Nemurirea – Kundera

Motto:

(…) o tenta de crepuscul razbate parca pretutindeni din fiecare pagina a acestui minunat roman

Romanul debuteaza cu un gest vazut la marginea piscinei de catre Kundera insusi, un gest care il poarta automat intr-o lume metafizica, lumea personajelor traind in lumea noastra.

Femeia (…) isi intoarse capul, ii zambi si-i facu un semn cu mana. Am simtit o strangere de inima. Zambetul acela si miscarea aceea erau ale unei femei de douazeci de ani. Mana ei se inaltase cu o usurinta incantatoare, miraculoasa.

(pe parcursul cartii, acest gest apare deseori, in aceeasi forma, cu aceeasi puternica semnificatie, caracterizand intr-un mod sau altul fiecare personaj feminin al romanului, fiecare prezenta care se vrea a ramane intiparita in memoria vizuala a personajului colectiv ce o urmareste direct sau indirect)

Romanul urmareste o farama din destinul a doua surori antitetice – surprinzator reprezentate la un moment dat inclusiv grafic prin intermediul sagetilor opuse – Agnes si Laura. Daca prima e cea prinsa intr-o familie, alaturi de un sot pe care nu l-a iubit niciodata, mereu telurica, a doua e cea care doreste viata primeia, mezina mereu nemultumita si mereu dornica sa imite, cu capul in nori dar cu trupul atintind catre pamant.

Pentru cunoscatorii lui Kundera, firul epic nu mai este alambicat, iar episoadele aparent ciudate isi gasesc ecoul intai in mintea cititorului apoi in decursul romanului. Nu exista episodic (intamplator, coincidenta, umplutura etc) – dupa cum clar se si explica intr-una din partile romanului – totul are legatura, are un scop, are o conotatie dincolo de momentul prezent. Timpul – parcurs la infinit – are darul de a transforma orice episod intr-o intamplare fascinanta si marcanta, o intamplare cu puternic ecou in desfasurarea vietii. Pentru „neavizati” insa poate parea o ciudata abordare a romanului, o incursiune nedreapta intr-o lume ce ar trebui sa fie complet separata de lumea reala. Kundera socheaza mereu prin personalitatea personajelor, prin irealitatea lor frapanta care se transforma absolut imperceptibil intr-o materialitate inspaimantatoare.

Exista o serie de scene si de personaje care isi pun amprenta in mod inevitabil asupra celui „de-al treilea personaj” – cititorul. Crezul meu e ca romanele lui Kundera se invart in jurul a 3 personaje:

• cele fictive, ale romanului, ale lumii ce nu exista;
• autorul insusi, fictiv sau nu, o transpunere a metafizicului in materialitate;
• cititorul – cunoscator sau nu – totul depinde de cat de receptiv e.

Imagineaza-ti ca ai fi trait intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai fi visat despre chipul tau si ti l-ai fi reprezentat ca pe o rasfrangere exterioara a ceea ce se afla in launtrul tau. Pe urma, cand ai fi avut patruzeci de ani, cineva ti-ar fi pus in fata o oglinda. Imagineaza-ti spaima care te-ar fi curpins vazand in fata ta un chip strain, absolut strain! Atunci ai fi inteles, cu claritate, ceea ce nu esti in stare sa intelegi acum: chipul tau nu esti tu.

Acesta e fragmentul care a marcat, in ceea ce ma priveste, patrunderea in universul romanului. Dincolo de acest pasaj, lumea romanului s-a prezentat altfel. Incursiunile in lumea nemuritorilor – prin Goethe, Bettinaa si Hemingway – desi oarecum o oglinda imposibila a realitatii prezente, nu face decat sa sublinieze un negarea faptului ca istoria se repeta, prin moarte si dincolo de ea:

Omul conteaza pe nemurire si uita sa mai tina seama de moarte.

Nemurirea insasi ne apare ca un personaj, sub diferite forme, cu diferite caracteristi. Dincolo de omul caruia i s-a atribuit, ea primeste individualitate. Goethe recunoaste ca el nu mai exista, desi exista amintirile despre el. Acestea insa devin depersonalizate din momentul in care el si-a trait ultima suflare. Mortii, in mod tragic, nu mai au drepturi: secretele, intimitatea, dorinta – toate devin sacrificate in numele eternitatii. Tatal lui Agnes descopera imposibilitatea de a trai dincolo de moarte si isi omoara viata, inainte sa ajunga o jucarie in mainile mostenitorilor.

Sunt 3 mari gesturi care apar in roman: primul enuntat, apoi gestul impotriva incalcarii Drepturilor Omului si gestul nazuintei spre nemurire. Acesta din urma se contopeste cu motivul sufletului hipertrofiat, al eului exacerbat, al dorintei nesabuite de a trai dincolo de timp si spatiu:

Gestul nazuintei spre nemurire nu cunoaste decat doua puncte de reper in spatiu: eul, aici, si orizontul, dincolo departe; si doua notiuni: absolutul eului si absolutul lumii.

Este de remarcat puternica simbolistica a romanului: cadranul, intamplarea, nemurirea, poetul, pictorul, teama, fiinta etc.etc. Evident, regasim laitmotivul insuportabilei usuratati a fiintei, cartea fiind intr-o masura continuarea fireasca a altor doua romane: Insuportabila usurate a fiintei si Cartea rasului si a uitarii. Toate acestea, incununate de motivul mortii, reprezinta viziunea istorica asupra vietii al lui Kundera; o viziune dincolo de limitele prezentului si intelegerii intelectului limitat. O viziune educativa, pesimista si fatalista, totusi continand o licarire de speranta tradusa in capacitatea omului de a-si redefini propriul istoric si de a deveni, in eternitate, propriul stapan.

A trai nu-i nici o fericire. A trai: A-ti purta prin viata eul tau indurerat.

Dar a fi, a fi e fericirea. A fi: a te transforma intr-o fantana tasnitoare, intr-un bazin de piatra in care universul cade ca o ploaie calda.

Arana

PS: referitor si la postul anterior, dar si la orice incercari nereusite de a ecraniza ceea ce este de neecranizat:

Intrucat esentialul in roman e tocmai ceea ce nu se poate spune altfel decat numai in roman, in orice adaptare a sa ramane doar neesentialul.

Publicitate

Dragoste si holera. Inca o descalificare a filmului.

Cam acum un an l-am descoperit pe Marquez. Poate putin cam tarziu, dar nu e relevant. Cele doua carti citite atunci – Un veac de singuratate si Dragoste in vremea holerei – mi-au schimbat perceptia asupra Americii Latine si asupra literaturii de acolo. Marquez este un scriitor genial – fara a exagera catusi de putin. Ca orice scriitor de asemenea factura insa, a ajuns la publicul larg si, inevitabil, la Hollywood. Fix cu Dragoste in vremea holerei...

Sa scriu chiar si o mini cronica a cartii e destul de greu. Pentru ca e roman personal. Ce surprinde insa, pe tot parcursul, e importanta data esentei. Totul e interpretabil si totul trece prin filtrul cititorului. Poti sa te limitezi la povestea de dragoste si la faptele simple, la subiectul aparent banal si cliseic – si atunci sa faci un film la hollywood, sau poti sa treci dincolo de astea. Si atunci poate intelegi ca Marquez e dincolo de timp si spatiu, ca personajele lui nu rezida in fizic ci in puterea si viata interioara, ca pentru ele dilema mortii nu e cea a tragicului ci trecerea in eternitate a vietii. La Marquez nu exista moarte, doar continuare. Nu gasesti durerea de a fi murit, ci tristetea frumoasa a vietii dincolo de timp. Este perfecta analogia dragoste-moarte, boala spiritului mai crunta decat boala corpului. Dragostea nu e sentimentul superficial al devotamentului, ci e tocmai devotamentul intrinsec existentei umane. Dincolo de o pasiune ce se poate revela oricui, Florentino Arizo traieste in afara propriei constiinte. Traieste prin tot ce respira si prin tot ce, prin natura, incorporeaza ciclul viata-iubire-moarte. Holera e metafora esentiala a romanului – fiecare personaj o vede si o interpreteaza pentru sine. Juvenal Urbino a alungat candva holera din oras. Florentino si Fermina cred, la timpuri diferite si esentiale in desfasurarea actiunii, ca sufera de holera. Finalul ii ingroapa in uitarea holerei, pentru ca, in esenta, doar invingand viata reusesc sa traiasca pentru ei.

Filmul pe de alta parte se rezuma la actiune. Prezinta extrem de fidel faptele. Insa, domnilor, nu s-a inteles inca imposibilitatea de a ecraniza romane precum acesta? Intr-un film vei ramane strict cu firul narativ – care fara esenta si introspectia cartii este superficial si degeaba. Nu iti ofera nicio satisfactie un asemenea film. Singurul lui merit a fost ca mi-a reamintit cat de imposibil de interpretat si analizat e cartea asta. Cat de mult face ea apel la constiinta si spirit, cat de mult il provoaca pe cititor sa vada dincolo de fapte, sa caute in el raspunsul la dilemele personajelor. Si apoi, filmul e film – cum sa alegi o actrita urata sa o interpreteze pe Fermina? Cum sa pui un om atat de fad si de fals in acelasi timp in rolul lui Daza? Cine le-a dat dreptul sa insiste atat pe aventurile sexuale ale lui Florentino? Inca o data mi se confirma ca oamenii care fac ecranizari sunt orbiti de iluzia castigului. Sunt in stare sa denigreze orice in goana lor dupa o reusita financiara. Doar ca de data asta cred ca nici macar atat nu le iese. Imi inchipui ce impact nefericit are filmul asupra unui om care nu a citit cartea. Totusi, ma gandesc ca asa va mai scuti cativa incapabili de o lectura imposibila. Pentru ca, concluzionand, filmul fix asta reprezinta – cum ar percepe cartea un om mediu spre sub-mediu (ca inteligenta, cultura, spiritualitate etc etc) ; vreau sa sper ca oamenii care doreau sa citeasca romanul nu au vazut filmul, sau daca l-au vazut, nu i-au acordat importanta. Pentru ca in lipsa romanului, ramane un film de duzina ce surprinde intr-un mod banal o epoca si o poveste prea putin colorata.

Ma intreb, in final, la cine sa fac apel sa nu se mai macelareasca romanele? Inca o data, atitudinea mea extremista striga: ar trebui interzise ecranizarile!

Arana

Simt elitist – extreme elitiste

„Eu zic ca majoritatea ar trebui sa decida”

-de cate ori aud replica asta, ceva explodeaza. Cum adica domnule, bazat pe ce? Bun, nu am chef si dispozitie in a intra in vesnica polemica democratie vs absolutism – pt ca in sine, au fost niste experimente politice, unul doar mai putin esuat decat celalalt si impus ca atare ca fiind cea mai buna solutie. Ce ma deranjeaza pe mine e ca principiul democratic se aplica peste tot. Oriunde. In orice domeniu. La orice ora. Nu vad absolut nicio justificare pentru care trebuie sa inghit n statistici conform carora ma incadrez, de ex, intr-o generatie de inculti, analfabeti, amatori de cluburi de 2 lei, cu haine kitch, cu biblioteca formata din reviste glossy, cu principala ocupatie statul degeaba si/sau televizorul etc etc. Probabil cunoaste toata lumea statisticile de genul si veridicitatea lor. La un moment dat am ajuns sa ma satur de a fi incadrata pe nedrept in diverse categorii. Bine, fac parte din fumatorii sub 25 ani, de ex. Dar asta nu inseamna ca simt un sentiment de altruism fata de „co-categoristii” mei.

In ceea ce ma priveste societatea si majoritatea sunt de regula niste rebuturi. Nicaieri in istorie masele nu au reprezentat altceva decat o unealta ametita a diversilor – fie ca diversul era om politic, dictator, Biserica sau orice altceva. Da-i paine si circ si l-ai rezolvat. Romanii au intuit asta. Astazi se stie acest fapt. Doar ca azi majoritatea se considera elita. Ceva la un moment dat s-a rupt, odata cu principiul democratic, si s-a ajuns la a iconiza niste oameni care pana nu de mult nu reprezentau altceva decat niste robotei in mainile sortii – soarta in acest caz fiind puterea (sub orice forma vreti voi). Prin absurd inteleg „importanta” democratiei. In concret insa, replica de la inceput imi da tot mai multe momente de indignare si iritare. Unde e un grup e si o majoritate, si evident niste „exclusi” – problema e ca tocmai exclusii gandesc si se lasa prada ideilor. Ceilalti nu fac decat sa adere la ceva frumos si impodobit, apetisant, tocmai pe placul lipsei de gandire si profunzime. Oriunde isi pune majoritatea amprenta se inregistreaza un regres, cel mult o stationare intr-un punct mort. Nu exista revelatii decat la nivel de individ. Nu exista idei si concepte decat la nivel de intelect, la nivel de intelect elitist, daca vreti. Insa, aproape inevitabil, se cade in extrema in care subsemnata se gaseste – ignoranta fata de majoritate incepe sa se dezvolte intr-un dispret, de multe ori dus la extrem; senzatia de independenta fata de doctrina majoritara devine incet incet o necesitate, un fel de aer pentru intelect. Ajungem sa ne detasam si sa respingem orice are o participatie larga, doar pentru acest motiv. La un moment dat se pierde esenta din tot ce inseamna aderenta maselor. Cateodata ne scapa printre degete idei ce poate, intr-o minte ceva mai libera, ar fi dus la o revelatie. Se creeaza cercuri peste cercuri, tot mai stramte si mai zidite. De la elogiul maselor apare tendinta de elogiu, pe nedrept, al elitelor – care pe nevazute se transforma doar intr-o contra, fara idei, fara baze, fara ceva concret care sa-i caracterizeze. Nu va duce asta doar la o noua majoritate, de care altii vor simti nevoia sa se desprinda?

Apare un cerc vicios… un cerc inutil. Pana la urma, ce e mai rau? Sa fii un majoritar inexistent, o papusa ca atatea altele, sau un extremist mizantrop, pentru care singurul scop a ramas opozitia, indiferent pe ce se cladeste ea…

Arana

Personajul Principal

Motto:

Lifeless life cradles lifeless death/Set thy altar here

Literatura clasica ne invata ca un roman se invarte de regula in jurul unui destin, influentat, ce-i drept, de n alte destine – cel al personajului principal. Acesta, fie ca ni se dezvaluie de la inceput, fie ca se face cunoscut undeva pe la mijlocul romanului, va ajunge, in final, sa-si puna amprenta asupra operei si, implicit, asupra cititorului. Desi poate ii uiti numele, ramai cu viata aceea intiparita in minte, incerci sa-l schimbi de cate ori recitesti cartea, incerci sa il intelegi, sa il storci de secrete, sa il prefaci intr-un prieten ce nu are nimic de ascuns fata de tine. De multe ori insa, in incursiunile mele in literatura, am constatat o necesitate a scriitorilor de a explora intr-un mod mult mai complex universul pe care il creeaza, de a-l infatisa din diverse unghiuri si de a renunta la stereotipul personajului principal in favorea eterogenitatii de personalitati pregnante ce marcheaza opera.

Nu am insa de gand sa prezint o istorie a acestui personaj, ci sa-l readuc inapoi la parintele sau, ei da… omul. Care om?? In primul rand eu, doar sunt personajul principal al vietii mele. Nu ma pot detasa de mine si sa traiesc prin ochii altcuiva. Oricat m-as intreba cum ar fi sa ma adorm si sa ma detasez apoi, sa experimentez prin pielea ta viata mea, nu am cum. Lasand la o parte balivernele supranaturale, pe principiul pana nu vad, nu cred, inca nu am descoperit o metoda fizica, efectiva de a trai prin altcineva.

Cu toate acestea, suntem personaje principale? Ce avem din complexitatea si integritatea unui personaj? Pana la urma acela e creat, e rod al fascinatiei, al talentului, al imaginatiei unui om ca noi. Unui alt om, care aparent lasand deoparte propria existenta, se dedica existentei universului paralel – cel creat de el, cel perceput de atatia altii. Uita oare creatorul nostru ca de cate ori cineva ii va incalca universul, isi va lasa amprenta asupra lui? Ca de cate ori inca unul vom citi romanul vom percepe altceva, vom asculta alte personaje, vom vorbi duios altor vise? Nu cred sa uite. Nu cred sa-l intereseze. La fel cum pot face abstractie de perceperea mea in viata altora, ar putea face si el abstractie de vizitatorii universului personal. Problema insa apare in momentul in care in propriul nostru roman personajele ne scapa de sub control. Marea diferenta intre creatie si realitate e incontrolabilul. Stiu unde pornesc, dar nu stiu unde voi ajunge. Mai sunt proprietatea propriei vieti? Probabil ca nu, probabil ca punctul in care personajul Eu se intalneste cu personajul Tu si amandoi ne vedem cu personajul X (si asta poate dura la infinit) e crucial in a ne detasa cate putin de noi, in a trai prin altii, fara macar a realiza. Rup o farama din realitatea mea pentru a-l imbia de cel de langa mine, doar pentru ca stiu ca exista intersectii intre ideile noastre, pentru ca insulele pe care am plutit – intr-o abstractizare a trairii – se scufunda neincetat.

Nu stiu daca va reusi sa imi fie vreodata clar daca socializarea intrinseca si inerenta omului e o masura de a ne nega existenta sau de o dezvolta, si daca e cea de a doua varianta, unde e limita dintre a renunta la tine si a trai pentru tine…

Arana

Redefinim binele?

Intr-o lume in care normalitatea e extrem de diversificata, unde principiile mele si normalitatea ta sunt pe culoare distincte, binele a ajuns sa fie perceput ca una dintre cele mai relative notiuni; departe de a fi echivalent cu ideea de morala si echitate din conceptia vechilor romani, sau cu binele religios ce a dominat secole, binele contemporan e o insusire intuitu personae, o trasatura a personalitatii, la fel ca oricare alta. Unicitatea notiunii rezida in setul de valori pe care hotarasti sa il urmezi. Din punctul asta de vedere (dar si altele – e o poveste intreaga asupra careia voi reveni), nu cred in „unitate in diversitate”. Pana la urma nu vad de ce binele meu care inseamna sa savurez un album al impresionismului ar trebui comparat cu binele tau care inseamna un club de 2 lei, sau binele meu in care as merge la Hellfest e acelasi cu binele tau care, cu aceeasi bani, ti-ai lua un rahat de telefon cu sclipici.

Nu cred sa ii fii contestat cineva binele personajului din Foamea lui Hamsun. Portretul geniului, dar departe de latura sa romantica, un realism brut si sincer. Pentru el binele e sa-si urmeze dorinta de a scrie si apoi a darama tot ce cladeste prin creatie. Pentru el saracia si foamea ajung sa fie adevarate muze, rezistenta la viata sa fie un adevarat har. Nu il vezi ingropat intr-un maldar de vise materiale, ci totul se reduce la spirit. Adica, pana la urma personajul e un monstru si un sfant. El se dezice de morala si societate, il intereseaza prea putin barierele care exced sinelui. Nu este irealizabil decat ceea ce nu coincide sistemului tau ideal.

Binele fetei nesabuite (Llosa) e pe cat de zbuciumat, pe atat de original. O atitudine ce contravine normelor sociale, moralei si recunostintei, o atitudine egoista si lucida. Ce conteaza ca sfarsitul ei e tragic, cata vreme drumul a fost construit de ea si pentru ea. Ajunsese intr-un stadiu in care universul era alcatuit din ea. Nu are nimic in comun cu notiuni „general recunoscute” ca fiind de o inalta etica: bunatate, altruism, spirit de sacrificiu, spirit eroic, patriotism etc. Toate acestea sunt vorbe goale, notiuni construite pe dorinta de uniformitate si de intelegere a doar ceea ce pare sa izvorasca din niste concepte cladite in jurul Antichitatii. Fata nesabuita, fata rea, e antiteticul a tot ce ar trebui sa ne incante la o eroina, si totusi maniera ei de a aborda vata e de admirat. Poate si pentru ca te face sa crezi ca poti redefini binele pentru a-ti coincide.

Departe de a contesta niste notiuni prea generale si prea „normale”, incerc doar sa privesc dintr-o alta perspectiva rolul diverselor concepte in realitatea mea. Pentru ca, orice ar fi, dincolo de social, moral, etic s.a.m.d., se gaseste intotdeauna eul – mai mult sau mai putin integrat, dar in acelasi timp mai mult sau mai putin dornic de a fi integrat. Nu construiesc statui de aur diversitatii, dar nici unitatii. Nu incerc sa dovedesc o pozitie extrema. Nu. Totul se reduce – in ceea ce ma priveste – la o postura pe care o adopt eu, astfel incat sa coincida viziunii proprii. Fiindca desi nu cred in multe lucruri, inca mai am o doza de incredere in caracter si in puterea singularitatii.

Arana