nu pare umană. Cu toate acestea atitudinea a fost când caldă când glacială. Ba a şi glumit şi le-a dedicat Santuario di Sangre celor care îşi savurau cina la terasele din jurul Pieţei Mari (pentru curioşi căutaţi pe youtube). Ce mi-a plăcut sau displăcut faţă de concertul de acum 2 ani:

• acum am stat mult mai în faţă, m-am simţit mai bine fizic, am putut fi într-adevăr acolo
• sunetul mi-a părut mai bun acum
• playlistul destul de diferit în cei doi ani, deci plus pentru ambele concerte; anul acesta au simţit nevoia să exploateze vioara şi bine au făcut
• trăirea, senzaţia, feelingul au fost mai puternice acum 2 ani; posibil pentru că era prima oară când îi văd, că aveam o altă stare de spirit, că Aaron a fost mult mai rece, mai necomunicativ ceea ce m-a încântat peste măsură

După ce s-a terminat My Dying Bride a trebuit să ies din mulţime, a trebuit să-mi revin şi să încerc să scap de sentimentul copleşitor că am trăit aşa ceva. Urma Opeth, pe care îmi doream în egală măsură să îi văd. Mai în spate, pierdută în public, însă în cele din urmă a meritat şi s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Un playlist aparent scurt, dar melodii care mai de care, cu improvizaţii, cu o comunicare fascinantă cu publicul. Nu aş fi crezut, sincer, că vor suna atât de bine live. Singurul regret e că nu au fost în altă zi, să fi avut şi la ei aceeaşi energie şi dăruire de la MDB. Pentru că meritau şi merită toate laudele. Au început cu Heir Apparent, de pe ultimul album – care pe mine m-a încântat, deşi sunt destule voci care susţin că nu se ridică la nivelul lor. Nu contrazic neapărat aceste voci, însă nici nu pot să fiu de acord cu ele sau să resping albumul doar pe aceste considerente. Piese lungi, The Leper Affinity sau Closure, cu o notă aparte dată de live, cu măiestrie şi artă într-un singur suflu muzical. Evident, Ghost of Perdition, una dintre piesele mele preferate, ce-a sunat grozav, îndrăznesc sî spun mai bine decât pe cd. Era ireal ce se întâmplă acolo, părea că întreaga seară de sâmbătă am fost cu toţii transferaţi altundeva, un fel de paradis muzical. Poate doar sfârşitul nu mi-a fost întru-totul pe plac, dar nu mai contează asta.

Am spus şi repet, concertele pe care le poţi cu adevărat recenza sunt cele care nu te mişcă prea mult. Cele unde sunt multe lucruri pe care le vezi drept defecte. Concerte care nu au calitatea să depăşească orice aşteptare. În prima seară de la Artmania lucrurile au stat fix pe dos. Indiferent de talentul recenzorului, dacă eşti prins în vraja acelui timp, e greu să te desprinzi. Sunt subiectivă şi invit pe oricine care a fost acolo să mă contrazică. Însă dacă pur şi simplu nu sunteţi fani ai genurilor abordate, mai bine nu. E greu să înţelegi frumuseţea unui lucru care nu-ţi place. Asta nu înseamnă că nu există, doar că e pentru alţii.

Sincer, mulţumesc organizatorilor. Rar ajung să spun asta, dar efortul de a-i aduce şi de a realiza ce au realizat merită apreciat. Avem nevoie de organizatori de acest fel, indiferent de genul abordat. Pentru că merităm să ne vedem trupele favorite beneficiind de un sunet şi de o logistică impecabile.

Arana

PS: Revin cu ziua de sâmbătă şi impresii generale în partea a doua. Nu vreau să mă lungesc mai mult decât e cazul.

Publicitate