Arana's world under a picture of frenzy

Februarie 20, 2009

Grimus – Salman Rushdie

Filed under: Carti — Arana @ 16:03
Tags: , , , , ,

Motto:

Du-te, du-te, du-te, spuse pasărea. Omenirea

Nu suportă prea multe mută realitate.

(T.S Eliot) – moto al romanului

Grimus e un basm. Nu e pentru copii, nu! E pentru oameni cu mintea neîncorsetată de aşteptări, pentru cititori care se lasă surprinşi nu de un nume de autor, nu de nişte recomandări (ale criticilor, ale altor cititori, ale mele), ci fix de trăirea din romanul pe care îl ai în faţa ta. Salman Rushdie m-a dezamăgit cu Furie, a câştigat însă un fan cu Grimus.

Lucrurile de care specia umană se teme cel mai mult sunt urzelile propriei minţi„. Acţiunea se petrece undeva la limita dintre real si fantezie, un punct de cotitură închis în partea neexplorată a minţii. Poţi accepta cartea ca atare sau poţi să te lupţi cu ea, să încerci să-i găseşti locul fie între sf-uri, fie între romanele cu o puternică tentă filosofică. Aici deja ai da greş, căci orişicum, nu e niciuna dintre acestea. Dimensiunile Interioare si cele Exterioare sunt deopotrivă sub influenţa Efectului, al Trandafirului de Piatră. Ce e de fapt acest Efect şi acest obiect: ni se înfăţişează ca nişte modalităţi de a te juca nu doar cu realitatea, ci cu fiecare element al ei, gen viaţa, timpul, locul, materia. Personajele nu încearcă să fie mai reale decât le-a creat autorul, iar logica nu apare în prea multe locuri. Timpul curge fără sens – tocmai pentru că ideea se vrea atemporală.

Trimiterile mitologice sunt dese şi nu are sens să insist asupra lor, e chiar o plăcere să le descoperi şi, de ce nu, să afli câte ceva nou. Mitul simurgului este central, o alegorie a ideii de teism şi creaţionism într-o nouă lumină. Fascinantă e şi ideea negării prin obsesie: locuitorii oraşului K (oraşul nemuritorilor) se dezic de cel ce le-a oferit darul nemuririi, orientându-si veşnicia pe obsesii cât mai stupide şi mai limitate. O palmă destul de serioasă ideii de bătrâneţe egal înţelepciune, dacă mă întrebaţi pe mine. Desigur, scopul era altul, însă unde s-a întâlnit în istorie ca masele să se îndrepte spre scopul iniţial, cu valenţe elitiste, ale unui conducător? Grimus:

Aceasta este natura lui Kâf: este o încercare de a înţelege natura umană, eliberând-o de cel mai puternic impuls instinctual, nevoia de a perpetua specia prin reproducere.” E clar că cei ce primesc darul trebuiau aleşi unul şi unul, deşi Grimus pare a fi ignorat necesitatea de a nu cădea in capcana propriei creaţii. Oricum, pentru el conta doar Vultur-în-Zbor (proastă traducere…), un alter ego menit să îi urmeze, să renască în spiritul păsării Phoenix, să continue creaţia Dimensiunii Perfecte (deşi aceasta era orice, mai puţin perfectă).

Moartea… Ce ar căuta moartea printre nemuritori? Simplu: „TOT CE E ÎNTREG E ŞI MORT”; din nou, omul nu se poate abţine să nu fie stupid: cauţi nemurirea, iar când o găseşti, petreci eternitatea planificându-ţi o moarte măreaţă, violentă, în foc. De ce? De dragul perfecţiunii, de dragul desăvârşirii operei. În plus, două scene de sinucidere, copiate, violente şi în acelaşi timp naturale. Însoţite totuşi de nebunie, de dorinţa sfârşitului din simplul motiv al dispariţiei obiectului obsesiei, iar subiect fără obiect e cel puţin lipsit de sens.

Trecând rapid peste câteva scene şi motive care mi s-au părut importante şi interesante, mă opresc la tehnică. Şi asta deoarece e de natura literaturii să surprindă nu doar prin subiect, ci prin felul în care e prezentat subiectul. Am citit în diverse locuri că ar fi un roman greu de citit, cu prea multe trimiteri, cu prea multe aluzii psihologice si filosofice. Ceea ce mi se pare tâmpit. Cartea e scrisă foarte bine. Naraţiunea curge, nu pierzi acţiunea deoarece de 10 pagini eşti încâlcit în mintea unui personaj, nu scapi nimic din vedere pentru că textul e prea aglomerat. Nu e un roman pentru copii ori pentru oameni proşti – deşi am senzaţia că un copil ar înţelege mai multe, lui măcar i-ar plăcea povestea cu păsări. De exemplu, nici autorul şi nici altundeva nu am văzut să fi remarcat trimiterile puternice la Jocul cu mărgele de sticlă. Păi când ai un grof, maestru al jocului – da, fix aşa – al jocului suprem, cel cu dimensiunile, cum să nu te gândeşti la Magister Ludi? Ah, n-ai citit-o şi atunci ţi se pare că e în plus tot fragmentul şi nu reuşeşti să inserezi în roman rolul grofului (rol marcat prin abundenţa anagramelor – căci asta reprezintă de fapt ideea de Dimensiuni Interioare şi Exterioare), nu da vina pe autor. Dă vina pe lacunele tale. Mă întreb ce mai ascunde Rushdie printre rânduri, doar de dragul de a înfrumuseţa lectura. Nu îmi place în general să mă lupt cu o carte, însă nici nu accept să mi se ofere totul pe tavă. Recunosc, simţeam nevoia unui fantasy, iar romanul acesta mi-a oferit fix ce căutam. Poate şi de aceea aprecierile mele sunt cât se poate de favorabile.

Mi-e greu să găsesc ceva ce nu mi-a plăcut. Poate m-a deranjat puţin nevoia de a insera un trio amoros, un triunghi cu un singur vârf, cum îl numeşte însuşi Vulturul, dar i-am înţeles rolul. Doar că am mania de a considera apariţiile de genul acesta ca fiind menite să atragă public şi atât. La fel, se simte nota misogină al lui Rushdie. Şi aici, şi in Furie, l-am simţit ca privind femeile nu tocmai ca pe nişte oameni. Oricum, de obicei misoginismul în literatură nu mă deranjează, nu e cazul nici aici să interpretez mai mult decât ni se oferă, trebuia totuşi să o zic. Era o chestiune de „aportanţă” („Când un lucru nu este nici important, nici neimportant, explică Grimus. Când în realitate conceptul de importanţă încetează să mai aibă sens, atunci ai înţeles noţiunea de aportanţă.”)

Mi-a plăcut. Ca abordare, ca temă, ca modalitate altfel de a prezenta o poveste. Am citit cartea repede, pe nerăsuflate, mi-a oferit ce aveam nevoie acum pentru a ieşi dintr-un reader’s block – motivat totuşi de diverse circumstanţe. Mi-a plăcut pentru că mi-a oferit deopotrivă visare si raţiune.

Cuvântul scris este mult mai statornic decât fiinţele umane. Şi mai cinstit. Ca şi cum ai ţine tot timpul o oglindă în dreptul propriilor defecte, dar fără răutate. ”

Salman Rushdie, Grimus, ed. Polirom, 2008

Arana

Anunțuri

Februarie 17, 2009

Leapşa cu cărţi (se poartă)

Filed under: Altii,Carti — Arana @ 11:43
Tags: , ,

Am văzut acest set de întrebări la Cinabru, care invita lumea să răspundă la ele. Apoi am văzut că Roxa întreba de ce nu ia toată blogosfera leapşa asta (nu vrei să-ţi răspund la asta, nu?). La fel şi pe multe alte bloguri pe care umblu. Eh, evident că trebuia să o preiau şi mă pregătesc să răspund la ea de jumătate de lună. Doar că singurele cărţi pe care le-am citit în ultima vreme au fost cele de specialitate, iar Anna Karenina zace nemulţumită pe bibliotecă, pentru că am abandonat-o mişeleşte. Nici măcar nu ştiu când voi reveni la ea, căci nu mai sunt în dispoziţia necesară să o continui, şi am alte planuri literare. Da, citesc cărţi în funcţie de dispoziţie şi, deşi nu prea îmi place să mă apuc de mai multe cărţi în paralel, nici nu pot citi ceva ce efectiv mă chinuie, doar pentru că starea mea nu se pliază pe aşa ceva – deci indiferent de calităţile cărţii.

Leapşa:

1.        Care este cea mai bună carte citită de tine?

Nu cred că pot răspunde la întrebarea asta. M-am gândit mult şi sunt multe care au fost bune din diferite puncte de vedere. Care mi-a rămas pe creier ca fiind măreaţă, însă, pot spune că e Demonii. (maestrul Dostoievski)

2.       Ai făcut cadouri cărţi?

Evident. Şi au fost reuşite. Vreau sa cred că ştiu ce şi cui pot să îi fac cadou o carte.

3.       Care este viitorul literaturii?

Eu sper doar să existe în continuare literatură bună, şi să nu fim cu totul acaparaţi de chick-lits şi alde Dan Browns.

4.       În ce limbi ai citit cărţi?

Română şi engleză. Am eşuat în franceză si maghiară, pentru că deşi le vorbesc – maghiara chiar foarte bine – îmi lipseşte vocabularul literar. Şi nu reuşeam decât să pierd esenţa cărţii, în timp ce încercam să înţeleg unele cuvinte.

5.       Ce cărţi celebre nu ţi-au plăcut?

Madame Bovary, nimic de Thomas Hardy, nu prea m-am înţeles nici cu Dumas şi or mai fi şi alţi autori si alte cărţi.

6.       Ce ţară a produs cea mai bună literatură?

Rusia? Nu ştiu, am citit autori cât se poate de variaţi. Sinceră să fiu nici cu Japonia nu mi-e ruşine, însă chiar nu cunosc suficient de bine literatura unei ţări încât să pot afirma cu certitudine că e cea mai bună, şi dacă as cunoaşte-o, tot nu aş putea spune asta în lipsa unor temeinice elemente de comparaţie.

7.       Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Mai de mult făceam asta. Acum însă nu mai am răbdarea necesară, însă dacă este vreun pasaj, citat care îmi atrage atenţia, îl marchez cu creionul. Nu mi se întâmplă prea des să revin asupra lor, însă e pură obişnuinţă să notez/subliniez ceea ce mi se pare interesant.

8.       Cam câte cărţi ai citit până acum?

Nu am idee… multă literatură, multe cărţi pentru şcoală/facultate, ceva filosofie. Prea puţin altceva, mi-ar plăcea să citesc mai multe cărţi de istorie.

9.       Cu câte cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Nu prea ştiu… nu am obiceiul să insist asupra unor cărţi care din diverse motive nu mă atrag. Poate nu e o practică sănătoasă, însă decât să mă lupt cu o carte, prefer să o las baltă. Aia e, din diverse motive nu suntem compatibili şi gata. Nu văd lectura ca pe o obligaţie, ci pură pasiune.

10.   Ce înseamnă cărţile pentru tine?

După cum spuneam, pasiune. Nu simt nevoia să explic mai mult decât e cazul, sau să caut metafore ori comparaţii pentru a defini ceva foarte simplu şi firesc. Da, mi se pare normal să citesc şi să fiu în stare să trăiesc efectiv într-un alt mediu/univers/lume oferite de cartea respectivă.

11.   Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Cea mai scumpă carte pe care o am e un Cod de Procedură Penală comentat şi adnotat care a fost în jur de 200 lei. În ceea ce priveşte literatura, nu am idee. Deşi sunt scumpe, tot mai mult reuşesc să dau pe manualele pentru facultate (cărţi, tratate)

12.   Care este cel mai tare final la o carte citită?

Cred că finalul de la Magicianul lui Fowles.

13.   Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Nu mi-e clar unde bate întrebarea asta. Ce carte m-a influenţat pe mine cel mai mult, sau ce carte consider eu că are o mare putere de influenţă asupra posibililor cititori? Clar Magicianul, Demonii, Un veac de singurătate, Kafka pe malul mării, Foamea (Knut Hamsun), Pluta de piatră (Saramago), Ciuma (Albert Camus) ş.a. Chiar sunt prea multe, în prea multe modalităţi ca să le pot înşirui pe toate.

14.   Care scriitor te-a influenţat cel mai mult?

Dostoievski, Fowles, Marquez, Murakami, Kundera. Cred.

15.   Cât de repede citeşti o carte?

Depinde. De stare, de timp, de felul cărţii, de mulţi factori. Pot citi 700 pagini în două zile, sau pot sta o săptămână la 200 pagini. Nu citesc contracronometru, e clar.

16.   Poate literatura să schimbe lumea?

Dacă nu a făcut-o până acum, e clar că nu…

Februarie 12, 2009

Sesiunea de nota cinci(5)

Filed under: Personal,Ratio et Anima — Arana @ 23:55
Tags: , , ,

Nu am obiceiul să aplec urechea la zvonuri, pentru că în general sunt menite să creeze isterii şi publicitate, pentru ca apoi să se retragă în linişte cu motivaţia simplă „da’ cine v-a zis că e aşa?”. De multe ori, mă feresc şi de ştirile pe bune care au acelaşi scop, pe principiul scopul contează, nu mijloacele. Că tot e sezon, iar mintea mea e incapabilă să se concentreze asupra altor subiecte, m-am hotărât să mă revolt împotriva concursului organizat de BlueAir. Dacă nu citeam pe diverse bloguri de el, puţin mă afecta, căci sigur nu ajungea vestea la mine. Revenind, pe scurt, e un concurs în care nişte studenţi care vor avea nota 5 pe linie la sfârşitul sesiunii de iarnă, vor câştiga o excursie nu ştiu unde. Buun. În primă fază, oarecum deranjant.

În a doua fază însă citim reacţii. Că da, că aia sunt studenţi, că aia ies ca lumea din facultate, că ei ştiu să se distreze, că ei sunt cei inteligenţi şi vai ce frumos că se face concursul acesta să fie răsplătiţi cei care merită cu adevărat, nu doar nenorociţii ăia care se bucură pentru un 10 şi care nu se mulţumesc cu 5, sau, mai mult s-ar simţi jigniţi de un 5 – asta ca să nu ajung la restanţe. Da, poate nu avem atât de multă viaţă în sesiune (de parcă s-ar putea cuantifica şi de parcă toţi ar avea acelaşi scop si aceleaşi valori), poate ne tocim ochii, coatele, spatele şi ce mai vreţi voi prin cărţi. Pentru că deşi bursa aia e nemernică, e pe bune. Pentru că deşi facem o facultate în România ca toţi ceilalţi, nu ne plângem de cât de prost e sistemul românesc de învăţământ, ci vedem că are părţile lui bune, că există profesori care merită din plin titulatura asta, că există încă pasiune şi că poate munca aia e spre binele nostru. E chiar atât de greu de crezut că pot exista studenţi pasionaţi? Că nu citesc două tratate în loc să învăţ sintezele de 100 pagini pentru că vreau să epatez sau nu am altceva mai bun de făcut, ci din simplul motiv că mi se pare interesant, că vreau eu să ştiu mai mult, vreau eu să fiu în stare să port o discuţie cu profesorul acela, nu de la nivelul unui mic acolit, ci de la nivelul unui viitor coleg. Pentru că poate exista satisfacţie în a fi recunoscut ca inteligent si pasionat, nu doar „isteţ”, cum citeam pe undeva că ar fi cei cu 5 pe linie.

Mai departe, ne concentrăm puţin pe restul anului. De unde impresia generală că cei care învaţă nu se distrează, nu muncesc, nu fac nimic altceva, decât miros cărţi? Nu neg, există veşnicul tocilar, în sensul clasic de om ce învaţă pe de rost, crezând că e singura metodă, mai ales că nu beneficiază nici de inteligenţă prea multă, nici de pasiune pentru că pentru el e o obligaţie inoculată de mic că trebuie sa înveţe, indiferent că îi place sau nu – asta în cazul în care mai e în stare să îşi dea seama de prezenţa plăcerii – la fel cum nu are nici o cultură în adevăratul sens al cuvântului, însă e mult prea timorat şi pudic pentru a permite să se trezească cu restanţă. Însă cazurile sunt izolate, tocmai pentru că nu există nicio şansă de reuşită cu metoda asta, sau pentru că omul respectiv oricum nu are de gând să fie un individ… De aici însă şi până la a-i arăta cu degetul pe toţi cei care se străduiesc, la a transforma într-un defect munca pe care o depun nişte oameni e cale lungă.

M-am gândit mult dacă sa scriu sau nu postul acesta, deşi l-am început de vreo săptămână şi ceva. Tocmai pentru că stau şi mă întreb, ţinând cont de câţi critici, de câţi nemulţumiţi există, dacă am cu adevărat dreptate. Tind totuşi să cred că da. Pentru că mă bucur sincer de câte ori văd un 10, pentru că am învăţat să am mai multă încredere în mine, pentru că am ajuns să fiu în stare să sfidez un profesor tocmai pentru că am cunoştinţele si înclinaţia necesare, nu din obrăznicie sau tupeu. Tocmai pentru că au ajuns ei să mă privească cu alţi ochi decât pe majoritatea. Şi nu sunt singura; mereu au fost studenţi de genul acesta. Nu neg că am făcut sacrificii. În sesiune doar, fără blog, fără cărţi. Dar dacă vrei să faci ceva, fă-o ca lumea. Nu pentru că există un imperativ absolut exterior. Ci pentru că există dedicare şi pasiune si voinţă. Da, eşecurile le simţi mult mai acut. Înjuri zile întregi pentru că ţi-a fost rău la un examen, iar nota va fi probabil pe măsură. E riscant să te dedici unor chestiuni care, de la un punct, nu mai depind de voinţa ta. Vei fi zdruncinat şi lucrurile pot oricând să apară într-o altă lumină. Merită? La dracu, da!! Pentru că eşti fericit că eşti student din cu totul alt motiv decât ceilalţi. Pentru că poţi fi mândru de tine, pentru că poţi fi mândru ce faci. Şi la vârsta mea e foarte important. Să ştiu că am făcut alegerea potrivită, să ştiu că am viitor, să ştiu că se caută şi se încurajează pasiunea. Asta înseamnă pentru mine să încerc să fiu de nota 10.

O companie de aviaţie nu mă va premia pentru asta? Foarte bine, mă voi premia eu, mă va premia viitorul. Dacă permit să fiu comparată cu nişte oameni care văd lucrurile cu totul diferit? Nu. Nu pentru că sunt ei proşti, nu pentru că nu sunt ei ceea ce sunt eu. Ci pentru că, fix în domeniul acesta, eu nu consider că am ceva în comun cu ei. Pentru că am ales să fac lucrurile altfel, cum le-am simţit eu. La fel cum au ales şi ei – căci ştiu că nu toţi cu 5 pe linie sunt proşti; pot fi la fel de bine dezinteresaţi. Dar să nu se facă din asta o virtute în defavoarea celor ca mine. Să se accepte că valorile ar trebui să fie valori, indiferent de finalitate. Nu mi se pare întâmplător că mă bucur de respectul şi celor cu note de 10, dar şi al celor cu note medii, de trecere sau de picat. Asta spune multe despre cei ca mine, care nu sunt destul de „isteţi”.

Arana

PS: mâine termin sesiunea… şi revin. Perioada asta a fost mult prea furtunoasă pentru a-mi putea focaliza atenţia în mai multe locuri. Însă lucrurile reintră în normal, până la următorul eveniment ce-mi va solicita întreaga concentrare… sunt tipicară şi perfecţionistă. De cele mai multe ori, îmi iese.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.