Arana's world under a picture of frenzy

August 29, 2009

Maestrul şi Margareta

Filed under: Carti — Arana @ 15:09
Tags: , , , , ,

Motto:

Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Satana are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul propriei lor vieţi trebuie sî le fie indus din afarî. Lor nu le trebuie libertate. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini şi aleşi, rezultă că doctrina lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi si neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. (Gabriel Liiceanu, referitor la capitolul Marelui Inchizitor, Fraţii Karamazov, Dostoievski)

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, este un roman obsesiv şi obsedant. Odată captivat de spectacolul de pe o scenă de teatru burlesc, romanul ţi se întipăreşte în conştiinţă. Începi să te întrebi cum ai trăit fără să îl citeşti până acum şi te îndrepţi spre noi şi noi căutări. În dorinţa de a scrie cât mai bine, mai corect, mai complet şi complex despre roman, m-am prins într-un şir nesfărşit de linkuri şi noi explicaţii şi interpretări, realizând după câteva ore de muncă de cercetare că am de-a face cu o reală capodoperă. Şi asta nu doar pentru valoarea literară – ce-mi era clară – ci şi pentru intrigile şi discuţiile şi numeroasele interpretări stârnite. Sunt câteva linii directoare, pe care le-am surprins, câteva detalii pe care le-am văzut altfel, iar apoi trimiteri şi simboluri ce mi-au scăpat, din lipsă de atenţie, de cunoştinţe ori pur şi simplu din diferenţă de perspectivă. Dacă toate acestea nu sunt suficiente pentru a convinge pe cineva să citească romanul şi cât mai repede asta – să nu piardă deci timp preţios (ca subsemnata) încercând să evite să cadă în capcana „dacă e prea lăudat/citit înseamnă că nu e chiar aşa bun”. După Dostoievski, Bulgakov a devenit subit idolul meu rus, noua mea obsesie rusească.

Nu-i aşa, la ruşi totul se învârte la extreme, la pasiuni duse dincolo de obsesiile umane? Nu există sentiment pur ori uman, decât dacă privim umanul ca realitatea de dincolo de văl, înţelegând astfel că tot ceea ce e uman poate fi epuizat dincolo de limitele impuse. De morală, de religie, de politică ori de conştiinţă. Ce rămâne bine înfipt în cititorul Maestrului… e tocmai această subumanitate, percepută nu doar ca o ignorare, ci şi ca o voită combatere a limitelor artificiale. Străinul reprezintă, fără dubiu, prima încălcare a regulilor. În Uniunea Sovietică, anii ’30, tot ceea ce era străin era şi de condamnat, dar mai ales de evitat şi îndepărtat, reprezentând întruchiparea duşmanului. Woland apare de la început ca un posibil proscris. Declarându-şi deschis ocupaţia şi interesul – magia neagră – sfidează cu bună ştiinţă ateismul şi raţionalismul exacerbat, abordate drept politici de stat in Uniune. Introducerea ce îi este făcută acestui străin, în aparenţă misterios, este savuroasă, scrisă cu măiestrie, imaginaţie şi mult curaj. Eşti supus ca cititor unui test de anduranţă, autorul îţi verifică imaginaţia, simţul umorului şi într-un mod subtil te conduce pe drumul simpatiei faţă de un personaj deopotrivă de temut şi fascinant.

Incursiunile in Yerushalimul lui Yeshua Ha-Nozri sunt deschise, paradoxal, de Woland, continuate apoi prin condeiul Maestrului. Desigur, simbolismul întoarcerii la un trecut ATÂT de interpretabil nu e întâmplător. Bulgakov vrea să amăgească cititorii cu existenţă binelui, ca veşnic opus al răului. Însă realitatea romanului – şi nu numai – este că nu poţi pune eticheta de bine absolut şi de rău absolut. Nici de o parte, nici de alta. Bezdomny e admonestat de Berlioz pentru că îl umanizează pe Isus, în loc de a-i infirma complet existenţa (căci asta cere politica momentului). Demonstraţiile lui Woland cât şi scrierile Maestrului nu aduc lămuriri în sensul existenţei divine al lui Yeshua. Dimpotrivă, par să fie inserate cu scopul de a-l abate pe cititor de la firul încâlcit al evenimentelor, oferindu-i satisfacţia de a se simţi bun. Totuşi, umanizarea – din nou – presupune îmbinarea opuşilor. Şi astfel, câtă vreme Woland a stat în cameră cu Yeshua, care e unul şi care celălalt? Unde anume demarcăm filosoful de magician, ori eliberatorul de inchizitor? Pare suficient de clar că libertatea omului nu va veni pe filieră umană. Autocompătimirea lui Pontius Pilat, precum şi remuşcările sale faţă de omorârea unui inocent deschid tocmai ochii către proasta transpunere a ideii de religie. Bulgakov pare să nu condamne nici religia, nici ateismul, ci să deschidă o nouă poartă, a întrebărilor. Nu pot decât să presupun ca un stat care interzice gândirea religioasă este la fel de rău ca unul ce o impune.

Vizibil, trimiteri la ideologia Marelui Inchizitor, ce îl condamnă pe Isus că nu s-a lăsat ispitit, devenindt astfel cu adevărat pe placul oamenilor. Religia se desfăşoara în afara şi contrar unei doctrine ce s-a hotărât că e nepotrivită nevoilor fiziologice ale omului. Atât Woland cât şi Yeshua fac să se arate adevărata condiţie umană: pus în punctul de a alege, omul va fi probabil rău şi prost. Nu pentru că este limitat, ci pentru că a fost îngrădit şi se crede îngrădit. E o chestiune de autodepăşire, faptul de a înţelege libertatea şi faptul de o folosi. Marele Inchizitor al lui Dostoievski este convins că natura umană nu poate evolua suficient pentru a face din libertate un instrument la îndemâna maselor. Woland pare să demonstreze că are dreptate. Sărutul lui Iuda e transpus Inchizitorului de însuşi Isus, care se trădează, din nou, pentru acelaşi scop: stupizii oameni. Ce face Woland e să dovedească inutilitatea sacrificiului şi deci a sanctificării omului.

Dincolo de dilemele politice şi religioase, tratate sub o mască de satiră şi ironie, m-am lăsat fascinată de titlu. De ce tocmai cele două personaje? Margareta apare târziu, dar cu un rol definitoriu. O vrăjitoare, o slujitoare a celui rău, însă departe de imaginea medievală. Dimpotrivă, e o imagine a sacrificiului născut din dorinţa de măreţie, a umilinţei dar şi a libertăţii. Margareta e în acelaşi timp o regină, dar şi o prostituată, o femeie dispusă să lase totul pradă unei hotărâri ilogice, marcate de vise născute din plictiseală. Nu încerc să diminuez personajul, să îl fac să apară într-o lumină mai proastă decât e cazul, însă e cât se poate de clar că ea nu acţionează din principii şi dragoste. Nu e nici pe departe o eroină antică, condusă de nobilimea sufletului. E mai degrabă o aventurieră, care îşi impune să iubească un pricăjit, un nenorocit (în sensul pur al cuvântului, fără vreo tentă peiorativă), un om dedicat unei idei, şi numai acelei idei. Par să existe nişte fărâme de iubire, însă aş vrea să cred că nu pentru iubire e aleasă Margareta să fie regina balului şi nu pentru iubire i se oferă – simbolic – veşnicia alături de Maestru. Există mai peste tot o dorinţă de a încununa lectura cu o supremaţie a titlului. Acesta e ales pentru a-ţi dezvălui un centru al lecturii, un punct de observaţie chiar. Ceilalţi vin şi pleacă, trezind compasiune ori nu, dar Bulgakov satisface cititorul şi reduce acţiunea în punctul de interes al celor doi. Ceea ce pentru mine nu este altceva decât un artificiu literar, o comformare faţă de un spirit tradiţional. Cu toate că romanul, în construcţie şi în modalitate de abordare inspiră atemporalitate. O scriere ce e capodoperă nu doar acum, ci probabil şi în 100 de ani, de ce nu şi acum 100 ani.

Şi totuşi, oricât de profund şi de dătător de gânduri este romanul, el curge. Neîntrerupt, fabulos, miraculos. Un conglomerat de măscărici şi marionete, doar nu degeaba Teatrul de Varietăţi e centrul istoriei noastre. Poate că Behemoth, Koroviev şi Azazello sunt slujbaşii lui Woland, dar adevăraţii jucători (mai corect spus, adevăratele jucării) sunt oamenii: Berlioz care îşi semnează sentinţa la moarte, Bezdomny care se complace în scriitură de duzină şi într-o nebunie la fel de superficială, Bosoi – corupt, naiv, ignorant şi sortit pieirii etc. (e interesantă şi captivantă descoperirea lor, a căderii şi a – aparentei? – lor revitalizări). Câteva exemple ale unui tablou inspirat parcă de Bosch, pasibil a fi privit din sute de unghiuri şi la fel de numeroase adâncimi.

Un roman unde fericirea merge mână în mână cu ignoranţa şi supunerea. Unde se dezvăluie greutatea şi imposibilul pe care îl poate atinge posibilitatea de a face alegeri. Ca entităţi, suntem supuşi constant unui sistem întreg de presiuni, reguli şi regulamente. Există oameni ce fac eforturi pentru a le implenta, opus celor ce încearcă din răsputeri să le depăşească. E un semnal de alarmă, vis a vis de tragedia ignoranţei şi a sorţii omului supus. Poate ca o replică la un regim. Poate doar ca un modus vivendi. Poate doar o manifestare artistică de înaltă clasă, exerciţiu de gândire şi bogăţie a creativităţii…

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

Anunțuri

August 27, 2009

Eh, da…

Filed under: Carti,Intruziuni,Ratio et Anima — Arana @ 22:50
Tags: , , , ,

Nu ştiu dacă s-a terminat vacanţa. Măririle sunt abia pe 16 si 20 septembrie, deci mai am incă 2 săptămâni. În interior însă m-am golit de timp şi vis. De când mă ştiu, marea mi-a provocat nişte sentimente extrem de intense, continuate şi crescute mult după revenire. Nu am o explicaţie pentru asta, nu sunt nici măcar o fire romantică ori siropoasă. Sunt însă obsedată de libertate şi alte valori pe care alţii mi le iau în derâdere, pe care oamenii le calcă în picioare pentru că nu sunt moderne, ba mai mult ar părea lipsite de sens. Dincolo de noncomformismul meu, am o latură conservatoare. Oscilez între extreme şi poate pentru aceasta îmbrăţişez marea, pe care o pot identifica până la ultima picătură cu propria-mi personalitate.

Am ajuns luni noapte înapoi în Bucureşti şi acum acasă în Tîrgu Mureş. M-am reconectat lent la lume, am continuat să citesc – căci dacă ar fi să fac o cronică a ultimelor două săptămâni cam la cărţi s-ar opri în proporţie de 70% – şi m-am împotrivit ideii de curgere a timpului, de noi planuri, de acordat atenţie lucrurilor importante. Am încercat să caut totuşi idei pentru blog, să reînvii nişte chestii pe care le aveam în minte înainte de plecare, însă am eşuat lamentabil. Ce m-a determinat să scriu acum e un episod pe care trebuia să-l împărtăşesc.

Azi, pe tren, citeam Zătul de Tolstaia, urmărind cu coada ochiului nişte australieni aflaţi în dreapta mea. El citea un JJ Rousseau în spaniolă – am aflat apoi că e de fapt argentinian, iar ea Khaled Hosseini – A Thousand Splendid Suns. Era foarte fascinată şi se întrerupea doar să îi mai spună prietenului ei cât de mult îi place cartea, how great this book is. Dincolo de Sinaia, au început să se agite crezând că e deja Braşov şi cum eram singura pe fază care puteam să îi şi fac să înţeleagă că mai e ceva, am scos botul din cartea-mi şi le-am zis că there is still about half an hour until Braşov. Eh atât i-a trebuit ca fără să ştiu cum, spunănd că da obişnuiesc să citesc în engleză, să mă trezesc cu cartea ei în braţe, semnată şi dăruită pentru că nu vrea să o mai care după ea. El era dezamăgit că trebuie să găsească pe cineva care citeşte spaniolă, după ce eu i-am spus că mă descurc la nivel de începător.

E ciudat că prima mea experienţă cu Hosseini n-a fost prea plăcută şi am fost cam dezamăgită. Şi nu ştiu cât de dispusă eram să îi mai acord o nouă şansă curând. Aparent a venit el după mine, pentru că nu pot să neg că entuziasmul australiencei m-a molipsit. Am pus-o la păstrare, la aşteptare, căci în Bucureşti fiind, mi-am înfrânt lenea pentru o vizită la Cărtureşti. Şi mi-am luat şi JN de ieri căci am observat că era Romanul adolescentului miop, pe care l-am ratat total şi am hotărât mai bine mai târziu. Nu vreau să comentez colecţiile de la Adevărul şi de la Jurnalul Naţional, discuţiile pro şi contra pe marginea lor sunt interminabile; ca să fiu sinceră mă tăvălesc de râs la reclamele celor de la Adevărul, care au ales o metodă foarte superficială de a se promova. Oricum, nu asta contează pentru mine şi nu văd de ce aş porni o cruciadă de principiu împotriva a ceva ce, mai mult sau mai puţin, îmi poate fi de folos. Oricum, nu mă deranjează, ori mai bine spus nu ma afectează, dincolo de un uşor snobism ce mă încearcă.

Urmează, mâine sper, o trecere în revistă a Maestrului şi a Margaretei – care m-a făcut să nu mai cred că pot participa la concursul celor de la Nemira, cu personaje necurate, căci pe de o parte aş fi influenţată de ce am citit, pe de altă parte cum să poţi să ridici privirea spre un tărâm unde s-a scris o capodoperă?…

Arana

LE: M-am luat cu visatul şi am uitat că vroiam să vă arăt o vacanţă şi un sfărşit de vacanţă, în imagini.

(zâmbetul nu e pentru poză… nu ştiam că mi se face poză – de obicei dacă ştiu ori mă strâmb ori îmi acopăr faţa)

August 16, 2009

Premiu (eu??)

Filed under: Altii,Event — Arana @ 11:57
Tags: , , ,

Câteodata sunt ca un copil mic. Mi şi prost şi naiv şi mă entuziasmez la tot felul de lucruri simpatice. Mi se întămplă mai ales în momente în care sunt coruptă de gânduri de om mare, trist şi împuiat de dileme. Iar dacă fix atunci îmi dai o jucărie de pluş ori o ciocolată, în loc să încerci să mă convingi de inutilitatea ori de normalitatea gândurilor mele, am tocmai reacţia descrisă. Eh, cam asta e pentru mine „Blogul de aur”, un premiu simpatic pe care de vreo săptămână l-am văzut că circulă şi care a ajuns la mine via o cale complet necunoscută. M-am simţit intimidată şi fericită. Era cutia de bomboane de ciocolată de care aveam nevoie. Or Heidi neagră cu portocale. Sau Heidi cu merişor. Revenind, am primit de la Poiematike şi urmează să dau mai departe altor 10 bloguri pe care le apreciez. Teoretic ar trebui să comentez şi să îi informez, dar mulţi au primit deja, aşa că va fi un simplu link către ultima lor postare (rezolv doi iepuri dintr-una aşa; bine, nu iepuri ci ciuperci sau ceva, că tot încerc să nu mai am de-a face cu carnea).

În ultima vreme am descoperit multe bloguri noi, asta şi pentru că fiind în vacanţă am avut timp să caut şi să mă bucur de ce îmi oferă lumea asta virtuală. E foarte greu să nominalizez ori să îmi definesc criteriile. M-am tot gândit cum să fac să fie bine, şi am hotărât să aleg doar 5, care îmi plac şi pe care le admir, pentru longevitate, pentru pasiune, care mă îmbie să scriu şi eu mai mult şi mai bine.

  • dragos c (Chestii livreşti)
  • cinabru
  • feeria (Enciclopedia lucrurilor frumoase)
  • adinab (blog de cărţi)
  • miranda (pentru elementul surpriză, pentru dedicarea ei şi pentru că a arătat că domeniul pe care îl abordează ea nu trebuie să fie superficial; şi da, pentru că recunosc că uneori sunt mai preocupată de exteriorul meu decât ar trebui să fiu şi încerc să mă lecuiesc de acest viciu)

Toţi cei din blogroll îmi sunt dragi şi îi citesc cu mare plăcere. Ba mai mult, sunt şi alte bloguri pe care le urmăresc şi încerc să îmi definesc sentimentele faţă de ele. Eu nu am dat premii, pentru că nu sunt în postura să fac aşa ceva. Nu vreau nici să linguşesc, pentru că e unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea aceasta. Am ales 5 bloguri care îmi plac, mai mult, mai puţin sau la fel de mult ca alte 5, 10, 15. E doar un joc, unul care mie mi-a dat un zămbet şi o idee de încurajare să continui ce fac aici. Aşa că am intrat în el, dar mai modest, căci aşa şade bine unui blog mic.

Offtopic: mâine dispar cam o săptămână, îmi urmez aventurile de vacanţă. A fost o decizie relativ spontană, pentru că trebuie să fac ceva, să mp bucur, sa văd, să uit. Posibil să mai intru pănă cam miercuri, ne auzim după cu noi relatări.

Arana

PS: observaţi că am pus postul şi în categoria Event. Clar, e un eveniment ceea se întâmplă (simt cum mi se urcă la cap deja).

August 14, 2009

Ce carte ai recomanda şi de ce?

Filed under: Altii,Carti — Arana @ 12:38
Tags: , ,

Pentru prima dată am primit şi eu o leapşă, evident cu cărţi căci nu se poate altfel. De la Runia şi de la Cinabru.

Legat de subiect, e puţin dificil, mereu mi-a fost greu să recomand cărţi. Mai ales atunci când venea cineva cu veşnica replică „zi-mi şi mie o carte mişto”. Da, e drept, am făcut cadou cărţi şi am recomandat cu drag unele cărţi. Dar de obicei e vorba de persoane pe care le cunosc într-o anumită măsură, pe care le ştiu pasionate de lectură şi dispuse să asculte o recomandare. Aşa că ma străduiesc s îmi imaginez cine s-ar potrivi – la unele – dintre întrebările de mai jos, probabil unele răspunsuri sunt chiar inspirate din realitate. La treabă, deci:

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Sexus„, Henry Miller. Pentru că am impresia că i-ar trece puţin pofta de sirop şi în plus e şi o lectură excelentă.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Marea, marea„, Iris Murdoch. Pentru că dincolo de poveste, există foarte multă trăire în cartea asta. În plus, sunt la rândul meu foarte pasionată de mare, deci poate ar reuşi să mă vadă şi pe mine în carte, ori poate ar înţelege mai bine ce înseamnă marea.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Mă numesc Roşu„, Orhan Pamuk . De ce? Nu ştiu, ca să putem să discutăm despre ea apoi, pentru că nu-mi place să fie autori pe care unul dintre noi nu i-a întălnit din scepticism. Desigur, aş aştepta o recomandare pe măsură.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Winnetou„, Karl May. Pentru că nu ai voie să-ţi trăieşti copilăria fără să citeşti cartea asta.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

Etruscul„, Mika Waltari. E voluminoasă, deci e numai bună de citit între cele două destinaţii. E o călătorie în timp şi în spaţiu, plină de detalii captivante şi de călătorii deosebite.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Istoria urâtului„, Umberto Eco. Poate se recunoaşte pe acolo.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

Nu duc politici de convingere. Cu lectura trebuie să te obişnuieşti de mic, e o chestiune nu doar de pasiune, ci şi de educaţie, de valori ş.a.m.d. Sunt infinite motive pentru care cineva nu e pasionat de lectură, din păcate nu ştiu cât de convingătoare. Dacă însă cineva spune că vrea să încerce şi m-ar alege pe mine să îl îndrum, cred că aş incepe cu chestii uşurelele, dar captivante, de exemplu „Colecţionarul de istorie„, Elizabeth Kostova.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia „cu nasul pe sus”?

Orbirea„, Elias Canneti. E atât de magistral scrisă, cu personaje atât de puternice, cu o atmosferă întunecată, ireală şi totuşi crudă, încât nu ai cum să nu fi cuprins de o oarecare modestie, umilinţă chiar, în momentul în care o termini.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Apare Afreuda, cum am blogrollul în ordine alfabetică. Am descperit-o destul de recent şi nu prea îi cunosc lecturile ori afinităţile în materie de literatură. Să risc totuşi un „Grimus” de Salman Rushdie, măcar pentru că e o experienţă interesantă şi oferă un alt fel de Rushdie cititorului.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Kafka pe malul mării„, Haruki Murakami. Pentru că Murakami are talentul de a crea ceva din nimic şi de a descătuşa o minte închisă. Şi cred că cineva cine crede că le-a văzut pe toate are nevoie să-i fie deschişi ochii.

Sunt curioasă ce ar recomanda Afreuda, Phaedrus şi fleurdulys.


August 11, 2009

Un vin fiert pe vf. Omu

Filed under: Logos,Personal — Arana @ 19:36
Tags: , , , , ,

Ziua 1:

Joi dimineaţă, ora 6, trezire fără alarmă şi cu mult chef de încă nişte ore de somn. O cafea tare şi îmbrăcarea, rucsacul era pregătit de seara. Ultimele retuşuri, la 7 fără ceva eram in autogară. Am plecat din Tg Mureş la 7:15 şi după un drum lung, prin ceaţă, soare şi apoi iar nori am ajuns în Buşteni pe la ora 11. La ora 12 eram deja pe traseu, prim oprire la Cascada Urlătoarea. Vremea era încă frumoasă, părea numai bună pentru o urcare de 4 ore. Cascada a fost drăguţă, cam multă lume şi cam mulţi copii, mult mai urlători decât sărmana vărsare de apă.

De aici, pe la 13-14, pe Jepii Mari ne e drumul cu destinaţia cabana Babele. Drumul prin pădure a fost fără peripeţii, mi-a luat ceva să mă obişnuiesc cu aerul mai tare. Deşi picioarele mă ţineau, chiar şi spatele, plămânii îmi făceau figuri, însă m-am redresat în cele din urmă. Cum am ieşit din pădure, pe ultima porţiune de căţărare s-a apucat şi ploaia. Turna vârtos, mă gândeam la rucsacul care probabil se va inunda, speram să mă ţină bocancii şi îmi mulţumeam că mi-am găsit pantaloni de tură, convinsă fiind că n-aveam nicio şansă în pantaloni scurţi. Am făcut un scurt popas, la o ciocolată caldă La Festa (da, la fel de infectă ca întotdeauna) la cabana Piatra Arsă, unde am fost relativ dezamăgită de oamenii şi, mai ales, de feţele pe care le afişau aceştia. Ne-am continuat drumul prin ploaie, jnepeniş, noroi şi frig. După încă o oră şi ceva, când am văzut mult aşteptata deja cab Babele, am răsuflat uşurată, în ciuda efortului suplimentar pe care a trebuit să îl depun pentru a ajunge cu bine. Cazare, apoi un somn lung, odihnitor, în speranţa că a doua zi vremea va ţine cu noi.

Ziua 2:

Vineri, trezirea s-a făcut în ceaţă. Din nou vreme urâtă, moral cam scăzut. Pornit spre vf Omu, fiind relativ aproape şi fără riscuri de a ne pierde complet prin ceaţă. A început din nou ploaia, mocăneşte şi plictisită. A meritat urcarea pentru cana de vin fiert şi poveşti cu francezi ce doreau să ajungă în Bran (sper că s-au hotărât să mai amâne o zi plecarea, căci 6-7 ore prin ploaie, pe coborâre, cu bagajele lor nu avea cum să fie plăcut). În plus, am aruncat câteva priviri admirative unui cuplu de englezi, care estimez că aveau deja pe la 60 de ani. Serveau prânzul şi păreau fericiţi şi împliniţi, ca oameni. La întoarcere, părea că norocul ne-a părăsit de tot, ploaia se înteţise, bătea şi vântul, iar la 2500m toate acestea sunt neiertătoare.

Am ajuns la cabană mai plouată decât cu o zi înainte şi nu vroiam decât o ciorbă fierbinte (de văcuţă, cu ardei iute) şi să mă cuibăresc în pat cu o carte. Am avut parte de ele, mi-a revenit şi optimismul şi părea că vremea va fi din nou cu noi. Asta pentru că se oprise ploaia, apăruseră pâlcuri de cer albastru, iar norii aveau o traiectorie ciudată printre munţi, oferind câteva momente preţioase de privelişte unică.

Ziua 3:

A debutat cu soare. În sfârşit. Am scos harta, iar la micul dejun şi cafea ne-am făcut planul. Urma o zi lungă, aşă că n-am uitat de ciocolată, apă şi ceva de mâncat, puse bine în rucsac, evident lângă pelerină şi haină de ploaie, căci ne aşteptam la orice. Prima oprire a fost la Peştera Ialomiţei, situată atipic în stânca, o peşteră în care urci şi urci pe culoare strâmte, scări umede. Alături de copii, bunici şi alte personaje, prost îmbrăcate şi încălţate, încât mă aşteptam să aud o căzătură în orice moment. Din fericire nu am avut parte de astfel de evenimente, iar ora petrecută în peşteră a fost de-a dreptul incitantă. Recunosc, sunt novice când vine vorba de peşteri.

Ne-am urcat apoi rapid înapoi la hotel Peştera – care mă deranjează prin luxul ostentativ afişat şi prin oamenii pe care îi adună, dar asta e altă poveste – iar de aici am luat-o pe marcajul către vf Bătrâna. După 2-3 ore de urcat pe pajişte, mâncat căpşunele de la ele acasă, pauze pentru admirat peisajul, am ajuns în Şaua Bătrâna. Situat la aproape 2200 m oferă o privelişte incredibilă, un platou neumblat, sălbatic şi totuşi prietenos, un loc unde te-ai gândi că ţi-ai putea petrece poate o eternitate împietrită. Drumul a urmat apoi un sus jos nu foarte abrupt, trecut din nou printr-o porţiune cu jnepeniş (foarte obositor, trebuia efectiv să mă lupt cu el), în continuă urcare, trecând pe vârfurile Guţanu, Doamnele şi Găvanele, acesta din urmă situat la 2472m. Peisajul era incredibil, se vedea până în zare, inclusiv Piatra Craiului şi, bănuiesc, Făgăraşii. Munţi destul de netezi şi de uşor de parcurs, picioare şi plămâni să ai căci răsplata e pe măsură.

Era deja trecut de ora 6 şi soarele începea să se ascundă pe după munţi, iar aerul devenea tot mai rece. Aş mai fi zăbovit, dar foamea era intensă şi în plus nu vroiam să ajungem pe întuneric. Aşa că întoarcerea am făcut-o spre Omu, de data asta fără să mai urcăm efectiv, prin Şaua Sugărilor. Abia în zona asta am început să vedem iar oameni, după cam 5 ore cât am reuşit să alegem trasee neumblate şi să ne bucurăm cu adevărat de natură. N-am putut să nu mă gândesc ce-a fost in capul unor turişti ce şi-au pus cortul tocmai în şa; chiar mă întreb cum au petrecut noaptea aceea – norocul lor că n-a mai fost vântul sălbatic ce credeam că ne va lua cu tot cu cabană cu o noaptea înainte.

S-a terminat şi ultima zi, eram extenuată, dar fericită. Nu pentru că am acum ce povesti, ci pentru că am trăit aşa ceva şi pentru că ştiu că există locuri de genul acesta, care nu fac decât să îmi deschid pofta pentru mai mult. Urma ultima zi, cu o plănuită coborăre pe Jepii Mici, pe care i-am stăpânit anul trecut în urcare…

Ziua 4:

Ne trezeşte soarele, însă zgărcit se ascunde repejor în nori, apoi într-o ceaţă ce făcea vizibilitatea fix zero. Vedeam cum ultima zi vrea să ne joace feste, am încercat să o învingem, dar prudenţa şi-a impus voinţa. Ne-am trezit astfel rapid în Buşteni, cu telecabina şi din nou ploaie. Eram uşor tristă că s-a terminat brusc şi am fost abrupt ruptă de lumea aceea străbătută de un strop de magie. Aştept să se ivească din nou ocazia, pentru următoarea deplasare. Poate am descoperit prea tărziu muntele. Dar măcar ştiu să îl respect şi să îl apreciez şi să mă bucur de ce-mi oferă.

Pe post de încheiere:

Arana

PS: Ştiu că nu sunt multe poze, aveam doar un aparat nu tocmai bun, iar cum primele două zile a plouat iar apoi a treia ne-a furat cu totul, nu am prea pozat nimic. Doar aşa, câteva indicii despre ce e acolo.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.