Arana's world under a picture of frenzy

Decembrie 20, 2009

Metalul alfabet (Pt. 1)

Filed under: Altii,Muzica — Arana @ 14:10
Tags: , , , , ,

În călătoriile mele printre bloguri, am ajuns şi la fireflight unde am dat peste o idee tare faină. Tot căutam eu pretext să mai pun nişte muzică aici, a apărut între timp şi un widget cu ultimele ascultate de la last fm iar acum, alfabet metalic. Ideea originală e aici, iar autoarea mi-a dat permisiunea să o împrumut şi eu. Azi prima parte, văd ce şi cum va fi continuarea şi în funcţie de rezultat.

A – Absu, Amy. Black/thrash, de pe albumul omonim din 2009, i-am văzut şi live şi sună incredibil!

B – Belenos, Oraison Funebres. Francezi, mitologie celtică, black mai atipic, influenţe interesante, versuri franceze, ce mai, minunăţie. Piesa e de pe albumul din 2007, Chemins des Souffrances.

C – Candlemass, Mirror Mirror. Doom clasic/epic la cel mai înalt nivel. Ancient Dreams, 1988 (aproape aceeaşi vârstă cu mine!)

D – Decrepit Birth, The Living Doorway. Brutal/technical death metal. Foarte creativ.

E – Emperor, The Majesty of the Nightsky. Dacă nu aţi ascultat încă albumul In the Nightside Eclipse, nu ştiu ce aşteptaţi. Mie mi-a deschis ochii şi mi-a dărâmat o serie de prejudecăţi. Tocmai de asta i-am şi ales în detrimentul altor trupe, cu E, care m-ar „defini” mai bine.

F – Forgotten Tomb, Entombed by Winter. Orice ştiaţi despre italieni, nu mai contează. Oamenii ăştia fac fix pe dos şi sună halucinant.

G – Gorguts, The Art of Sombre Extasy. Tehnic, plin cu cele mai reuşite artificii, de studiat, de ascultat cu toate urechile din dotare şi câteodată nici acelea nu sunt de ajuns. Din fericire oamenii s-au reunit sub o nouă formulă şi acum pregătesc ceva nou, care promite să fie rupere.

H – Hieronymus Bosch, The Garden of Unearthy Delight. Eşti o trupă de prog/tech death şi te gândeşti să iei numele unuia dintre pictorii mei preferaţi. Şi apoi cânţi aşa. Enjoy

I – In Lingua Mortua, Awe and Terror. Black, progressive, ceva avantgarde, execuţie excelentă, produs foarte creativ şi complex, de ascultat iar şi iar şi iar to infinity and beyond.

J. Ar trebui să vină aici videoclipul cu nr 10, cât îmi propusesem pentru un prim post. Dar sincer n-am idee ce să bag, aparent litera asta nu mi-a oferit nimic. Dacă la altele m-am gândit ce să aleg şi de abia aştept capitolul 2 să mai bag şi alte chestii, aici sunt pe minus. Aşa că alfabetul meu va elimina litera j, desigur dacă nu vine cineva cu vreo propunere care să mă uimească peste măsură (no judas priest, totuşi).

Va urma

Arana

Anunțuri

Decembrie 14, 2009

Băieţii de pe strada noastră (N. Mahfuz)

Cum putem rezuma religiile lumii? Unde se termină credinţa şi unde începe ficţiunea de dragul ficţiunii or simpla relatare de dragul trecutului pierdut. Marele păcat al străzii Al Gabalawi este uitarea… Romanul Băieţii de pe strada noastră pare a fi centrat în jurul acestor idei: istoria religiei monoteiste redată omului modern, întâlnind uitarea şi repetitivitatea istoriei, omul prins în condiţia sa, aparent incapabil să avanseze fără conducător.

Orice recenzie a acestei cărţi, inclusiv prefaţa foarte bine scrisă de traducătorul Nicolae Dobrişan subliniază evidenta arhitectură internă a romanului: Al Gabawali este conducătorul, cel ce nu poate fi văzut, străbunul tuturor, protectorul ales/impus. Adham este primul om izgonit din rai, Adam, care îşi va petrecea viaţa luptând să recâştige dulcea viaţă. Gabal este Moise, primul conducător, celui căruia îi este dezvăluită taina monoteistă; bunul şi blândul Rifaa (nume ce semnifică „Înălţare”); Qasem, cel raţional, unificatorul, cel care promovează egalitatea şi noua ordine este un simbol al profetului Mohamed. Iar în final întălnim vrăjitorul, vizionarul, omul care este tributar ştiinţei şi nu domnului: Arafa. Cel care, în ciuda a toate eforturile, ajunge să creeze răul; indubitabil, ştiinţa este un instrument cu cel puţin două tăişuri. Această prezentare simplă este necesară pentru a-mi introduce ideile, însă nu este nicidecum un spoiler. Continuitatea cărţii, cumulată cu un minim de cultură generală dezvăluie mult mai multe cititorului. Cartea este de fapt un drum parcurs în câteva mii de ani de istorie, reduse propoţional, o analogie extrem de interesantă şi intuitivă.

În primul rând trebuie să remarc talentul creator al autorului şi fluiditatea scrierii. A insera o logică atât de clară într-un roman atât de pretenţios este clar un punct în plus. Nu pierde niciun detaliu, nu am remarcat nicio incoerenţă, nicio scăpare care să îţi permită să faci pe deşteptul şi să îi spui „te-am prins”. Sinceritatea aş puncta-o tot aici. Şi anume, Naghib Mahfuz ştie foarte bine ce face. Povestea este un pretext şi nicio secundă nu crezi altceva. Pretext pentru ce, asta însă cred că începe să depindă de la cititor la cititor. Poate pentru o viziune aparte asupra simplităţii religiei. Ori poate o uşoară ironie la adresa omului şi a umanităţii, a nevoii acesteia de a fi condusă şi îndrumutată, a micimii celor mulţi. Sau o simplă reflectare, cu nuanţe filosofico-morale, asupra condiţiei actuale şi a ascendentului acesteia. M-a impresionat peste măsură tonul natural, nepretenţios, fără înflorituri ne-necesare. Şi faptul că în ciuda bogăţiei sale, cartea curge, impunând cititorului un ritm mai degrabă alert, o dorinţă nebănuită de a descoperi şi de a cunoaşte, sau chiar de a ajunge la confirmarea ideilor. Excelent, din acest punct de vedere.

Aş adăuga faptul că dacă cineva mi-ar cere să rezum cartea într-un singur cuvânt, acesta ar fi în mod cert „interesantă”. Nu pot spune fix de ce anume, dincolo de cele expuse deja, romanul mi se înfăţişează ca fiind foarte bine scris, foarte bine închegat, foarte puternic ca exprimare artistică. Este genul de carte pe care te bucuri că l-ai citit, care îţi oferă satisfacţia experienţei literare. Pentru că are toate ingredientele, şi le are într-un mod nestudiat. Nu urmează nicio reţetă a succesului, se vede clar că este ideea unui om extrem de talentat care pare pur şi simplu să trăiască pentru a se exprima şi pentru a arăta lumii ceva. Şi acel ceva a fost în acest caz literatura. Îmi vine să scriu cu majusculă, pentru că rar mi se întâmplă să dau peste cărţi atât de bine scrise. Sunt aproape sigură că până şi cineva care n-ar aprecia subiectul, care ar fi tentat să strige blasfemie ori plictiseală – indiferent care – ar vedea, totuşi, dăruirea autorului şi cred că ar putea vedea cartea ca pe o poveste. Aş prefera ca oamenii să citească mai degrabă cartea ca atare, decât să o refuze doar pentru că are anumite legende în jurul ei, ori pentru că ar simţi, în necunoştinţă de cauză, că le-ar putea aduce atingere crezurilor. Pentru că nu mi se pare că se vrea a fi zguduitoare; ziceam că e clar că autorul a vrut mai mult decât o poveste, că se vede implicarea lui în realizarea tabloului alternartiv, însă asta nu înseamnă că acesta este scopul principal ori că acesta ar trebui să fie motivul determinant pentru a citi, chiar a plăcea această carte sau nu.

Faptul că autorul acestui roman a fost distins cu Premiul Nobel mi se pare firesc. Ştiu că acest premiu atrage o serie de voci critice şi de contestatori; nu îmi permit să mă situez printre aceştia şi pentru că datorită acestui premiu am descoperit nişte autori foarte buni şi cel puţin inediţi. La fel ca şi Orhan Pamuk, cadrul romanului este unul puţin cunoscut europeanului secolului XX. Desigur, te poţi informa din istorie, dar unul dintre meritele literaturii este că redă viaţa; chiar filtrată prin conştiinţa autorului aduce un altceva în faţa cititorului, acel suflu al realităţii, chiar şi atunci când nu realismul este scopul ori mijlocul romanului în cauză.

Băieţii… nu se evidenţiază prin scene descriptive, ci mai degrabă printr-o alternanţă de perspectivă, fiecare personaj având povestea sa, viaţa sa, personalitatea şi vocea sa. Această maleabilitate a autorului mi se pare demnă de toată aprecierea, nu pentru că nu aş mai fi întâlnit cărţi cu o aşa bogăţie de personaje, ci dimpotrivă, pentru că am parcurs tot felul de cărţi cu tot felul de viziuni şi a stăpâni una sau alta din tehnici reprezintă ceva demn de remarcat. Foarte interesant este cum deşi succesiunea temporală ar putea impune o mai mare diversitate, ea de fapt nu face decât să demonstreze ciclicitatea istorică. Mahfuz este abil în acest sens, în a rămâne într-un fel de spirală, dar fără a deveni anost sau obositor. Tonul firesc îl captează repede pe cititor, care se găseşte într-o postură de continuu aprobator, fascinat dar nu la modul de a rămâne fără propria personalitate; poate e un soi de defect, nu îmi dau seama dacă l-am simţit aşa sau nu, dar nu am fost captată în roman, ci m-am simţit cumva în postura privilegiată a observatorului. Uneori, aparent, nu doar implicarea totală poate aduce satisfacţie.

Nu am absolut nicio reţinere în a recomanda cartea. Pentru toate motivele expuse, pentru a cunoaşte un autor dintr-o altă lume parcă, pentru a vedea măcar cum se poate vorbi despre subiecte serioase prin instrumentul artei, pentru că pur şi simplu este o mostră foarte bună de cum ar trebui să fie literatura şi cum plăcerea cititului se poate îmbina cu bogăţia cărţii.

Naghib Mahfuz, Băieţii de pe strada noastră, ed. Polirom, 2009

Arana

Decembrie 9, 2009

Arana

Filed under: Intruziuni,Personal — Arana @ 23:13

Vă recomand să accesaţi cu încredere şi noua pagină: Eu.DeviantART. Surpriză? Probabil, se ştie doar că citesc pentru că sunt „urâtă” 😉 Mulţumesc fotografului. Se ştie.

Arana

Cu drag

Decembrie 6, 2009

Fraţii Florian la MŢR

Am citit prima dată vestea la adina şi m-am tot gândit că tare aş vrea să merg:

Marţi, 8 decembrie, la ora 19.00, la Povestitorii de la Şosea, vor citi scriitorii Matei Florian şi Filip Florian.
Moderator – Marius Chivu.
Vino la Clubul Ţăranului pentru a-i asculta citind şi pentru a-i întreba multe şi mărunte!

(detalii aici)

M-am hotărât să merg. Nu am participat până acum la niciun eveniment de acest gen, nu ştiu cum funcţionează (aşa că cine ştie dacă trebuie ceva de genul rezervare/invitaţie/alte formalităţi să îmi spună şi mie să nu mă obosesc să mă duc degeaba), nu cunosc pe nimeni, dar mă duc. Măcar să îi spun anticipat La mulţi ani lui Matei, dacă tot suntem născuţi pe aceeaşi dată. Mai merge cineva?


Decembrie 1, 2009

Romănia azi

Filed under: Altii,Event,Logos — Arana @ 22:27
Tags: , , ,

Nu mai fac posturi politice. Mi-am promis. Plus că nici nu am chef să explic tuturor retarzilor cum funcţionează puterile în stat, ce face preşedintele etc. Dezavantajele studentului la drept: ştie. Trebuie însă să felicit Timişoara. Ştiţi de ce. Primele reacţii le-am văzut la tomata şi ovidiu sârb. Vă mulţumesc vouă şi celor care gândesc ca voi. Este inadmisbil că am ajuns să creadă Ilici că poate să micţioneze pe oamenii care au dat jos comunismul. Nu ştiu cum se poate întâmpla asta, la 20 ani după revoluţie şi nu pot să accept că suntem un popor atât de retardat că îi vom da puterea înapoi. Din fericire termin facultatea. Dacă se întâmplă ceea ce mă sperie cel mai tare, o şterg de aici, fără vreo urmă de regret (nu ne băgăm în familie şi prieteni aici, nu despre asta e vorba). Sper să mă înşel. Sper să nu fim atât de retardaţi. Sper… Atât.

Blog la WordPress.com.