Arana's world under a picture of frenzy

August 23, 2008

Cateodata ma destainui (1)

Filed under: Carti,Intruziuni,Personal,Ratio et Anima — Arana @ 20:01
Tags: , , , ,

As avea chef sa scriu despre o carte, sa ma extaziez si sa detaliez ce m-a incantat si ce nu la acea carte. Poate si am de unde alege – desi recunosc ca in ultimele 2 saptamani am avut o perioada moarta, fie din cauza unor lecturi mai putin fericite (ca si cea curenta, pe care o voi termina doar dintr-o sadica pornire; e vorba de W. Borroughs Naked Lunch), fie pentru ca au fost cateva zile cand efectiv nu am putut citi. Si m-am speriat sa vad intr-un loc ca exista oameni care sustin ca a citi o carte pe saptamana e putin, ca daca te declari iubitor de literatura ar trebui sa ai minim 7 carti citite pe luna s.a.m.d. M-am simtit jignita, avand de altfel o fire usor sensibila. Si asta pentru ca eu nu ating asemenea performante caci am fost mereu de parere ca o carte trebuie savurata in ritmul in care ti-l impune ea. Asta pe langa detaliile pe care multi le cunosc prea bine: pentru unii mai exista un job, pentru altii o facultate careia i se dedica in mare masura, pentru altii exista familii si alte si alte impedimente.

Am fost intrebata de multe ori de ce imi place sa citesc si la fel de multe ori lumea fie m-a apreciat pentru pasiunea asta, fie m-a condamnat. De multe ori imi place sa ma refugiez in lumea cartilor si sa ma prefac ca nu exista altceva. Tin minte cand citeam Parfumul de Suskind – un exemplu doar – eram atat de fascinata de euforia mirosului incat nu puteam vorbi despre altceva. M-am trezit – intr-un pub fiind – ca scot cartea din geanta sa citesc niste paragrafe care m-au impresionat si care imi staruiau in minte. Lumea evident se uita cel putin ciudat la mine si sa nu mai zic ca nu interesa pe nimeni ce vorbesc eu acolo. Si totusi atunci nu m-a deranjat, pentru ca stiam ca am facut fix ce am gandit si ce am simtit in acel moment, iar a fi condamnata pentru asa ceva nu constituie nicidecum greseala mea. [Prima mea dovada de nebunie de genul acesta am avut-oin clasa a 2a, cand citeam 20000 Leghe sub mari, J. Verne, si cand innebunisem toti colegii de clasa cu fantasticul cartii.] Inteleg totusi cum celor din jurul meu episoade de genul acesta le-ar putea ridica intrebari referitoare la sanatatea mea mintala. Si mai inteleg daca uneori exagerez si ma arat prea entuziasmata. Si asta pentru ca cititul mi s-a infiripat incet incet in sange. Nu sunt dintre micile genii care la 14 ani il devorau pe Sartre sau Kant. Nu mi-am petrecut copilaria inchisa intr-o biblioteca, ascunzandu-ma de parinti in timp ce imbratisam cartile mult visate. Poate as fi vrut sa fiu asa, dar am fost un copil normal. Care citea tot ce ii dadeau fratii mai mari si absolut toate lecturiile obligatorii din clasele 1-12 (ma intreb daca azi cei din clasele primare mai au „lecturi de vara”) – si totusi nimeni nu stia asta pentru ca eram mult prea lenesa pentru a imi face celebrele caiete de lecturi. Citeam cartile, le citeam pentru mine, de pe atunci aveam o deschidere spre lectura ca ritual, lectura ca pasiune si nu in ultimul rand, lectura ca refugiu si realitate alternativa.

Pe de alta parte insa am destule momente moarte. Zile acum, poate chiar saptamani – mai de mult asta, pana prin clasa a 11a – cand nu citesc nimic. Momente in care cartile nu ma atrag, in care ma simt ipocrita doar punand mana pe o carte. Si asta pentru tot ce am zis mai devreme. Nu consider lectura motiv de parada. Scriu si vorbesc despre carti pentru ca sunt pasiunea mea, pentru ca desi cariera mea nu se va construi in jurul lor, au fost si vor ramane visul meu. Poate si pentru ca personal nu am harul scrierii, imi place sa adulmec talentul altora, imi place sa descopar bijuterii acolo unde altii vad simplitate, imi place sa inteleg puterea altora de a se juca cu imaginile, cuvintele si evident, perceptiile noastre. Insa toate acestea cer o stare, cer o dedicatie, trup si suflet. Nu obisnuiesc sa termin cartile care nu ma incanta, tocmai pentru a nu condamna pe nedrept; (e o diferenta intre cartile proaste si cartile bune pe care nu le pot citi pentru ca nu se potrivesc personalitatii mele); ba chiar pana am inceput sa imi formez o conceptie proprie despre literatura, am patit destul de des sa las deoparte carti care pur si simplu nu se pliau pe ceea ce cautam eu.

Cateodata pot fi fanatica, alteori o ignoranta. Sunt momente cand vorbesc in continuu doar despre o lectura, sunt momente cand ma gandesc in continuu la o lectura – fara insa a fi in stare sa impartasesc si cu altii, paote si pentru ca nu ma consider demna sa vorbesc despre ceva atat de maret. Sunt insa si momente cand nu am chef sa ma intrebe nimeni ce citesc sau de ce citesc, momente in care spun clar si raspicat ca nu sunt cititoare avida, cand ma simt umilita fata de lecturile impresionante si paradele sclipitoare ale „lecturarilor” consacrati. Si in fine, acele momente cand nu conteaza altceva decat sa actionez cum simt si gandesc, sa pun sau nu mana pe o carte doar pentru ca o voce imi spune asta. Momente care as vrea sa devina litera de lege pentru mine, sa fiu in stare sa nu ma mai intereseze nimic din ce ma inconjoara. Cartile pot oferi asta, dar mi-e prea teama de capcane. Timpul e cea mai mare dintre ele.

Maine plec din nou la mare… in habitatul meu. Cu o carte sau doua si un manual – nu, nu am restante, dar orgoliul ma impinge la examenele de mariri. Timpul iar se scurge, iar ma inspaimanta, viata reala iar imi da palme peste palme si eu nu fac decat sa gasesc puterea sa fabulez si sa visez pe un blog pe care nu il vreau faimos.

Arana

PS: Sper sa fiu in stare sa revin cu un articol despre Murakami care nu conteneste sa ma surprinda… in sfarsit, un nou autor care pare sa-mi ofere plenitudinea sentimentului lecturii

August 20, 2008

On beauty – sau cum am ingropat frumusetea

Filed under: Intruziuni,Personal — Arana @ 16:17
Tags: , , ,

Disclaimer: Cum se face ca de cate ori am chef si inspiratie ori imi moare calculatorul, ori imi moare netul? Cineva conspira impotriva mea, e clar. Nu e de ajuns ca scriu rar, mai sunt si impiedicata de „the force” sa postez. Ouff.

A vorbi despre frumusete este atat de cliseic si toate parerile sunt atat de pline de prejudecati si limbaj de lemn, incat mi-e aproape imposibil sa imi dau seama de unde vreau sa incep si unde vreau sa ajung. Sau, mai bine zis, cum as putea face sa arat ca pentru mine frumusetea pe de o parte e o valoare supraestimata, iar pe de alta parte e de multe ori atat de falsa si fabricata incat nu poti decat sa ajungi sa te intrebi daca mai exista si daca mai conteaza o frumusete adevarata.

Totusi, frumusete adevarata… Cam absoluta afirmatia, d’accord. Paradoxal, nu sunt de acord cu existenta acestui concept. Pentru mine, frumosul exista. In arta si la persoane. Nu as putea da un exemplu, pentru ca e vorba de oameni cat de cat apropiati mie, care prin insumarea anumitor trasaturi ii pot numi frumosi. Trasaturi fizice si, de la un punct incolo morale. A mai observat cineva ca exista o legatura intre caracterul unei persoane si modul in care il percepem? Nu mai e mult si am sa ajung sa cred ca frumusetea e fix o parere subiectiva pe care ne-o formam despre cineva. Totusi, as fi departe de adevar – macar intr-o anumita masura – caci mi s-a intamplat sa spun ca sunt frumosi si oameni pe care nu ii cunosc personal. However, e vorba despre oamenii vii, in carne si oase, la fel de vii si de prezenti ca oricare dintre noi. Si asta in opozitie cu ceea ce ni se serveste pe tava ca fiind drept frumusete: plasticul!

Plasticul e prezent peste tot. Sufocant as putea spune. Pe orice post de televiziune, in orice revista, in orice vise, in toate imaginatiile, in toata media. Nu poti scapa de papusele cu tonele de machiaj si photoshop si alte retusuri, cu anorexia dusa la rang de valoare (daca nu ai sub 50 kg esti grasa, sa fie clar), toate parca fabricate dupa un tipar anume – as putea spune toti, pentru ca mai nou si ei adopta aceleasi tertipuri – cu chirurgia plastica visul suprem – evident toate sunt naturale, doar ca natura e cam „taioasa”. As putea continua sa critic si sa injur – pentru ca pe blog nu o fac, dar in gand mi-am terminat deja toate injuraturile pe care le stiu – insa mi-e mai mult decat clar ca oricum nu rezolv nimic. Oricum nu se va schimba decat odata cu un nou trend, decat cand lumea se va plictisi de frumusete. Evident, nu se va ajunge niciodata la ceva simplu, la ceva firesc, la ceva frumos prin esenta si prin simpla existenta. Pentru ca asta nu se vinde si pentru ca e prea accesibil (isi spun ei).

Mereu am crezut intr-o frumusete pura, oarecum inocenta, oarecum rebela. Reala in orice caz, dar dincolo de asta, o frumusete care sa iasa din tipare. Poate si dintr-un spirit de sfidare a „regulilor”, dar poate si pentru ca rutina si repetitia ma plictisesc peste masura. Sa vad sute si sute de poze, copiate parca una dupa cealalta, modificate in aceeasi masura. Si apoi sute si sute de pseudofemei, pentru care doar corpul conteaza si doar el e singura arma. Si nu stiu cine si de ce stabileste regulile. De cand nu mai poate un om sa fie frumos pentru ca pur si simplu este. Nu pentru ca are oasele nu stiu cum, silueta nu stiu cum sau parul cum vor ei. Nu, doar pentru ca trasaturile pe care le are se imbina intr-un mod unic si fermecator. Asta ar trebui sa insemne. Ca dincolo de faptul ca are par lung sau scurt, ca doamna e machiata sau nu, in costum de baie sau in blugi rupti si adidasi poate emana ceva. O aura poate de frumusete, pe care nu o pot percepe decat cei ce au curaj sa se dezica de prejudecati si tipare. Pentru ca frumusetea adevarata, pe care o visez si o vad eu, va fi moarta ca valoare atata timp cat un corp anorexic va fi numit un corp superb, sau o fata modificata in photoshop va fi denumita perfectiune pentru ca un program de calculator a generat un algoritm al frumusetii. Arta nu e matematica. Perceptia umana nu e fixa si exacta. Diversitatea e cea care genereaza frumusete. Nu astept nimic, poate doar sa pot eu sa ma dezic de plasticul ce ma inconjoara si de iluziile si amagirile pe care „autoritatile in materie” le numesc frumusete. Mi-e mila de cuvantul acesta ca a ajuns sa fie folosit pentru orice creatura. Mi-e mila ca am uitat sa fim noi insine si ne luptam cu propriile corpuri, orbiti de ce vor altii sa fim, orbiti de uratenia pe care altii ne-o impun. Am ajuns sa cred ca ale noastre creiere nu vor mai putea percepe frumusetea proprie, fiind prea ocupate in a cauta o imagine fabricata.

Arana

August 4, 2008

Ultima infruntare din labirint

Premiul Nobel este, aparent, singurul lucru care ii uneste pe Gabriel Garcia Marquez si Yasunari Kawabata. Insa cei doi autori mai au ceva in comun, un lucru care m-a surprins peste masura: cate un erou pe care il exploreaza in cele mai mici detalii, in cele mai intunecate si personale colturi, un erou departe de a fi fictiv. E vorba de generalul Simon Bolivar, ai carui ultimi ani ii sunt descrisi in Generalul in labirintul sau si maestrul de go Honibho Shusai (sau Meijin – de altfel si titlul in original) in Maestrul de Go. Luate separat, cele doua romane mi-au atras fiecare atentia prin maiestria cu care au fost scrise si prin felul in care umanizeaza niste eroi ai universului in care s-au facut remarcati. Eroi care devin la fel de patetici si de demni de mila cum poate ajunge orice om pe patul de moarte, cu atat mai mult in conditiile in care isi refuza dreptul la boala, isi refuza dreptul la liniste si continua sa isi duca fiecare razboiul, un razboi care devine intrinsec. Iar toate aceste lucruri sunt deopotriva prezente, deci a fost practic imposibil sa nu remarc asemanarea intre cele doua carti, o asemanare pe care nu as fi putut sa o intuiesc niciodata. Caci, drept vorbind, ce poate avea in comun Amercia Latina a secolului 19 cu Japonia secolului 20?

Maestrul de Go este in aparenta, romanul unui joc. O carte oarecum plictisitoare pentru cei care nu suntem familiarizati cu complexitatea jocului specific japonez. Dar, pe de alta parte, este si cartea unui om. A Meijinului care, ajuns la sfarsitul vietii, fizic aproape distrus – am fost surprinsa de descriere dimensiunilor acestui om, un copil in vesminte de om batran – joaca o ultima partida, care dureaza jumate de an, intrerupta de boala si de imposibilitatea de concentrare. Tanarul sau challenger este opusul sau din orice punct de vedere, fiind clara dorinta autorului de a evidentia o schimbare culturala majora in Japonia, schimbare ce a inceput sa se produca odata cu infrangerea suferita in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Cred ca nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca Japonia e azi o tara puternic occidentalizata, o tara care ni se infatiseaza lipsita de prejudecati si care imbina intr-un mod halucinant traditionalul cu modernul. Totusi, ceea ce este infatisat in roman, ca atmosfera, ca personaje, ca tabieturi, este de multe ori peste puterile de intelegere ale occidentalului contemporan. Citind-o, nu puteam sa nu fiu consternata si uimita de formalism, de secrete si, paradoxal, de intimitatea din roman.

Simon Bolivar este si azi eroul Americii de Sud, cel care a condus lupta de eliberare de sub dominatia spaniola si care a incercat sa infaptuiasca visul Americii Unite. Desi un om cu o intuitie extraordinara, un strateg militar desavarsit si nu in ultimul rand, un visator fara pereche, Bolivar ajunge sa fie negat si renegat in ultimii ani ai vietii. Invins de boala si de dusmani, ajunge sa incerce sa isi paraseasca continentul ca o ultima infrangere. Insotit de doar cativa apropiati, cu averea decimata si cu sufletul si mintea tulburi, porneste intr-o calatorie ce nu cunoaste sfarsit. Singurul final e cel inevitabil si anume moartea acestui om, care ca si Meijinul sufera de o imputinare trupeasca, in completa contradictie cu importanta si maretia lui ca om politic si genial militar. Marquez il prezinta ca fiind mai uman ca oricand, rapus de insomnii si de delir, luptandu-se nu doar cu cei ce il doresc indepartat ci mai ales cu propria memorie si cu fantomele trecutului. Nu este la fel de batran ca si Meijinul, dar este la fel de incercat si de trecut prin viata, reprezentant de seama al tipologiei omului ce te intimideaza prin simpla lui existenta. Personaje ce par coborate din fantasme ale autorilor, nu din cartile istoriei. Oameni care au insemnat prea mult pentru acea istorie pentru a mai avea dreptul sa fie umani.

Am fost si sunt coplesita de modalitatea atat de asemanatoare in care sunt prezentati cei doi. Ar fi greu sa gasesti o asemanare intre personalitati de asemenea factura, atat de deosebite prin culturi si nazuinte, insa surprinzandu-le natura umana si muritoare, cei doi autori au reusit, involuntar poate, sa creeze o tipologie careia i-as zice eroul ce-a murit. Si nu moarte in sens fizic, ci o moarte dincolo de realitatea materiala. Respinsi de societatea care i-a slavit, inconjurati doar de putinii fanatici care ii cunosc dincolo de succesuri si de cariera, demonstreaza ca pe cat e de greu sa obtii faima, pe atat e de greu sa o pastrezi. Si mai mult de atat, daca au indraznit sa se dedice in totalitate unei idei (libertatea si unificarea Americii pentru unul; perfectionarea continua si stradania de a pastra vii valorile traditionale ale unui joc traditional pentru celalalt), neglijand pe tot parcursul vietii orice altceva le-ar fi putut aduce modesta fericire, ajung sa moara mintiti si singuri, luptand in continuare pentru visele lor. Li s-a reprosat ambilor autori ca au indraznit sa demitizeze cele doua personalitati, se le readuca de pe soclul artificial pe care ii plasasera comunitatile si sa arate ca oamenii, dincolo de timp si spatiu, se confrunta cu probleme omenesti. Li s-a reprosat ca asemenea scrieri ar putea distruge eroismul faptelor, ca ar putea aduce atingere unor imagini aproape inconoclastice.

Personal, nu pot fi de acord cu asemenea critici. Poate as gandi altfel daca, pentru mine personal, unul sau altul dintre cei doi ar reprezenta o parte din istoria care are influenta directa asupra prezentului in care traiesc. Insa nu pot sa nu fiu de acord cu a lasa oamenii sa fie ceea ce sunt si a arata multimilor ca nu exista zei. Pentru ca asta fac si Marquez si Kawabata – prezinta niste zei fara aura de legenda, prezinta niste morti care au trait nu doar prin prisma cartilor de istorie ci prin prisma propriilor razboaie si confruntari, supusi trecutului si prezentului neiertator, supusi imposibilitatii de a iesi din labirintul creat de bataliile la care au participat si pe care le-au castigat. In final, ambii sufera infrangeri, murind nu ca niste eroi ci ca niste martiri.

Arana

Blog la WordPress.com.