Ocean Mare – Al. Baricco

Cum promiteam acum o saptamana si ceva, revin cu incercarea de a surprinde cateva pasaje dintr-un roman care pe mine personal m-a incantat si m-a dus departe… Poate nu m-a incantat in masura in care speram in momentul in care am citit primele cuvinte:

Nisip cat vezi cu ochii, intre ultimele coline si mare – marea – in aerul rece al unei dupa-amieze ca si trecute si binecuvantate de vantul care sufla intotdeauna dinspre nord. Plaja. Si marea. Ar putea fi perfectiunea (…)

Poate am visat prea mult cand am citit-o si am perceput o comoara acolo unde nu era decat infinitate de desert. Desi ma indoiesc… la cate carti si senzatii mi-au trecut prin maini si prin ochi, prin minte si prin suflet, ar fi greu sa ma las inselata de un basm stupid. Ar fi chiar imposibil sa cad in capcana unui exhibitionist, surprinsa de socul subiectului, ignorand cu desavarsire fondul alterat. In anii de cand incerc sa devorez carti – esuand de multe ori – am invatat sa nu compar cartile intre ele si autorii intre ei. Poate doar cartile aceluiasi autor. Dar altfel nu are sens, caci risti sa pierzi ce iti ofera fiecare autor in parte. O carte e o experienta, o traire, un gand, un sentiment. Daca e proasta – sau nu e pe placul tau – las-o. Nu o uri, nu te razboi cu ea, nu face din ea dusmanul tau. Cauta alta, una care sa ti se plieze pe suflet.

De ce totusi aceasta lunga introducere si aceasta dorinta de a justifica tocmai acum cartea? Pentru ca acum am vazut asta (si imi pare rau ca ii fac reclama) si m-am simtit jignita, injunghiata ca iubitoare de carti, ca iubitoare de mare, ca admiratoare a literaturii ce stie sa se joace cu cititorul. Caci asta face Barrico – te transpune intr-o lume de vis si alintare, ca apoi sa-ti dea drumul, sa te lase oarecum deznadajduit, sa te faca poate chiar sa-l urasti. Dar nu pentru ca nu e talentat, nu pentru ca a scris un roman prost sau pentru ca a atras atentia celor nepotriviti. Ci doar pentru ca se lasa citit si pentru ca are privilegiul marii la picioarele lui. Un privilegiu care ii da dreptul la miros de suprarealism, la adieri de magie dar si la zdravene cazaturi pe taramul secului, al lumii reale si dizgratioase, care te indeparteaza prin simplitate si prin uratenie. Pacat doar ca tindem sa uitam ca hiperbola e un manifest al visului, iar simplitatea e o masca a rutinei in care oricum ne zbatem, fie ca recunoastem, fie ca nu.

Barrico poate incearca sa convinga cititorul sa creada in mare. Sa creada ca in hanul Almayer se termina timpul si spatiul nostru. Ca dincolo de peretii lui secretele dispar si oamenii devin eterni. Isi pierd materialitatea pentru a se transforma in niste stafii ale temerilor si ale nebuniei. Nu exista un singur personaj caruia sa ii poti atribui masca normalitatii cata vreme se afla acolo. Se intalnesc intamplator, impinsi de impulsuri necunoscute. Te fac sa renegi coincidentele, sa-ti cauti trecutul si sa vezi oamenii care te-au uimit prin trecerea prin memoria ta. Poate e prea subtil. Sau poate dimpotriva, e atat de evident ce vrea, atat de puternic si de zdrobitor incat vrei sa-l refuzi. Nu putem da drumul autorului in camera noastra doar asa! Adica chiar sa ne fi furat cheia de sub ochi cu atata nonsalanta? Aparent da. Oricum va parasi hanul. Si va parasi si atemporalitatea. Si furtuna si marea. Si atunci cu ce ramai? Cu sfarsituri, inmultindu-se, haotice si resemnate sfarsituri. Nu exista un final al cartii, caci pana si inceputul, tabloul alb e doar o deschidere. Poate vrei sa schimbi tu. Sa chemi inca odata personajele langa tine, sa te sperii si sa dormi alaturi de ele. Sau poate doresti sa redeschizi hanul, inghitit de valuri moarte, sa renunti la viata pentru nemurire.

Nu va spun sa cititi cartea. Mi-e frica sa fac asta, sa sugerez ceva ce unii ar uri, si m-ar uri nedefinit pe mine.

„Un triumf al mitului. Marea, pana la urma, nu e decat un miraj. Alessandro Baricco este, insa, un mare poet” (Le Figarro)

Sa invatam sa visam o carte inainte sa o aruncam…

Arana

Publicitate

Anathema – Unplugged

Nu credeam sa ajung vreodata la concertul care sa ma lase fara cuvinte. Care sa ma tulbure intr-o asemenea masura incat orice incercare de a-l descrie, de a surprinde ce s-a intamplat acolo sau macar de a sublinia unele aspecte apare nu numai ca stupida dar si complet inutila. Inutila, pentru ca orice ar fi, o asemenea atmosfera si o asemenea traire nu ai cum sa o reproduci. Nu pot decat sa laud organizarea, pentru sala cu o acustica fantastica si pentru sonorizarea excelenta, nu pot decat sa constat ca – in afara unor mici exceptii ce nici nu mai au importanta – publicul a fost la randul lui grozav, un public dedicat si venit pentru arta si sa imi multumesc singura ca am adunat ieri destula putere sa ma duc la concert. O experienta inaltatoare, din orice punct de vedere, una din acelea care iti ramane intiparita in memorie intr-un mod pur personal, intr-o nota de indescriptibile frisoane.

Aseara, sala Preoteasa a fost pentru 2 ore un loc atemporal si aspatial. Un loc al desfasurarii artei dincolo de arta. Multumiri Artmania. Poze absolut incredibile gasiti aici.

Arana

Moonspell – vrajita de luna

Locul pe care il ocupa muzica in viata mea nu constituie niciun secret pentru cunoscutii mei. Muzica la care raspund e poate putin mai dificil de definit sau de explicat. Totusi, in evolutia mea muzicala au existat cateva formatii care m-au marcat si care m-au facut sa avansez pe treptele acestui gen. Una din aceste formatii e Moonspell. Portughezii creeaza cum putini reusesc, iar albumele scoase de ei de-a lungul anilor adapostesc o atmosfera incredibila, condimentata cu multa daruire, cu o voce incredibila, cu accente gothic metal amestecate cu diverse influente. Desi in ultimul an – mai ales – am inceput sa ma departez tot mai mult de aceasta ramura, vestea ca vin in Bucuresti si ca am ocazia sa ii vad m-a bucurat. Asa ca aseara am fost prezenta la Amfiteatrul Mihai Eminescu pentru a trai o experienta concertistica incredibila.

Trupele de deschidere au fost Sincarnate si Indian Fall. Despre primii am mai vorbit, asa ca nu ii mai prezint. M-am bucurat cand am auzit ca vor deschide pentru Moonspell, pentru ca meritau acest lucru pentru evolutia spectaculoasa pe care au avut-o anul acesta. Aseara insa cineva n-a tinut cu ei, au fost putin sabotati pe sunet, au fost mai inchisi decat cum ii stiam eu, iar publicul a fost si el foarte rece. Era de asteptat cumva, dar sper ca a fost o experienta din care au avut ce sa invete si ca atmosfera rece nu i-a intristat. Pe cei de la Indian Fall ii vanez de multa vreme. Acum insa imi pare oarecum rau ca trebuie sa spun ca am fost dezamagita. E drept ca sunetul nu i-a ajutat, insa parca nici ei nu au fost ce speram. Muzica e oarecum monotona, un death melodic fara prea multa originalitate – si asta fata de ce auzisem despre si cu ei. Poate a fost totusi doar o seara nepotrivita. Cu toate acestea nu as fi ales alte trupe sa deschida concertul, asa ca un mare plus pentru organizatori.

Concertul incepuse fix la ora 19.00 asa cum frumos ne informau afisele si biletele. Totul a decurs perfect. Cam la 20.50 a inceput asteptarea finala. Trupele din deschidere terminasera, oamenii de la echipa celor din Moonspell facusera deja ultimele verificari si ajustari la instrumente, luminile au fost si ele pentru o ultima data incercate, publicul era tot mai agitat si mai numeros, fotografii se strangeau pentru cele 3 piese la care aveau dreptul, iar eu cu indoiala si cu nerabdare in acelasi timp, ma tineam de gard, priveam in gol, prin scena, prin oameni, prin timp, incercand sa anticipez ce va urma. Nu am reusit insa nicio secunda sa-mi imaginez ce trairi profunde imi va darui aceasta minunata trupa. Desi pare ca ma folosesc in mod gratuit de epitete, va asigur ca nu e cazul. Va asigur ca ce am simtit aseara am mai simtit doar anul trecut la My Dying Bride. Senzatia de detasare de absolut orice in afara de muzica aceea si existenta mea in cadrul muzicii e senzatia suprema pe care ti-o poate oferi un concert. E unul din acele momente care ma fac sa apreciez la un si mai inalt nivel muzica, sa inteleg mai mult de ce simt mereu ca e facuta pentru mine si eu pentru ea, de ce muzica poate insemna atat de multe lucruri nu doar nistre instrumente si niste note. O ora jumate de cantat – cu tot cu bis – a fost o ora jumate de perindat prin amintiri si vise, de trecut intr-un timp pe care credeam ca l-am pierdut, de trait muzica la intensitate maxima. Am plecat de acolo cu sufletul colorat in alta nuanta, cu mintea calma, cu un zambet de satisfactie ce il regasesti doar in bucuriile intamplatoare ale vietii. Nu, nu exagerez. Am facut dragoste cu muzica. Atat.

Pe plan obiectiv, organizarea a fost foarte buna. Sunetul a fost incredibil – in sfarsit nu s-a macelarit o trupa, cum au patit atatea altele. Setlistul la randul lui variat si echilibrat, trecand prin hituri si prin albumele importante, imbinand atat piese noi cat si piese vechi. Desi Moonspell nu au trecut inca in boala trupelor care esueaza lamentabil cu noile albume – si sper sa nici nu faca asta – a fost placut sa auzi un Wolfshade, un Nocturna, un Mefisto. Sa mai zic de Fullmoon Madness? Sa mai zic ca luna – cea adevarata – era aproape plina si veghea scena printre nori? La aceasta din urma piesa a fost si un eveniment bizar. Aparent au cazut luminile, insa lucrurile s-au potrivit atat de bine incat eu una eram ferm convinsa ca a fost regizat. Sa il vezi pe Ribeiro aparand cu o frontala si batand frenetic in tobe – da! – nu e un lucru care sa nu-ti inspire macar momentan o stare cu totul aparte, de frenezie si nebunie a trairii muzicii. La bis s-au lasat asteptati, iar Ribeiro s-a intors cu o mantie rosie. La From Lowering Skies a inlocuit-o cu un steag al tarisoarei noastre, pe care cineva i-l adusese din public. Iar de incheiat, au incheiat – cum altfel? – cu Alma Mater. Iar pentru mine – cu un mic cadou: setlistul.

Si asa a mai trecut un concert… am plecat de la Amfiteatru cu o betie in mine. O doza de energie si de fericire de care aveam nevoie ca de aer. O impulsionare pentru ceea ce ma asteapta urmatoarele saptamani, o frantura de frumusete si de arta care cu siguranta imi va ramane intiparita in memorie si afectivitate. O seara superba, vrajita de luna.

Arana

In zahar de pepene (Brautigan)

Scuza: in postul precedent vorbeam despre niste carti asupra carora urma sa revin; nu am uitat de ele, insa acest articol e scris sub impulsul unui roman cum rar gasesti. Impresia a fost prea puternica pentru a o ignora.

Ultima data cand am ajuns la Anticariat (fost pasaj Universitate, actual zona Lipscani), ochii mi-au fost furati, pritre altele, de un titlu inedit: In zahar de pepene de Richard Brautigan. Am pus mana pe carte, am citit cateva cuvinte din ea, am intors-o de pe o parte pe alta si pana la urma am cumparat-o. Zilele astea am si citit-o. Azi am incheiat-o. Si dupa ce am citit ultima propozitie – de vreo 10 ori – am ramas cu ea in mana cateva minute. Senzatia pe care mi-a lasat-o acest roman de buzunar (240 pag. format mic, scris mare) e indescriptibila. Surpriza de dincolo de titlu a fost imensa. Mi-e si greu sa incep, pentru ca ma invart in jurul unui vartej de cuvinte care nu vor sa se aseze cuminti unul langa celalalt. Nu am auzit niciodata pana acum de acest Brautigan, dar ce a fost in stare sa scrie in cele 200 pagini a depasit multe romane de prestigiu pe care le-am citit de-a lungul anilor.

Actiunea, trecut si prezent intretaiate cu lovituri aprige de monotonie, se scurge dincolo de civilizatie, de timpul nostru, de spatiul nostru. Universul e aproape mitic, bolnav de simplist si de puternic in semnificatii. Zaharul de pepene e elementul primordial. Zilele sunt colorate (Luni: pepeni rosii; Mari: pepeni aurii; Miercuri: pepeni cenusii; Joi: pepnei negri, fara sunet; Vineri: pepeni albi; Sambata: pepeni albastri; Duminica: pepeni cafenii). Universul e construit fragil, din zahar de pepene, puternic, sau dimpotriva fara sunet, mort, sau dimpotriva degajand viata, albi sau dimpotriva dulci. Totul poate contrazice orice, insa totul se intelege intr-o morbida pace. De altfel centrul universului e MOARTEu. Ceea ce ei nu cunosc… si nici nu au cunoscut cu toata demonstratia sangeroasa al lui ERUPTin, care pusese stapanire pe Uzina Uitata si pe otrava.

Uzina Uitata e simbolul timpului nostru. Al civilizatiei. E plina de mii si milioane de lucruri necunoscute, intinse pe mile intregi, fara de sfarsit. De altfel doar acolo te poti rataci si doar acolo poti gasi raul. Pentru ca in rest orasul e stapanit de o pace adormita. Totul pare sa doarma, pana si viata. Noaptea e luminata de morti, in cosciuge cu mucegai. Atat de urat si de decadent, e simbolul luminii si al vietii vesnice. De altfel moartea e doar un fapt. Ca si viata. Nimic nu misca… eventual sclipiri de iubire, oarecum ciudata si oarecum impartasita. Cele cateva amintiri din trecut sunt sumare si irelevante pentru a stabili vreo corelatie cu ceva palpabil. Tigrii sunt o prezenta obsedanta. Candva carnivori feroce, totusi de o inteligenta stralucita, acum doar amintiri ale unor fiinte ce au venit de nicaieri si au disparut la fel de repede.

Tehnica e naiva. Inspaimantator de simplist scris. Pentru ca intr-o asemenea profunzime de idei si de metafore, o prezentare ambigua nu ar face decat sa strice farmecul. Metaforele rezida in insasi scrierea acestui roman. Totul in rest se reduce la o simplitate fascinanta. Propozitii telegrafice aproape, trantite parca pe hartie aleatoriu, ca intr-un joc cu mintea cititorului. Un joc oarecum morbid, caci contrastul dintre naiv si tristete apasatoare e halucinant. Nu poti citi cartea fara a fi prins in suprarealism. Nu e vorba de realismul magic. Nici macar. Nu este niciun cuvant care ar sugera efortul imaginatiei autorului. Iar asta nu face decat sa contribuie la maretia acestei mici opere. O adevarata perla intre infinite falsuri. Si nu o perla „de cultura”, ci una din natura, din abisul timpului, nascuta din deznadejde si viata, din visare si moarte, o superba desfasurare de talent scriitoricesc si rezonante psihologice. De citit dintr-o suflare si de digerat intr-o viata.

Arana

Vama, Carti, Muzica, Blog – Eu

1. Dupa revenirea din Vama ideile au curs, insa finalizarea nu. Am ramas cumva prinsa in universul feeric, concretizat intr-un simplu „vreau la mare”. Ar fi prea mult sa incerc sa descriu ce si de ce mi-a placut. S-ar interpreta din nou ca incerc sa ma justific. Sau ca iar imi fondez afirmatiile pe ceva impalpabil s.a.m.d. Prefer deci sa imi refuz o cronica de vacanta si sa pastrez parfumul zilelor acolo unde isi au locul: in cadrul memoriei afective. Ca o concluzie, mi s-a confirmat inca o data ca apartenenta mea la mare e clara, ca nu exista loc mai potrivit pentru a trai si pentru a „te trai”.

2. Intre timp am citit si 3 carti care m-au bulversat. Trec prin diverse perioade – ale cititului – fie cand nimic nu ma impresioneaza dincolo de „nu imi pare rau ca am citit-o” pana la lovituri crunte, maceluri de intensitate si profunzime artistica si spirituala. Pe parcursul saptamanii voi reveni – in 2 articole – la cele 3 noi „revelatii”, carti pe care le-am citit intamplator in mod consecutiv, insa ordinea a fost perfecta. Dincolo de puternica impresie pe care mi-a lasat-o fiecare in parte, cumulul celor 3 si a peisajului in care le-am incadrat au reusit sa creeze acea senzatie unica, pe care o poate deslusi doar un iubitor de literatura. De multe ori insa mi se pare ca imi atribui pe nedrept aceasta calificare. Citesc. Da. Dar mult mai putin decat as vrea. Cu mult mai putina ardoare, de multe ori. Desi urasc sa fac compromisuri, simt ca inclusiv in acest domeniu ma impiedic mereu de necesitatea impusa de a renunta la ceea ce este drag pentru ceea ce trebuie. Evident, acel trebuie e tot auto-definit. Insa e o problema de chestiuni contradictorii, cu importanta aproape egala, cu o balanta care se inclina continuu dintr-o parte intr-alta. Nu pot decat sa constientizez unde exact ma situez si sa incerc mereu sa readuc balanta intr-un echibilibru aproape imposibil de atins.

3. Celalalt domeniu artistic care ocupa un loc aparte in viata mea – muzica – a fost complet neglijat in ultima perioada. In afara de faptul ca trec printr-o perioada confuza, in care gusturile muzicale aparent mi se redefinesc (nu in mod dramatic, totusi, sa nu se inteleaga gresit) si ma aflu intr-o cautare de identitate muzicala, timpul dedicat acestui factor a scazut. Auditii au fost. A asculta muzica e ceva mai mult decat zgomote pe fundal. Incerc sa fac din asta o experienta, o analiza subiectiva, muzica fiind o prelungire a eului. E poate prea mult spus, insa e si oarecum tipic mie – sa nu accept jumatati de masura si sa nu ma multumesc cu superficialitati. E chinuitor, ce-i drept. Am dat astfel peste cateva albume nelegate intre ele, care mi-au trezit diverse aprecieri, la care voi reveni la un moment dat.

4. Intr-o cu totul alta nota, am avut neplacuta surpriza sa fiu asaltata de diversi critici pe aici. Pentru prima si ultima data: tot ce se gaseste aici e parerea mea si perceptia mea asupra vietii mele. Destul de mizantropa abordare? Si, ca o chestiune adiacenta, daca o parere nu e luata din carti nu e gresita. E pur si simplu parere personala. Daca cineva nu e capabil de asa ceva si pretinde ca totul sa aiba o sursa – imi pare rau pentru el. De ce? Pentru ca traieste ideile altora. Daca nu imi intelegi o opinie, s-ar putea ca problema sa fie la tine pentru ca undeva ai pierdut capacitatea de analogie. Ceea ce e trist. Insa ar trebui sa-ti gasesti un alt loc pentru tristetea ta, nu pe blogul meu. Chiar nu as vrea sa fiu nevoita sa moderez comentariile – in fond e doar unul din milioane de bloguri de duzina. Doar ca spre deosebire de ele eu chiar nu simt nevoia de atentie. Multumesc.

5. Cam tot ce am scris pana acum si ce voi scrie de acum inainte. Nu exista o pagina de About, nu exista date personale. Totul se deduce. De ce? Pentru ca e felul meu de a ma cunoaste si, eventual, de a deschide niste porti. Nu doresc faima. Nu veti gasi aici poze cu mine sau realizari. Acestea sunt prea reale pentru ce se intampla pe acest blog.

Arana