3 Femei. şi eu.

Relaţia mea cu autoare, orice autoare în loc de autori, este minunată, magnifică, dar lipseşte. Nu cu desăvârşire, căci mici escapade am mai avut noi (îmi amintesc întâmplător de Hortensia Papadat Bengescu). Excepţia notabilă este Iris Murdoch (vedeţi aici, ce şi cum). Printr-un joc al sorţii şi al conjuncturii, în luna august m-am întâlnit cu trei scriitoare, fiecare cunoscută şi apreciată. Recunosc mişeleşte că încercat să merg la sigur, nefiind suficient de îndrăzneaţă pentru experimente.

În primul rând Cella Serghi şi a ei Pânza de păianjen, roman de care nu ştiam până acum (am mai recunoscut în multe rânduri că pot fi o mare ignorantă) şi care a avut parte de o adevărată revitalizare datorată JN. Peste tot auzeam şi citeam de ea, era pe buzele tuturor şi totul era de bine. Cartea am dat-o gata în decursul a aproximativ 24 ore, e clar aşadar că m-a prins, ba chiar m-a fascinat. Când am încercat însă să înţeleg de ce, mi-a fost greu. O fi poate tonul, suav şi totuşi nelacrimogen, o fi poate atmosfera, anii 20 pe care ajung să îi admir şi să îi doresc căt mai aproape. Fie la noi, fie aiurea, perioada interbelică este delicioasă şi oferă cele mai interesante cadre; şi nu pot decât să mă bucur că literatura a ştiut să profite de asta. Nu aş recomanda cartea asta cuiva care caută revelaţii în orice mostră de literatură. Pentru că sincer mi-e greu să redau înţelepciunea din spatele cărţii şi în plus sinceritatea şi candoarea îmbie la plăcerea lecturii. Spun asta, tocmai pentru că uneori şi pe mine mă irită ideea de a citi ceva doar pentru că este frumos. Sau a lăuda o carte pentru că este frumoasă. Alteori însă, e tot ce trebuie.

Desigur, aş putea să caut explicaţii în farmecul Dianei, în desele episoade în care am simţit şi am trăit ca ea (până la urmă sunt o studentă la Drept atipică, pasionată în egală măsură de ce fac acolo dar şi de alte lucruri adiacente, inclusiv literatura ori – spre ruşinea-mi – scrisul), ori poate ar trebui să laud îndemnul la visare pe care mi l-a trezit romanul. Sunt departe de a fi o fire romantică, dar Cella Serghi reuşeşte să trezească în mine ceva ce ar putea aduce a romantism. Nu vrea să scrie ca un bărbat şi asta e de lăudat. Nu mă întrebaţi acum cum anume scrie un bărbat sau dacă am impresia că un bărbat nu ar fi putut scrie romanul acesta. Nu insinuez nimic în acest gen, nu pot decât să remarc că pare a fi o carte scrisă pentru femei, mai mult. Chiar pentru adolescente, lipsindu-i din fericire ceea ce se întelege azi prin chicklit ori alte ameţeli. Totuşi, mi-e greu să văd un bărbat zâmbind drăgastos la episoadele în care Diana îşi descrie chinurile pentru a avea mereu cea mai drăguţă rochie. E ce-mi place la ea şi la carte în general: faptul că poartă o mască de naivitate şi senzualitate, ce poate induce în eroare, ori poate oferi ceva superficial dar mulţumitor. Dincolo de asta însă, se aşterne şi creativitate, şi talent, şi idei, şi măsură artistică. Sunt destul de sigură în acest moment că voi citi şi altceva de Serghi.

O a doua întâlnire a fost cu Marguerite Yourcenar, îndelung lăudată şi apreciată. Aici îmi recunosc din start greşeala că am luat o carte la întămplare, bazîndu-mă pe hazard să îmi dezvăluie faţa acestei autoare. Probabil – de fapt sper – că am făcut eu o alegere greşită şi că Alexis sau tratat despre lupta zadarnică nu este de fapt un roman semnificativ pentru opera ei. L-am citit din încăpăţânare şi o idee de curioziate, deşi sunt foarte multe lucruri pe care le-aş putea lista la categoria „nu mi-a plăcut”.  Pe de o parte m-a deranjat stilul tărăgănat şi cu un iz siropos, pe de altă parte am simţit potenţial în construirea unor personaje. Totuşi, în cele 100 şi puţin de pagini, impresia este mai degrabă cea de făcut totul fără efort şi superficial, repede repede să ajung unde mă interesează, insistând pe cele mai nepotrivite chestii pe parcurs. Dacă are cineva o recomandare şi îmi poate spune ceva ce merită citit, cu adevărat, de Yourcenar, chiar vă rog să nu fiţi secretoşi. Pentru că în ciuda gustului amar, am simţit şi curiozitate şi sete de mai mult. Sună cel puţin ridicol, realizez, dar uneori poţi să simţi că doar prima gură e proastă şi că de fapt partea savuroasă tocmai ţi-a picat pe jos. Şi apoi, ţinând cont că în literatură am căzut pradă câtorva prejudecăţi, încerc să mă feresc să judec prea aspru după prima vedere. Dacă e să compar, pe Rushdie l-am început cu Furie, care pe bune că m-a înfuriat, iar apoi de-abia mi s-a dezvăluit ca un autor remarcabil.

Aş spune în ultimul rând, de dragul simetriei, dar parcă e prea jignitor pentru Tatiana Tolstaia, cu a ei distopie fantastică Zâtul să o plasez în acelaşi context cu „ultimul”. Cartea asta trebuie citită. E colorată, e moralistă, e oarbă, e crudă, e distrugătoare de suflete, e deschizătoare de minţi, e îndrăzneaţă, e satirică, e înspăimântătoare, e, e. Cred că aş putea continua până mâine cu descrieri de genul acesta şi tot nu aş epuiza ce a reuşit rusoaica să creeze aici. Ar suna clişeic să spun că m-a marcat acest roman, însă îţi lasă o amprentă greu de scos apoi, cu orice ai încerca. M-am gândit mult dacă nu cumva merită o recenzie separată, însă sunt prea multe lucruri de spus despre ea şi prea puţine mijloace. Nu ştiu câţi vor avea revelaţii citind-o, dar oferă atât de multe unghiuri şi perspective, şi ajunge să fie atât de bolnavă pe alocuri, încât merită descoperită fără ajutor din afară şi fără vreun trailer (îmi permit să împrumut acest termen, pentru că mi-aş dori să văd ecranizată cartea; eventual de vreun spaniol, că tot se pricep ei la minunăţii, exemplu clar fiind Labirintul lui Faun). Cartea poate fi iritantă pe alocuri şi are unele greşeli de construcţie, în sensul că uneori încearcă să fie prea realistă şi să impună credibilitate, când chiar nu e cazul. Planul în care se dezvoltă universul creat acolo e de aşa natură să nu ceară artificii. Nu e nevoie ca cititorul să se poată plasa acolo, el trebuie doar să asimileze şi îşi transfere respectiva atmosferă în propria realitate. Farmecul distopiilor constă tocmai în realismul dureros al unei absurdităţi, iar asta cred că ar caracteriză cel mai bine romanul prezumatei nepoate al lui Lev Tolstoi (spun prezumată, pentru că deşi pe copertă apare ca stră-nepoată, am citit nişte articole unde se spunea că ea neagă acest lucru; en fin).

În concluzie, luna august a avut marele merit de a-mi mai deschide puţin ochii şi de a-mi arăta noi feţe ale literaturii şi noi mijloace de realizare a ei. De asta nu mă voi plictisi niciodată de citit şi de căutat mai mult, mai interesant, de ce nu mai obscur: consider literatura ca fiind cea mai deschisă artă, cea mai dispusă să complet lipsită de limite.

Arana

Publicitate

Maestrul şi Margareta

Motto:

Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Satana are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul propriei lor vieţi trebuie sî le fie indus din afarî. Lor nu le trebuie libertate. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini şi aleşi, rezultă că doctrina lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi si neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. (Gabriel Liiceanu, referitor la capitolul Marelui Inchizitor, Fraţii Karamazov, Dostoievski)

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, este un roman obsesiv şi obsedant. Odată captivat de spectacolul de pe o scenă de teatru burlesc, romanul ţi se întipăreşte în conştiinţă. Începi să te întrebi cum ai trăit fără să îl citeşti până acum şi te îndrepţi spre noi şi noi căutări. În dorinţa de a scrie cât mai bine, mai corect, mai complet şi complex despre roman, m-am prins într-un şir nesfărşit de linkuri şi noi explicaţii şi interpretări, realizând după câteva ore de muncă de cercetare că am de-a face cu o reală capodoperă. Şi asta nu doar pentru valoarea literară – ce-mi era clară – ci şi pentru intrigile şi discuţiile şi numeroasele interpretări stârnite. Sunt câteva linii directoare, pe care le-am surprins, câteva detalii pe care le-am văzut altfel, iar apoi trimiteri şi simboluri ce mi-au scăpat, din lipsă de atenţie, de cunoştinţe ori pur şi simplu din diferenţă de perspectivă. Dacă toate acestea nu sunt suficiente pentru a convinge pe cineva să citească romanul şi cât mai repede asta – să nu piardă deci timp preţios (ca subsemnata) încercând să evite să cadă în capcana „dacă e prea lăudat/citit înseamnă că nu e chiar aşa bun”. După Dostoievski, Bulgakov a devenit subit idolul meu rus, noua mea obsesie rusească.

Nu-i aşa, la ruşi totul se învârte la extreme, la pasiuni duse dincolo de obsesiile umane? Nu există sentiment pur ori uman, decât dacă privim umanul ca realitatea de dincolo de văl, înţelegând astfel că tot ceea ce e uman poate fi epuizat dincolo de limitele impuse. De morală, de religie, de politică ori de conştiinţă. Ce rămâne bine înfipt în cititorul Maestrului… e tocmai această subumanitate, percepută nu doar ca o ignorare, ci şi ca o voită combatere a limitelor artificiale. Străinul reprezintă, fără dubiu, prima încălcare a regulilor. În Uniunea Sovietică, anii ’30, tot ceea ce era străin era şi de condamnat, dar mai ales de evitat şi îndepărtat, reprezentând întruchiparea duşmanului. Woland apare de la început ca un posibil proscris. Declarându-şi deschis ocupaţia şi interesul – magia neagră – sfidează cu bună ştiinţă ateismul şi raţionalismul exacerbat, abordate drept politici de stat in Uniune. Introducerea ce îi este făcută acestui străin, în aparenţă misterios, este savuroasă, scrisă cu măiestrie, imaginaţie şi mult curaj. Eşti supus ca cititor unui test de anduranţă, autorul îţi verifică imaginaţia, simţul umorului şi într-un mod subtil te conduce pe drumul simpatiei faţă de un personaj deopotrivă de temut şi fascinant.

Incursiunile in Yerushalimul lui Yeshua Ha-Nozri sunt deschise, paradoxal, de Woland, continuate apoi prin condeiul Maestrului. Desigur, simbolismul întoarcerii la un trecut ATÂT de interpretabil nu e întâmplător. Bulgakov vrea să amăgească cititorii cu existenţă binelui, ca veşnic opus al răului. Însă realitatea romanului – şi nu numai – este că nu poţi pune eticheta de bine absolut şi de rău absolut. Nici de o parte, nici de alta. Bezdomny e admonestat de Berlioz pentru că îl umanizează pe Isus, în loc de a-i infirma complet existenţa (căci asta cere politica momentului). Demonstraţiile lui Woland cât şi scrierile Maestrului nu aduc lămuriri în sensul existenţei divine al lui Yeshua. Dimpotrivă, par să fie inserate cu scopul de a-l abate pe cititor de la firul încâlcit al evenimentelor, oferindu-i satisfacţia de a se simţi bun. Totuşi, umanizarea – din nou – presupune îmbinarea opuşilor. Şi astfel, câtă vreme Woland a stat în cameră cu Yeshua, care e unul şi care celălalt? Unde anume demarcăm filosoful de magician, ori eliberatorul de inchizitor? Pare suficient de clar că libertatea omului nu va veni pe filieră umană. Autocompătimirea lui Pontius Pilat, precum şi remuşcările sale faţă de omorârea unui inocent deschid tocmai ochii către proasta transpunere a ideii de religie. Bulgakov pare să nu condamne nici religia, nici ateismul, ci să deschidă o nouă poartă, a întrebărilor. Nu pot decât să presupun ca un stat care interzice gândirea religioasă este la fel de rău ca unul ce o impune.

Vizibil, trimiteri la ideologia Marelui Inchizitor, ce îl condamnă pe Isus că nu s-a lăsat ispitit, devenindt astfel cu adevărat pe placul oamenilor. Religia se desfăşoara în afara şi contrar unei doctrine ce s-a hotărât că e nepotrivită nevoilor fiziologice ale omului. Atât Woland cât şi Yeshua fac să se arate adevărata condiţie umană: pus în punctul de a alege, omul va fi probabil rău şi prost. Nu pentru că este limitat, ci pentru că a fost îngrădit şi se crede îngrădit. E o chestiune de autodepăşire, faptul de a înţelege libertatea şi faptul de o folosi. Marele Inchizitor al lui Dostoievski este convins că natura umană nu poate evolua suficient pentru a face din libertate un instrument la îndemâna maselor. Woland pare să demonstreze că are dreptate. Sărutul lui Iuda e transpus Inchizitorului de însuşi Isus, care se trădează, din nou, pentru acelaşi scop: stupizii oameni. Ce face Woland e să dovedească inutilitatea sacrificiului şi deci a sanctificării omului.

Dincolo de dilemele politice şi religioase, tratate sub o mască de satiră şi ironie, m-am lăsat fascinată de titlu. De ce tocmai cele două personaje? Margareta apare târziu, dar cu un rol definitoriu. O vrăjitoare, o slujitoare a celui rău, însă departe de imaginea medievală. Dimpotrivă, e o imagine a sacrificiului născut din dorinţa de măreţie, a umilinţei dar şi a libertăţii. Margareta e în acelaşi timp o regină, dar şi o prostituată, o femeie dispusă să lase totul pradă unei hotărâri ilogice, marcate de vise născute din plictiseală. Nu încerc să diminuez personajul, să îl fac să apară într-o lumină mai proastă decât e cazul, însă e cât se poate de clar că ea nu acţionează din principii şi dragoste. Nu e nici pe departe o eroină antică, condusă de nobilimea sufletului. E mai degrabă o aventurieră, care îşi impune să iubească un pricăjit, un nenorocit (în sensul pur al cuvântului, fără vreo tentă peiorativă), un om dedicat unei idei, şi numai acelei idei. Par să existe nişte fărâme de iubire, însă aş vrea să cred că nu pentru iubire e aleasă Margareta să fie regina balului şi nu pentru iubire i se oferă – simbolic – veşnicia alături de Maestru. Există mai peste tot o dorinţă de a încununa lectura cu o supremaţie a titlului. Acesta e ales pentru a-ţi dezvălui un centru al lecturii, un punct de observaţie chiar. Ceilalţi vin şi pleacă, trezind compasiune ori nu, dar Bulgakov satisface cititorul şi reduce acţiunea în punctul de interes al celor doi. Ceea ce pentru mine nu este altceva decât un artificiu literar, o comformare faţă de un spirit tradiţional. Cu toate că romanul, în construcţie şi în modalitate de abordare inspiră atemporalitate. O scriere ce e capodoperă nu doar acum, ci probabil şi în 100 de ani, de ce nu şi acum 100 ani.

Şi totuşi, oricât de profund şi de dătător de gânduri este romanul, el curge. Neîntrerupt, fabulos, miraculos. Un conglomerat de măscărici şi marionete, doar nu degeaba Teatrul de Varietăţi e centrul istoriei noastre. Poate că Behemoth, Koroviev şi Azazello sunt slujbaşii lui Woland, dar adevăraţii jucători (mai corect spus, adevăratele jucării) sunt oamenii: Berlioz care îşi semnează sentinţa la moarte, Bezdomny care se complace în scriitură de duzină şi într-o nebunie la fel de superficială, Bosoi – corupt, naiv, ignorant şi sortit pieirii etc. (e interesantă şi captivantă descoperirea lor, a căderii şi a – aparentei? – lor revitalizări). Câteva exemple ale unui tablou inspirat parcă de Bosch, pasibil a fi privit din sute de unghiuri şi la fel de numeroase adâncimi.

Un roman unde fericirea merge mână în mână cu ignoranţa şi supunerea. Unde se dezvăluie greutatea şi imposibilul pe care îl poate atinge posibilitatea de a face alegeri. Ca entităţi, suntem supuşi constant unui sistem întreg de presiuni, reguli şi regulamente. Există oameni ce fac eforturi pentru a le implenta, opus celor ce încearcă din răsputeri să le depăşească. E un semnal de alarmă, vis a vis de tragedia ignoranţei şi a sorţii omului supus. Poate ca o replică la un regim. Poate doar ca un modus vivendi. Poate doar o manifestare artistică de înaltă clasă, exerciţiu de gândire şi bogăţie a creativităţii…

Maestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

Călăreţul suedez (L. Perutz)

În sec. XVII-XVIII, anul 1700 şi ceva, medievalul cel urât apusese şi era deschisă calea către o epocă de prosperitate. Clasele sociale erau în plin avânt, nobilii cu nobilii, argaţii între ei şi apărătorii, soldaţii, cei ce mureau de dragul gloriei, sau o căutau pentru a scăpa de moarte. Christian von Tornefeld este tânăr, dezertor şi prost. Mult mai inteligent este un om fără nume, un fost argat, un hoţ ce a ridicat hoţia la nivelul de artă.

Avem de-a face cu un roman cu o atmosferă sumbră şi întunecată, în aparenţă. Despicând însă firele, ne întălnim cu nişte personaje-tip, cu un amalgam de caractere şi vieţi. Totul este amestecat şi, mai ales, totul este permis. Leo Perutz, autor care mi-a căzut în mână din pură întâmplare, redă cu o mentalitate de secol 20-21 o poveste moartă şi îngropată de 200 ani. Nu este un roman pe care să îl dea profunzimea afară pe uşă, ori lângă care ai putea rămâne zile întregi să-l descoperi. Se desfăşoara fulgerător şi e numai bun de citit „sportiv”. Un fir narativ simplu, un joc de-a destinul cât se poate de nimerit şi mult noroc. Doar că norocul se mai şi sfârşeşte, iar roata nu e greu de întors, astfel încât totul se încheie de unde a pornit, doar că mai tragic, mai matur, ca un fel de iniţiere în importanţă timpului. Nu oferă nicio lecţie, doar descrie un cum ar fi, aproapiat ca iz de basm. Şi totuşi crezi, e posibil, în ciuda fantasmelor şi a motivelor de îndoială.

Nu ne sunt oferite certitudini la grămada, nimic nu este împopoţonat cu un simţ al palpabilului. Citind, ajungi să-ţi fie teamă că lucrurile vor merge în sensul prevestit, pentru că pare prea simplu şi prea puţin nuanţat. Însă talentul scriitoricesc transformă acest drum într-unul suficient de fascinant încât să povesteşti şi altora de carte şi să îi îndemni să o citească. Un schimb de vieţi la mare viteză, 9 ani suficienţi pentru a zăvorî viaţa, existenţa şi moartea contrariilor. Gloria e câştigată cu un preţ prea mare de către cel ce ni se înfăţişează ca mârşav, duplicitar şi detestabil. Toate din dorinţa de a nu mai fi toate acestea. Paradoxul existenţei e foarte simplu la Perutz: cu cât îţi doreşti mai mult să scapi de o etichetă, cu atât de foloseşti mai mult de ea şi îţi este mai vitală în tocmai atingerea scopului propus. Aşa şi cu hoţul nostru, care pare să nu cunoască frica ori limita, cât timp urmăreşte ceva. Însă odată ce realizează că i s-a sfârţit norocul (de parcă l-ar fi drămuit dintr-o desagă, iar acum a ajuns la fundul acesteia), se resemnează. Nu la modul patetic al altor celebri eroi, ci lent şi trezind simpatie. Poate realismul te împiedică să îi doreşti să îşi revină, însă modalitatea lui de a muri, în etape, şi de a-şi păstra vie imaginea şi dorinţa te fac să vezi mai mult decât un simplu personaj creat pentru a moraliza. Nici nu cred că autorul şi-ar fi dorit asta, nu prin lecţii spuse şi răspuse îşi prinde cititorii, ci tocmai prin transformarea din ceva simplu în ceva ce merită înţeles. Posibilitatea alegerii e oricum deschisă cititorului.

Totul este, în mod remarcabil, condimentat cu umor şi o subtilă ironie. Nimeni nu scapă unui tăios mecanism de batjocură. Episcopi ce-şi doresc averi princiare, regi pomeniţi doar pentru că sunt în căutarea puterii, jefuitori de biserici simpatizaţi de populaţie, preotul ce-şi îndrăgeşte mai mult stupii decât parohia etc. Romanul e presărat cu diverse personaje şi scene inteligent create, ce te fac să zâmbeşti complice şi răutăcios, marcând nu doar evoluţia personajului central şi mai ales involuţia lui şi a lumii sale. Se creează astfel un fir circular, înnodat pe alocuri pentru siguranţă, care pare să inducă diverse stări de neinteres ori manifestări de circ din partea autorului.

În contra a ce scrie pe copertă şi pe unde mai este prezentată cartea, cele câteva cuvinţele, nu cred că avem de-a face cu încălcarea regulilor Marelui Joc. Ori acesta e negat complet, iar autorul îşi face personajele să se joace de-a vânatul şi vânătorul într-un mod uşor noncomformist. Ori, dacă accept ideea de Mare Joc aici, într-un basm de oameni mari, tocmai acesta le duce pe personajele noastre în locul unde se găsesc. Astfel, mai degrabă se creează impresia de încălcat nişte reguli, de libertate, de alegere faţă de realitatea acestora. Pe scurt, nu avem de-a face cu nişte eroi ce înving soarta, ci nişte antieroi ce cad în fiecare plasă ce le este întinsă de Soartă. Iar aceasta se distrează copios pe seama lor, întocmai cum îmi închipui că s-a distrat şi autorul cât a scris romanul.

Călăreţul suedez, Leo Perutz, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2006

Arana

Disclaimer: da, am fost la munte şi pe munte şi voi reveni cu un jurnal de călătorie; deocamdată aştept pozele, ca imaginea să fie completă. Şi în plus, cartea tot acolo am citit-o, astfel încât consideraţi recenzia un fel de preambul intelectual al unei înşiruiri de evenimente mai degrabă fizice.

Iris Murdoch – Discipolul

Preludiu. Oraş fictiv, narator fictiv, oameni fictivi. Iris Murdoch nu se grăbeşte. Ne prezintă ceea ce ar trebui să fie personajele principale, oraşul Ennistone şi ale lui băi şi Institut (un spital-hotel relativ abandonat, care a avut perioade de glorie şi de decădere), încet, migălos, detaliat. Prima impresie asupra cărţii a fost că va curge foarte greoi, pentru că deşi nu ajunge chiar la o reeditare a balzacianismului, Murdoch insistă mai mult decât m-aş fi aşteptat asupra locului. Aproape că te leagă de braţe şi te duce acolo, forţându-te să vezi şi să înţelegi, ca să fie sigură că mai târziu vei înţelege tot.

Pe Iris Murdoch am descoperit-o vara trecută, cu Marea, marea şi mi-a plăcut suficient de mult să mai vreau să citesc. Nu ştiam ce anume, aşa că Discipolul a fost oarecum aleasă la întâmplare. E diferită, mai sinceră, mai brutală, însă în acelaşi timp mai obositoare. Sentimentele mele faţă de roman au fost foarte amestecate. După cum se observă, m-a deranjat ideea unui prolog exagerat de lung. Experienţa cititului înseamnă şi multă muncă de cercetare, atenţie la detalii, descoperirea universului odată cu personajele. M-a deranjat – asta ca să nu spun jignit – nevoia de introducere în lumea romanului. Trecând peste deschidere, în esenţă cartea se înfăţişează foarte simplu:

Evenimentele din oraşul nostru. Surprinse prin lupa unui personaj narator, N, care pare să ştie prea multe. Nu este confuz totuşi de ce ar fi atât de informat, pentru că romanul beneficiază de un stil foarte frumos, lin, pe alocuri încâlcit, însă suficient pentru a nu-ţi trezi îndoieli referitoare la „realism”. Fascinaţia cărţii vine din interesul pentru personaje. De mult nu am citit o carte unde acestea să fie atât de bine şi de variat colorate. Se înghesuie să te impresioneze cu defectele lor, cu prostia şi naivitatea tipic omenească. Un peisaj pestriţ, concentrat în jurul clanului McCaffrey, oameni uniţi prin cele mai ciudate şi alambicate simţăminte, laolaltă cu evenimente ce au un element liant atât de firav, incât e aproape sfidător la adresa logicii că se consolidează. Totuşi nimic nu e forţat ori scris doar de dragul de-a fi scris. Niciun detaliu ce-i priveşte pe aceşti oameni nu e în plus, totul contribuie la o imagine de ansamblu marcantă şi extrem de atrăgătoare. Nu ne găsim în faţa unor situaţii ieşite din comun, autoarea nu se încăpăţânează să ne convingă prin ideea – desuetă şi stupidă aproape – de oameni obişnuiţi în situaţii neobişnuite. Dovedeşte că oamenii nu sunt obişnuiţi, că oricât de plictisitori ar părea sunt fie agasanţi, fie extraordinari, fie, fie… Îşi forţează personajele să se schimbe, să înghită, să nu înţeleagă, să sufere ca proştii, să fie idioţi şi apoi genii. Toate acestea într-un mod subtil, în timp ce tu caşti la un episod sau altul din viaţa – tulburată – a orăşelului termal.

Undeva pe la începutul cărţii suntem informaţi că Ennistone are periodice eruperi, când lucrurile o iau razna. Un fel de maree proprie a oraşului, care răspunde letargiei prin evenimente din cele mai neobişnuite, ducând vieţile oamenilor, pentru o vreme, pe noi culmi. Pentru ca apoi totul să se reaşeze în ritmul normal, lent, aproape inexistent al vieţii citadine. Locuitorii par foarte tipicari, ţinând mult la obiceiuri. În acelaşi timp, nimeni nu e imun la bârfe şi nimeni nu se abţine de la ele. Mici excepţii, care duc o viaţă izolată, un rol autoasumat de observator şi supraveghetor. Nu e foarte clar cine suferă – din cele două categorii – de mai multă grandomanie şi importanţă de sine. Am avut o tentaţie să insist puţin pe câteva personaje, dar mi se pare că aş rupe din farmecul poveştii. Să le prezint pe scurt nu are niciun sens, spuneam doar că sunt niste figuri impresionante, complexe, bine construite. Aş spune simboluri ale unor lumi şi idei, dar poate exagerez cu interpretările. De la preotul homosexual şi ateu până la ţiganca bătrână, paranoică şi înspăimântătoare. Răsfăţatul clanului, care îţi pierde inocenţa şi veselia. Femeia puternică, inteligentă, frumoasă, însă obsedată şi lipsită de orice urmă de sentiment uman, în afara obsesiei ei şamd. Nu vreau să lipsesc pe nimeni de bucuria pe care am trăit-o eu descoperindu-i şi încercând să îi înţeleg. Poate sună deplasat ce spun, însă de multe ori cei mai interesanţi oameni sunt cei pe care îi găseşti în cărţi. Şi nu, nu pentru că în cotidian nu aş cunoaşte suficient de mulţi oameni, care mai de care, doar că e altceva când aceştia ţi se dezvăluie complet.

Aş adăuga câteva rânduri referitoare la titlu. În engleză e The Philosopher’s Pupil. E mult mai sugestiv, atrăgând atenţia asupra filosofului – J.R Rozanov – şi a unui eventual elev al acestuia. Într-adevăr, în repetate rânduri Rozanov pare a fi o figură centrală, dominantă, aproape înfricoşătoare. Fără vreun efort deosebit, îi subjugă pe toţi cei cu care intră în contact, emanănd o fascinaţie demnă de studiat, nu şi de inviat. Aceasta pentru că, în primul rând faima se întoarce împotriva oricui – sau acesta e mesajul ce e transmis; iar în al doilea rând, personalitatea lui este foarte obositoare, ca şi constanta fâlfâială de aripi din jurul lui. E o putere aceea de a-i face pe alţii să devină incoerenţi în propria lor personalitate, dar cu ce repercusiuni şi cu ce pierderi, e cu totul altă poveste. Nu există un discipol, un elev, un urmaş al lui. Pentru că toţi sunt prea măcinaţi de lucrurile exterioare şi/sau interioare. Mai devreme, sau mai târziu, diverse personaje ajung să se împiedice în propriile urzeli, în încercarea de a câştiga simpatia (cred eu) profesorului. Poate aici greşesc, poate scopul e prost definit de la bun început, astfel încât nici nu se poate întâmpla să ne întâlnim cu vreun discipol, independent de acţiunile pretendentului.

Marele minus al cărţii este lungimea. Îmi plac romanele lungi, însă nu lungite. Şi în ultimele cam 100 pagini s-a mers pe aceeaşi idee, s-a bătătorit acelaşi drum până când previzibilul aproape mi-a ucis finalul. Am închis cartea cu puternica senzaţie că o comprimare a ultimelor întâmplări, un final mai succint şi o idee mai învăluit în mister ar fi fost o mai bună despărţire de Ennistone. Dacă la început am fost introduşi în oraş pe cea mai lungă cărare posibil, la sfârşit nu suntem lăsaţi să plecăm şi să inchidem ochii, acolo unde poate cititorul ar dori sau ar simţi nevoia. Povestea devină prea intimă pe sfârşit, deşi cu siguranţă cititorul nu ar fi niciodată acceptat în universul relativ închis reprezentat de Ennistone, cu atât mai puţin ar ajunge să fie familiar. Nici măcar nu ştiu dacă si-ar dori asta, eu una ştiu că mi-a plăcut mult postura de străin intruziv şi aş fi dorit să rămână astfel lucrurile.

Probabil voi mai citi şi altceva de Murdoch, peste un an sau mai mult. Depinde când îi vine rândul. Însă ca autoare o recomand, măcar o întâlnire, pentru felul aparte de a scrie, atmosfera şi creaţia ei fiind doar în aparenţă simple, bucuria descoperirii fiind deci cu atât mai mare.

Iris Murdoch, Discipolul, ed. Polirom, 2007

Arana

PS: „Ce scamator irezistibil si incorigibil este Iris Murdoch! Oare ce alt romancier a mai reusit, asemenea ei, sa inventeze noi si noi personaje care continua sa ne fascineze chiar si dupa ce am lasat cartea din miini?” (John Updike) – aproape că îi dau dreptate!

Palatul Viselor (I. Kadare)

Povestea despre disidentul comunist, adăpostit de Franţa şi apoi exploatat la adevărata lui valoare este una cunoscută tuturor. Ismail Kadare, albanez la origine, face parte din această categorie de oameni ce au scris împotriva regimului şi au crezut în libertatea de exprimare. Palatul Viselor este pe scurt o distopie, mai puţin cruntă – ce-i drept – decât ce ne-ar prezenta un Orwell, de exemplu. Ce este interesant şi surprinde plăcut este maniera de a scrie şi de a împleti absurdul cu tragicul, iar istoria reală cu cea fantastică.

Totul este cetrat în jurul acestui Palat, creat parcă de un monstru somnambul, menit să adune în sine toată libertatea ce ar mai fi rămas unor bieţi oameni. Cu entuziasm, vrăjiţi de mirajul Marelui Vis, fiecare cetăţean al unui Imperiu Otoman situat în afara coordonatelor istorice, îşi trimite visele acestui inchizitoriu al subconştientului. Nu am putut să nu mă întreb dacă am putea ajunge, ca oameni raţionali, să ne dăm pe tavă şi ultima fărâmă de libertate unui organism care nu face altceva decât să controleze. Kadare reuşeşte să imprime teama specifică distopiilor, un ce-ar fi dacă. În plus insistă puţin pe detalii, concentrând acţiunea în jurul eroului (sau antieroului? mă mai gândesc) şi a ramurii din care provine acesta, vechea familie Qyprilli (însemnând pod la origine). Astfel oferă o mare libertate cititorului, care poate fie să completeze şi să analizeze aspecte ce sunt doar sugerate, fie să le ia ca atare şi să citească povestea, oricum interesantă şi aproape autosuficientă.

Imaginea unui Imperiu Otoman unde deciziile politice se iau în urma viselor populaţiei, adeseori prefabricate de înalţii funcţionari de la Palatul Viselor este una tragi-comică. Desigur, fanatismul religios ar putea fi o sursă. La fel şi o anumita criză politică, ori, contrariul, o tragere pe sfoară la cel mai înalt nivel. Conştient sau nu, avem de-a face cu o falsă democraţie, unde vocea poporului izvorăşte tocmai din visele sale. Marea onoare de a fi mintea care a creat viitorul este o iluzie menită să-i adoarmă pe cei mai puţin vigilenţi. Şi cum somnul naşte monştri, aşa şi interpretările date viselor sunt sursa celor mai importante evenimente. Eh, de multe ori oamenii sunt doar antrenaţi într-un joc de-a decizia şi de-a importanţa politică. Totuşi, viziunea lui Kadare nu mi se pare foarte îndepărtată de realitate, căci instrumentele de control în masă apar de multe ori simple, stupide, neaşteptate. Forţa de a subjuga milioane de oameni nu rezidă în calcule complexe, ci tocmai în a folosi simplitatea lor. De asta şi spuneam că a vedea mecanismul din roman ca pornind de la o prezumtivă decizie politică de mare înţelepciune nu e totalmente deplasat.

O dovadă în plus este pleiada de personaje. Pe de o parte funcţionarii de la Palat, o grămadă omogenă de omuleţi fără personalitate, viaţă ori trăire. Fără nume şi fără chipuri. De mare angajament sunetul clopoţelului şi învălmăşeala generală la bufet, căci nimeni nu ar acţiona contrar celorlalţi şi cu atât mai puţin, contrar Obiceiului. Aş spune, în interpretare personală desigur, că principalul criteriu de angajare la Palat – unde NU se primesc scrisori de recomandare – este nivelul de tabula rasa al pretendentului. Cu cât creierul acestuia este mai golit de conţinut, iar caracterul său mai tern, cu atât creşte posibilitatea de angajare. Şi ca lucrurile să fie cât mai clare, ziua liberă al lui Mark Alem este atât de sugestivă, încât nu văd cum un om normal n-ar fi aproape de a smulge paginile din carte, ca o formă simbolică de a-l altoi pe acest păpuşel. M-a enervat atât de rău acest personaj, încât nu-i pot spune marionetă, pentru că nu e nici măcar la acest nivel. Deciziile sunt luate fie de unchi, fie de mama, fie de angajatori. În niciun caz de el. Bineînţeles, îi recunosc meritul lui Kadare că a putut crea ceva atât de lipsit de strălucire, uneori e chiar mai greu să creezi ceva spectaculos de inutil, decât să investeşti într-un personaj meritoriu. La nivelul acestei cărţi, un personaj puternic, un individ în adevăratul sens al cuvântului, ar fi fost deplasat. Farmecul cărţii e dat oarecum şi de omuleţul prins în mijlocul acţiunii, în afara voinţei sale, sau măcar a unei urme dintr-o oarecare voinţă prezentă cândva. Pe de altă parte, famila Qyprilli, care păstrează urme ale unui trecut glorios, care reprezintă o puternică legătură cu o realitate tot mai incertă, însă care nu beneficiază de puterea ori interesul de a conduce jocurile.

Pe scurt, Kadare se joacă cu imagini şi noţiuni, explorează câţiva paşi din etern fascinantul univers al viselor şi dă o nouă semnificaţie ideii de control politic şi lipsire de libertate. Subtilitatea Imperiului pare în decădere, totuşi orice se rezolvă la nivel de înalte decizii. Se sacrifică cei care au idei de libertate, indiferent de numele pe care îl poartă. Omul de rând e pus în faţa unui scenariu prefabricat, pe care îl înghite cu dezinvoltura celui ce nu simte nevoia să gândească. O critică fină adusă celor care se lasă subjugaţi, nu doar subjugatorului. Incursiunea în cele mai simple minţi dovedeşte că omul nu e chiar aşa departe cum şi-ar dori.

Putea mai mult romanul. Dar poate era greu de explorat mai departe de atât. E doar o mică parte din ce s-ar putea realiza pe tema aceasta. Poate Kadare nu e omul care să-l depăşească pe Orwell, dar şi-a demonstrat talentul şi originalitatea, în ciuda unor lipsuri şi a stilului, uneori, telegrafic.

Un dialog sugestiv despre Tabir Saray (Palatul), între 2 membri ai familiei Qyprilli

„- Independent de toate acestea, pentru mine este cea mai absurdă instituţie a statului

– Ar fi fost absurdă într-o lume logică. În lumea noastră mi se pare mai mult decât normală.”

Ismail Kadare – Palatul Viselor, ed. Humanitas, 2007 (e foarte atrăgătoare şi coperta)

Arana

PS: pentru alte detalii, vedeţi şi la Alin