Bacchante

Motto:

Afear’d of Bacchante,
And dost thou ‘hold the yill? –
Behind is the sleepless;
Eyne ‘holding na mo.

Preoteasa zeului Bacchus, dedicata trup si suflet slavirii zeului savorilor trupesti, apare ca o decadenta imagine a puritatii, un soi de frenezie existentiala dedicata corpului. Mitologia greaca este o infinita sursa de metafore si reprezentari. Cautand printre eroi si zei, e imposibil sa nu gasesti o imagine potrivita, reprezentativa, desigur o inaltare a nimicului pe care il reprezinti. Putini insa exploreaza calitatile prin aratarea antiteticului.

Asadar, Bacchante nu e zeita mea. Nu imi inspira dorinta nesabuita de a trai trupeste. Ochii ce vad, o ocolesc, caci ea nu poate aduce nimic bun. E murdara si aruncata in colturi, e marsava si ii place sa-i faca pe altii sa-i slujeasca, ametindu-i cu licori parfumate si dulci, ajungand cu totii sa idolatrizeze soarta ei. E de admirat ca e opusul a tot ce trebuia sa fie ea. Nu este frumoasa, nu este sculptata, nu innebuneste prin lirism – fie acesta al spiritului sau al corpului. Reuseste sa arate ce e mai rau in om, sa arate simplitatea pana si celor mai mareti regi, ucide pentru ceea ce vrea si scopul ei ar putea fi o stapanire din umbra, cea mai dulce forma de conducere.

Si atunci, de ce Bacchante? Pentru ca lepadand aparenta de prostitutie, ramanem cu claritatea si puterea spiritului. Niciodata n-a fost laudata decat pentru ce a oferit fizic. Sfidand soarta, ma apropii ei, desi trasaturile noastre comune se opresc la degustatul vinului. Sau e chiar asa? Greu de spus care e natura omului, pentru ca mereu ne impiedicam de aceleasi si aceleasi aspecte complet inutile si de fatada. Asta avem, cu asta defilam. Nu ne face nicio placere sa descoperim in cel ce-l uram un OM. E mult mai dulce satisfactia in fata defectelor fizice, decat o dureroasa intruziune in moral si spiritual. E vorba de vointa, de infruntare si de cautare. O provocare pana la urma, a afla ce e in spatele chipului, a descoperi unde inceteaza legenda si incepe sa se desfasoare prezentul si in fine, o provocare de a escalada paradoxurile, de a le acapara. Si toate astea doar deschizand ochii si ignorand numele. Pentru ca suntem ce suntem, nu ce ne-au spus zeii sa fim.

Arana

Publicitate