Palatul Viselor (I. Kadare)

Povestea despre disidentul comunist, adăpostit de Franţa şi apoi exploatat la adevărata lui valoare este una cunoscută tuturor. Ismail Kadare, albanez la origine, face parte din această categorie de oameni ce au scris împotriva regimului şi au crezut în libertatea de exprimare. Palatul Viselor este pe scurt o distopie, mai puţin cruntă – ce-i drept – decât ce ne-ar prezenta un Orwell, de exemplu. Ce este interesant şi surprinde plăcut este maniera de a scrie şi de a împleti absurdul cu tragicul, iar istoria reală cu cea fantastică.

Totul este cetrat în jurul acestui Palat, creat parcă de un monstru somnambul, menit să adune în sine toată libertatea ce ar mai fi rămas unor bieţi oameni. Cu entuziasm, vrăjiţi de mirajul Marelui Vis, fiecare cetăţean al unui Imperiu Otoman situat în afara coordonatelor istorice, îşi trimite visele acestui inchizitoriu al subconştientului. Nu am putut să nu mă întreb dacă am putea ajunge, ca oameni raţionali, să ne dăm pe tavă şi ultima fărâmă de libertate unui organism care nu face altceva decât să controleze. Kadare reuşeşte să imprime teama specifică distopiilor, un ce-ar fi dacă. În plus insistă puţin pe detalii, concentrând acţiunea în jurul eroului (sau antieroului? mă mai gândesc) şi a ramurii din care provine acesta, vechea familie Qyprilli (însemnând pod la origine). Astfel oferă o mare libertate cititorului, care poate fie să completeze şi să analizeze aspecte ce sunt doar sugerate, fie să le ia ca atare şi să citească povestea, oricum interesantă şi aproape autosuficientă.

Imaginea unui Imperiu Otoman unde deciziile politice se iau în urma viselor populaţiei, adeseori prefabricate de înalţii funcţionari de la Palatul Viselor este una tragi-comică. Desigur, fanatismul religios ar putea fi o sursă. La fel şi o anumita criză politică, ori, contrariul, o tragere pe sfoară la cel mai înalt nivel. Conştient sau nu, avem de-a face cu o falsă democraţie, unde vocea poporului izvorăşte tocmai din visele sale. Marea onoare de a fi mintea care a creat viitorul este o iluzie menită să-i adoarmă pe cei mai puţin vigilenţi. Şi cum somnul naşte monştri, aşa şi interpretările date viselor sunt sursa celor mai importante evenimente. Eh, de multe ori oamenii sunt doar antrenaţi într-un joc de-a decizia şi de-a importanţa politică. Totuşi, viziunea lui Kadare nu mi se pare foarte îndepărtată de realitate, căci instrumentele de control în masă apar de multe ori simple, stupide, neaşteptate. Forţa de a subjuga milioane de oameni nu rezidă în calcule complexe, ci tocmai în a folosi simplitatea lor. De asta şi spuneam că a vedea mecanismul din roman ca pornind de la o prezumtivă decizie politică de mare înţelepciune nu e totalmente deplasat.

O dovadă în plus este pleiada de personaje. Pe de o parte funcţionarii de la Palat, o grămadă omogenă de omuleţi fără personalitate, viaţă ori trăire. Fără nume şi fără chipuri. De mare angajament sunetul clopoţelului şi învălmăşeala generală la bufet, căci nimeni nu ar acţiona contrar celorlalţi şi cu atât mai puţin, contrar Obiceiului. Aş spune, în interpretare personală desigur, că principalul criteriu de angajare la Palat – unde NU se primesc scrisori de recomandare – este nivelul de tabula rasa al pretendentului. Cu cât creierul acestuia este mai golit de conţinut, iar caracterul său mai tern, cu atât creşte posibilitatea de angajare. Şi ca lucrurile să fie cât mai clare, ziua liberă al lui Mark Alem este atât de sugestivă, încât nu văd cum un om normal n-ar fi aproape de a smulge paginile din carte, ca o formă simbolică de a-l altoi pe acest păpuşel. M-a enervat atât de rău acest personaj, încât nu-i pot spune marionetă, pentru că nu e nici măcar la acest nivel. Deciziile sunt luate fie de unchi, fie de mama, fie de angajatori. În niciun caz de el. Bineînţeles, îi recunosc meritul lui Kadare că a putut crea ceva atât de lipsit de strălucire, uneori e chiar mai greu să creezi ceva spectaculos de inutil, decât să investeşti într-un personaj meritoriu. La nivelul acestei cărţi, un personaj puternic, un individ în adevăratul sens al cuvântului, ar fi fost deplasat. Farmecul cărţii e dat oarecum şi de omuleţul prins în mijlocul acţiunii, în afara voinţei sale, sau măcar a unei urme dintr-o oarecare voinţă prezentă cândva. Pe de altă parte, famila Qyprilli, care păstrează urme ale unui trecut glorios, care reprezintă o puternică legătură cu o realitate tot mai incertă, însă care nu beneficiază de puterea ori interesul de a conduce jocurile.

Pe scurt, Kadare se joacă cu imagini şi noţiuni, explorează câţiva paşi din etern fascinantul univers al viselor şi dă o nouă semnificaţie ideii de control politic şi lipsire de libertate. Subtilitatea Imperiului pare în decădere, totuşi orice se rezolvă la nivel de înalte decizii. Se sacrifică cei care au idei de libertate, indiferent de numele pe care îl poartă. Omul de rând e pus în faţa unui scenariu prefabricat, pe care îl înghite cu dezinvoltura celui ce nu simte nevoia să gândească. O critică fină adusă celor care se lasă subjugaţi, nu doar subjugatorului. Incursiunea în cele mai simple minţi dovedeşte că omul nu e chiar aşa departe cum şi-ar dori.

Putea mai mult romanul. Dar poate era greu de explorat mai departe de atât. E doar o mică parte din ce s-ar putea realiza pe tema aceasta. Poate Kadare nu e omul care să-l depăşească pe Orwell, dar şi-a demonstrat talentul şi originalitatea, în ciuda unor lipsuri şi a stilului, uneori, telegrafic.

Un dialog sugestiv despre Tabir Saray (Palatul), între 2 membri ai familiei Qyprilli

„- Independent de toate acestea, pentru mine este cea mai absurdă instituţie a statului

– Ar fi fost absurdă într-o lume logică. În lumea noastră mi se pare mai mult decât normală.”

Ismail Kadare – Palatul Viselor, ed. Humanitas, 2007 (e foarte atrăgătoare şi coperta)

Arana

PS: pentru alte detalii, vedeţi şi la Alin

Publicitate