23. la mulţi ani

Da, e ora 2 dimineaţa şi e deja 8 ian. Acum 23 ani m-am născut eu. Ştiu că ar trebui să scriu un post frumos, plin de semnificaţii, dar nu pot. Poate nici psihic – sunt fericită, dar atât. Dar mai ales nu am cum. Am ajuns acasă şi trebuie să fug la somn; iar peste nu foarte multe ore am examen. Da, examen de ziua mea… trebuia să vină şi ziua asta. Iar după ce scap, o să mă răsfăţ. Urmează să îmi dau seama cum. În weekend mă apuc de învăţat pentru următorul examen. Şi vă scriu despre Peixoto.

la mulţi ani. eu.

Arana

Sport. în genere

Mâine plec la munte. Undeva în Bucegi, nu ştiu fix unde, dar aflu pe parcurs şi vă povestesc la întoarcere. Prinsă cu pregătirile, bocanci, polar, pantaloni, conserve şi ciocolată mi-am dat seama ca nu sunt foarte multe informaţii despre mine – ca persoană – pe acest blog şi că că nu prea scriu despre lucrurile care – fără nicio exagerare – mi-au marcat evoluţia ca om, mi-au influenţat personalitatea şi, de ce nu, mi-au definit nişte principii. Iar sportul se numără printre acestea. Şi cum luna asta m-am şi uitat mult la televizor, pe de o parte Turul Franţei, pe de altă parte Campionatele Mondiale de Nataţie, am avut suficiente motive să reflectez la acest subiect.

Copilăria mi-am petrecut-o în mare parte la bunici, pe coclauri, prin copaci, dealuri, câmpii, lac. Am învăţat să înot pe la 8-9 ani, la Sovata. Pentru că nu mă puteai scoate din apă şi colacul îmi făcuse rană – se mai văd si azi cicatricele – n-am avut de ales decât să învăţ. Bicicleta o stăpâneam cred că şi mai devreme, deşi am terminat cu ea la 14 ani, când am căzut, din vina altcuiva care de fapt m-a lovit, şi mi-am rupt clavicula stângă. Claviculă ce s-a vindecat singură, fiind însă uşor deformată. Cuvintele medicului, acum 8 ani, au fost că dacă mă îngraş puţin, nu se va mai vedea diferenţă. Cam de jumătate de an însă am remarcat că a apărut din nou, însă acum e mult prea târziu să mai fac ceva. Nu pot decât să afirm că sunt specială, până la urmă nu sunt mulţi oameni care au clavicule asimetrice.

La 12 ani a fost prima dată când m-am înscris la sport în formă organizată. Era volei, sport pe care îl îndrăgesc încă şi de care îmi pare rău că a trebuit să mă despart. La început era un vis frumos, eram copil şi chiar speram că voi face ceva important. Antrenorul era sever, dar glumeţ. Nu e tocmai uşor să stăpâneşti o turmă de fete de clasa a 5a, mici, zvăpăiate, însă încântate de ce se întămpla acolo. În prima fază eram prin echipa 1, deci primele 12. Eram mai puţin puternică decât celelalte fete, însă mai atentă şi mai muncitoare. Şi mai târziu, hărnicia şi puterea de concentrare mi-au fost caracteristice. Ai nevoie de multă disciplină să practici un sport, şi doar singur îţi poţi impune asta. Şi deşi pe alte planuri refuz să dau ascultare ordinelor (ceea ce m-a făcut să renunţ la ideea de a urma cursurile Academiei de Poliţie), când venea vorba de sport, mi se părea cel mai firesc lucru să fiu cu mintea doar acolo. Din păcate, după doar un an jumate mi-am zdrobit unul din degetele de la mâna dreaptă, într-un accident stupid. Nu mai putea fi vorba de jucat volei. Şi s-a văzut, căci deşi am revenit la echipă după 7-8 luni, a fost inutil. Nu mai aveam forţă şi nici energie. Când eşti mic, totul pare tragic şi aripile ţi se frâng foarte uşor. Nu înţelegeam de ce eu, aşa că timp de vreun an am stat cu totul pe banca de rezervă.

La începutul liceului am îndrăznit să merg după alt vis. Artele marţiale m-au fascinat multă vreme şi eram unul dintre copiii bătăuşi. Eram fată dar mi se păreau amuzante jocurile în care ne prefăceam că suntem în vreun film – cu JCVD sau pe acolo – şi urmărim răufăcătorii, hotărâţi să salvăm ziua. La 10 ani eram o eroină şi, culmea, n-aveam nevoie de jocuri pe calculator. Un fel de Lara Croft înainte ca ea să fie inventată. Cu acest trecut „glorios” în spate, nu am stat să mă gândesc de două ori când am văzut un afiş că se organizai la mine în liceu cursuri de tae-kwon-do. Da, m-am ocupat de ele până aproape de sfârşitul liceului, fără niciun regret. Am cunoscut nişte oameni extraordinari, am avut parte de nişte antrenori cum rar găseşti. Aveam o oră jumate antrenament, plus jumătate de oră baschet, urmat de mers la vreun chef, ori la cineva acasă cu nişte beri şi cu poveşti până dimineaţă. Nu aş schimba nimic dacă aş fi iar în liceu, dimpotrivă m-aş duce şi la antrenamentele de la care am lipsit din diverse motive. Şi deşi eram acolo luni, miercuri, vineri, câte 2 ore, am avut tot liceul premiul întâi. Pentru că pe lângă avantajele fizice, cele psihice sunt de nemăsurat. O linişte şi o putere de concentrare imense, plus somn bun şi odihnitor. Până acum doi ani eu nu ştiam ce sunt acelea cearcăne, deşi puteam să dorm şi doar 4 ore pe noapte. A trecut şi liceul, a venit şi despărţirea de un alt sport şi de alţi oameni.

De când am început facultatea m-am ocupat cu baschetul, aerobicul, tae-bo. Abdomene şi orice alte exerciţii pe care le pot face acasă. Nu ştiu dacă aş putea trăi fără mişcare. În anul 1 nu am făcut mare lucru, drept urmare mi-am adăugat cam 5 kg la corpul pe care l-am avut toţi cei patru ani de liceu. Între timp le-am pierdut, pe acelea şi altele. Şi acum mulţi ar spune că sunt slabă si mică. Asta nu mă împiedică să-mi iau rucsacul în spate şi să merg pe un munte. Sau la înot. Sau să umblu cât de mult pot pe jos. Îmi dau seama că postul acesta ar putea avea o notă de lipsă de modestie, însă dacă dacă o singură persoană îl va citi şi va merge apoi o jumătate de oră la o plimbare sau o alergare sau poate o tură cu bicicleta, sau măcar să-şi amintească dacă şi când i-a făcut un bine sportul, atunci scopul meu a fost atins. Mă uit în jur şi văd fete de 16-17 ani cu şunci inestetice şi celulită care se vede prin pantaloni. La fast-fooduri e plin, iar la sală e plini de oameni care aşteaptă miracole fără efort. Poate că de obicei susţin extremele, însă dacă e vreun domeniu unde să încurajez moderaţia, cu siguranţă acesta e acela. Orice e mai bine decât nimic. Şi apoi odată prins de drogul acesta, de fericirea şi liniştea pe care ţi-o oferă efortul fizic, greu te mai poţi descurca fără. Nu sunt cel mai sănătos om, pentru că norocul nu ţine cu mine, dar am ajuns să înţeleg că un regim de viaţă care se vrea sănătos NU poate exclude sportul. Si tocmai de aceea, profit de vară şi îmbin răcoarea şi fascinaţia muntelui cu dulcea savoare a unui efort intens, însă atât de binefăcător. Ne auzim… şi nu uitaţi de echipament!

Arana

Trenul

Pe post de introducere:

Dacă tot nu am mai apucat să particip la concursul organizat de Tamada (unde când am văzut câştigătorii, am ridicat o sprânceană), am comentat pe mixuldecultură şi m-am ales cu două cărţi. Detalii aici. Abia aştept să sosească, mai ales că nu prea sunt eu omul care să câştige lucruri şi tare fericită am fost. Ştiam eu de ce îi citesc pe cei de la mix.

Vacanţa continuă. Vineri am venit timp de 10 ore cu trenul, ruta Bucureşti-Târgu Mureş. Când eşti copil trenul ţi se poate părea fascinant. Poate şi când creşti, dar nu te întâlneşti prea des cu el. Însă când devine o parte din viaţa ta, ajungi să îl urăşti. Începând de la controlori, femei de la casele de bilete, continuând cu scaunele, cu ceilalţi călători şi, să nu uităm, întârzierile de una, două ore, cum ai norocul. Să ştiu că nu am alternativă, că sunt obligată să folosesc trenul, să plătesc preţuri astronomice (complet nejustificate) şi să simt că aproape cerşesc un minim de respect, mi se pare o tortură. Partea bună e că am două trasee, iar acum l-am ales pe cel mai lung, pe Valea Mureşului. E superbă zona, verdele e mai verde decât altundeva, localităţile răsfirate, micuţe, liniştite. Tot aerul e diferit, inspiră calm, linişte, relaxare. Am crescut pe acolo, căci fiecare vară însemna o excursie la Topliţa, Răstoliţa sau Borsec. Cu maşina încărcată cu mâncare, perne, pături, copii, căţel, purcel etc. Stăteam cel puţin o săptămână. Însă la un moment dat totul s-a oprit. Nu am mai mers, pur şi simplu. Nu ştiu de ce, poate eram prea mică să înţeleg, poate nici nu ar mai fi fost la fel de fermecător după o vreme, însă amintirea acelor excursii a rămas vie şi mereu îmi promit că voi reveni pe acolo, privind cu ochi de adult locurile care, copil fiind, îmi păreau desprinse din poveşti.

Ultima dată am fost pe acolo în clasa a 11a, la Băile Tuşnad, când am făcut cunoştinţă cu Lacul Sf. Ana, cu un cort inundat, cu frigul nopţii de vară, cu rătăceala prin pădure şi liniştea depărtării. Au fost doar câteva zile care mi s-au întipărit extrem de puternic în memorie. Atunci nu am realizat ce mult înseamnă, însă acum văd că, întocmai ca un personaj de buildungsroman, acele zile au fost un punct de cotitură în maturizarea mea. Totuşi, sunt o altă persoană acum. Nu ştiu dacă mai bună sau mai rea, orice ar fi anumite caracteristici tot nu mi se schimbă. Ştiu că până atunci nu eram sensibilă la anumite lucruri, ştiu că de atunci toate momentele marcante le-am privit din alt unghi. Şi parcă am pierdut undeva pe drum capacitatea de a îmbraţişa ceea ce contează cu adevărat, acordând extremă importanţă lucrurilor ce ar trebui să fie trecătoare, moarte şi îngropate. M-am întorsc acum acolo, căci anul acesta nu am doar ultima mea vacanţă, ci este poate şi ultima oara când am dreptul să mai cred în vreo urmă de copilărie. Lucrurile se schimbă şi simt prea mult duşmănia timpului.

Mi-am promis că vara asta voi petrece câteva zile pe valea Mureşului şi în Orientali. Punctele de cotitură trebuie să aparţină aceluiaşi loc. E mai simplu să marchez aşa diversele etape. Sincer, m-a influenţat mult Etruscul. Nici că puteam să citesc o carte mai potrivită acestui drum şi acestor gânduri. Aş recomanda oricui să îi acorde o şansă lui Waltari, pentru experienţa pe care o oferă. Dincolo de valoarea literară, descrierea vieţii ce-a fost este uimitoare. Înţelegi timpul, trecând prin carte. Fără regrete, cam ce mi-aş dori eu de la mine. Pentru că, până la urmă, tot trebuie să înceteze pierderea în gânduri întunecate. Sunt prea multe de savurat… ştiu că nu am mereu ochii deschişi, însă e uneori nici nu e bine să vezi doar cu ochii.

Arana

Inocenţii de azi şi de ieri

E greu sa rămâi neatins de ce se întâmplă în Republica Moldova. Am, ca aproape orice alt student din Bucureşti, o colegă de grupă care e din Chişinău. Pot fi solidară cu ea? Pot, căci nu mi-e greu să fiu empatică. Însă mai mult nu vreau, nu îmi iese şi nu are rost. Într-adevăr, nu se poate nega o istorie comună, un anumit spirit de unire care tot există şi există, nu se poate nega amintirea acelei perioade. Nici nu e în intenţia mea, dar a epuiza un subiect deja suprasolicitat e aproape stupid. La fel de stupid ca proteste fără finalitate, ca petiţiile, ca diverse alte manifestări. Ca idee sunt bune, însă ca finalitate sunt zero. E uşor să fii solidar de partea cealaltă a graniţei. Nu ii pot judeca sau condamna în orice fel pe cei ce chiar cred în forma asta de ajutor. Pe cei ce au mers la tnb să încerce să fie utili. Nu cred ca reuşesc ceva, dar dacă lor le face bine, la mai mare. Totuşi, nu văd care e rostul îmbătării cu apă rece. Toată treaba asta ne afectează direct mult mai puţin decât îşi doresc unii sau alţii. Nu se va ajunge la uniuni, la răsturnări măreţe, la implicarea diverselor puteri. Poate importanţa pe hartă e prea scăzută sau poate, pur şi simplu, e lipsă de interes. Devine deja anul şi revoluţia. Şi mereu aceleaşi şi aceleaşi forme de „solidaritate”…

Din păcate însă revoluţia asta îmi trezeşte amintiri ce mă tot bântuie de ceva vreme. E vorba de primii 3 ani ai copilăriei mele care – oricât de greu pare de crezut – sunt mult mai vii decât şcoala primară, de exemplu. Anii petrecut la bunici, magazinul sătesc în care am păşit de prea puţine ori, rafturile tot mai goale, pofta de îngheţată imposibil de adormit căci de unde îngheţată. Revoluţia, transmisă pe tvr1. Ce ştiam eu, nu ştiam nimic, nu înţelegeam de ce nimeni nu se joacă cu mine, de ce sunt ei, scumpii si dragii mei bunici, atât de atenţi la imaginile cu mulţimile de oameni, la scandări, la trăiri cum nu mai întâlniseră. Nu îmi amintesc ce discutau ei, îmi amintesc însă imaginile. Le-am revăzut de atunci, însă tot fragmentele iniţiale le ştiu. Pot să mă întorc mai departe, la imnul intonat, la cele câteva ceasuri de tv pe zi, la imaginea tovarăşului. De ce? Nici eu nu ştiu. 2 ani şi 11 luni la revoluţie. Teoretic nimic nu ar trebui să mai fie viu în memoria mea. Dar eu şi alţi copii am fost marcaţi atunci.

Am prins prea puţin din perioada aceea pentru a mă declara generaţia pre89. Pe de altă parte am prins şi prea multă tranziţie. Nu înţelegeam, de ce aş fi înţeles? Ştiu însă ca era vremea în care nimănui nu îi păsa… una din zilele trecute treceam pe lângă un părculeţ tare vesel şi colorat. Copilăria mea a fost cea a parcurilor ruginite. Cele făcute înainte, care murea încet încet şi totuşi încă nu le venise vremea revigorării. Altele erau priorităţile, de înţeles. Asta nu înseamnă că nu m-am bucurat. Era bine căci nu ştiam cum altfel poate fi. Amintirile mele,  amestecate cu cele povestite de părinţi îmi dezvăluie o perioadă tare ciudată cea în care am hotărât eu să fiu mică. Noroc totuşi cu bunicii, cu satul, nu mai aveam nevoie de nimic. A fost frumos… atunci îmi doream să fiu mare, aş vrea acum – cine nu ar vrea? – să fiu mică mică. Să nu trebuiască să îmi pese. Să nu fiu obligată să mă implic. Să văd, să înţeleg.

Sper ca în RM să nu existe generaţii sacrificate. Sper ca ce se întâmplă acum să aibă un sene. Să salveze ce se poate salva. Răul nu va fi – dacă e să se întâmple – cum a fost la noi. Istoria nu se repetă. Nu identic cel puţin. Însă la copii se gândeşte cineva? La cei mici, pe care îi vedem împiedicându-se în parc, dând din picioruşe în căruţ. În lumea lor, nereală acum. Dar peste 15-20 ani cum vor vedea? Ce să ţină minte… Nu-mi plac copiii. Sună sec, dar e adevărat. Asta nu înseamnă ca mi se pare normal să fie sacrificaţi – indirect desigur. Nu mai vorbim azi de murder of the innocents. Însă la alt nivel, poate. Spiritual. Istoric. Copiii în parcuri ruginite… e o imagine pe care eu nu mi-o voi şterge din minte. Ce ar fi să o conştientizeze şi alţii?

Arana

Băiuţeii (Filip Florian. Matei Florian)

Am citit-o pe nerăsuflate. Repede, repede. Nu cumva să fugă vreo amintire dintre paginile cărţii. M-am bucurat de ea ca un copil de vata pe băţ: luam bucată cu bucată, parcă vroiam să dureze cât mai mult, însă ştiam că e mai dulce cu cât o savurez mai rapid. Băiuţeii mi s-a dovedit a fi o carte unică.

S-a scris mult despre ea. Cine a auzit de ea, fie că a citit-o fie că nu, ştie că e povestea unei copilării, scrisă la două mâini. Ce m-a surprins însă e cât de reală si palpabilă e acea copilărie. Câte evenimente comune nouă – de am crescut prin spatele blocurilor – mereu aceleaşi şi totodată diferite. Ce m-a încântat e francheţea scrierii, naturaleţea celor doi autori, care comunică pe tot parcursul cărţii, îţi împărtăşesc unul altuia aceleaşi secrete, însă nu te exclud pe tine, cititorul. Nu eşti un străin printre ei, ci începi să te simţi de parcă i-ai fi cunoscut mereu, iar astfel e firesc să ţi se destăinuie în modul acesta. Umorul fin, ironia, hazliul pe de o parte, seriozitatea, tristeţea şi în general veridicitatea pe de altă parte se împletesc  foarte bine. În plus e fluentă şi cronologic inspirată – nu e curgerea clasică a timpului, în cele două perspective, dar e o curgere firească a memoriei (în special cea afectivă).

Nu ştiu cât e real şi cât nu. Sunt sigură că scrisoarea lui Matei mare către Matei mic e cât se poate de fictivă. Dar sinceră şi drăguţă, încadrată la fix. Cartea e spectaculoasă pentru toate micile bucurii pe care le oferă. Nu pot să mă leg de valoarea literară, pentru că nu e ce citesc eu de obicei. E pur şi simplu scrisă din dragoste pentru trecut, pentru acel trecut pe care începem să îl uităm de la o vârstă, dar care e înrădăcinat în fiecare gest sau gând. Căci copilăria e locul unde-ţi porneşte personalitatea. Fraţii Florian au vrut să ne ducă într-o excursie în leagăn, să ne dea voie în lumea lor şi – de ce nu – să ne invite în a noastră. Căci e imposibil, pe măsură ce o citeşti, să nu fie zeci de amintiri proprii care să ţi învălmăşească în minte dorind să aibă soarta frumoasă a celor pe care le citeşti. Amintirile au orgoliul propriu: vor să se facă cunoscute. Reuşind să stăpânească şi să profite de acest orgoliu, autorii creează o experienţă unică.

Nu sunt multe de spus despre ea. Mi-aş fi dorit poate să o citesc mai devreme, să nu o tot amân dintr-un scepticism nefondat. Să cred în puterea celui care a scris Zilele Regelui. Dar nu regret că am amânat-o, orice carte îşi are momentul ei. Mi-ar plăcea să le pot mulţumi celor doi pentru că au scris-o, că ne lasă pe noi să o descoperim şi, prin asta, să îi descoperim direct pe ei, dar şi pe noi cei ce eram. Au crescut într-o epocă urâtă, însă în afara unor referiri la cozi şi la miracolul de a ascunde salamul in cuptor, nu suntem înecaţi în acea epocă. Şi e cel mai bine aşa, căci copiii sunt copii. Indiferent de război, sărăcie, lipsuri. Imaginaţia e cea care îţi oferă hrana la vârsta respectivă. Ce conta că eroul preferat, Rahan, avea sorginte politică, socialistă. Ce conta ca învăţătoarea era tovarășa, iar Patria ajunge oricum să fie un chipiu (ironic, Matei ştie ce soartă merita ea la vremea aceea). Filip nu devine pionier în prima serie, dar e mândru de colegul lui care reuşeşte asta; Matei îndrugă una alta despre şoimi, însă când Patria e chipiul tatălui vitreg, priorităţile sunt altele. Nu stai să te împiedici de frământările adulţilor, iar seva fericirii e mereu la indemână.

Aproape fiecare pagină conţine o întâmplare, un moment, un gând. Încărcătura emoţională te învăluie la fiecare pas. Totuşi, departe de a fi siropoasă, cartea este alertă, ritmul susţinut, cititorul năucit. Nu te mai gândeşti la stil, la valenţe artistice, la perspective. Trăieşti. Si aici e marele merit al romanului. De aici provin aprecierile – altora, dar şi ale mele. Literatura – uite că mi se confirmă – nu trebuie să însemne în primul rând artă. Poate fi şi trăire. Şi nu la modul realism, ci la modul din Băiuţeii. Tocmai de asta se citeşte foarte repede, se întipăreşte în memorie, capătă personalitate şi materialitate în mâinile tale de cititor. Inocenţa trecutului, mirajul acelor vremuri, încrengături de vise, firească dezbatere a timpului îngropat.

Sau cum, într-o referinţă critică, spune Paul Cernat (închei aşa, căci e mai bine spus decât aş reuşi eu în două mii de cuvinte):

Fraţii Florian nu apasă prea mult nici pedala fabulosului estetizant şi oniric, nici pe cea a experienţei livreşti, nu mizează pe argotismul dur, nici pe experimente de limbaj, nici pe realismul frust ori grotesc şi sordid, deşi toate sunt folosite cu discreţie şi bun-gust, în doze homeopatice. (…) Băiuţeii nu e o carte despre lumea de azi, ci o scufundare lucidă în magia trecutului intim.

Arana

Filip Florian Matei Florian, Băiăuţeii, ed. Polirom, 2008, ediţia a II-a