Grimus – Salman Rushdie

Motto:

Du-te, du-te, du-te, spuse pasărea. Omenirea

Nu suportă prea multe mută realitate.

(T.S Eliot) – moto al romanului

Grimus e un basm. Nu e pentru copii, nu! E pentru oameni cu mintea neîncorsetată de aşteptări, pentru cititori care se lasă surprinşi nu de un nume de autor, nu de nişte recomandări (ale criticilor, ale altor cititori, ale mele), ci fix de trăirea din romanul pe care îl ai în faţa ta. Salman Rushdie m-a dezamăgit cu Furie, a câştigat însă un fan cu Grimus.

„Lucrurile de care specia umană se teme cel mai mult sunt urzelile propriei minţi„. Acţiunea se petrece undeva la limita dintre real si fantezie, un punct de cotitură închis în partea neexplorată a minţii. Poţi accepta cartea ca atare sau poţi să te lupţi cu ea, să încerci să-i găseşti locul fie între sf-uri, fie între romanele cu o puternică tentă filosofică. Aici deja ai da greş, căci orişicum, nu e niciuna dintre acestea. Dimensiunile Interioare si cele Exterioare sunt deopotrivă sub influenţa Efectului, al Trandafirului de Piatră. Ce e de fapt acest Efect şi acest obiect: ni se înfăţişează ca nişte modalităţi de a te juca nu doar cu realitatea, ci cu fiecare element al ei, gen viaţa, timpul, locul, materia. Personajele nu încearcă să fie mai reale decât le-a creat autorul, iar logica nu apare în prea multe locuri. Timpul curge fără sens – tocmai pentru că ideea se vrea atemporală.

Trimiterile mitologice sunt dese şi nu are sens să insist asupra lor, e chiar o plăcere să le descoperi şi, de ce nu, să afli câte ceva nou. Mitul simurgului este central, o alegorie a ideii de teism şi creaţionism într-o nouă lumină. Fascinantă e şi ideea negării prin obsesie: locuitorii oraşului K (oraşul nemuritorilor) se dezic de cel ce le-a oferit darul nemuririi, orientându-si veşnicia pe obsesii cât mai stupide şi mai limitate. O palmă destul de serioasă ideii de bătrâneţe egal înţelepciune, dacă mă întrebaţi pe mine. Desigur, scopul era altul, însă unde s-a întâlnit în istorie ca masele să se îndrepte spre scopul iniţial, cu valenţe elitiste, ale unui conducător? Grimus:

„Aceasta este natura lui Kâf: este o încercare de a înţelege natura umană, eliberând-o de cel mai puternic impuls instinctual, nevoia de a perpetua specia prin reproducere.” E clar că cei ce primesc darul trebuiau aleşi unul şi unul, deşi Grimus pare a fi ignorat necesitatea de a nu cădea in capcana propriei creaţii. Oricum, pentru el conta doar Vultur-în-Zbor (proastă traducere…), un alter ego menit să îi urmeze, să renască în spiritul păsării Phoenix, să continue creaţia Dimensiunii Perfecte (deşi aceasta era orice, mai puţin perfectă).

Moartea… Ce ar căuta moartea printre nemuritori? Simplu: „TOT CE E ÎNTREG E ŞI MORT”; din nou, omul nu se poate abţine să nu fie stupid: cauţi nemurirea, iar când o găseşti, petreci eternitatea planificându-ţi o moarte măreaţă, violentă, în foc. De ce? De dragul perfecţiunii, de dragul desăvârşirii operei. În plus, două scene de sinucidere, copiate, violente şi în acelaşi timp naturale. Însoţite totuşi de nebunie, de dorinţa sfârşitului din simplul motiv al dispariţiei obiectului obsesiei, iar subiect fără obiect e cel puţin lipsit de sens.

Trecând rapid peste câteva scene şi motive care mi s-au părut importante şi interesante, mă opresc la tehnică. Şi asta deoarece e de natura literaturii să surprindă nu doar prin subiect, ci prin felul în care e prezentat subiectul. Am citit în diverse locuri că ar fi un roman greu de citit, cu prea multe trimiteri, cu prea multe aluzii psihologice si filosofice. Ceea ce mi se pare tâmpit. Cartea e scrisă foarte bine. Naraţiunea curge, nu pierzi acţiunea deoarece de 10 pagini eşti încâlcit în mintea unui personaj, nu scapi nimic din vedere pentru că textul e prea aglomerat. Nu e un roman pentru copii ori pentru oameni proşti – deşi am senzaţia că un copil ar înţelege mai multe, lui măcar i-ar plăcea povestea cu păsări. De exemplu, nici autorul şi nici altundeva nu am văzut să fi remarcat trimiterile puternice la Jocul cu mărgele de sticlă. Păi când ai un grof, maestru al jocului – da, fix aşa – al jocului suprem, cel cu dimensiunile, cum să nu te gândeşti la Magister Ludi? Ah, n-ai citit-o şi atunci ţi se pare că e în plus tot fragmentul şi nu reuşeşti să inserezi în roman rolul grofului (rol marcat prin abundenţa anagramelor – căci asta reprezintă de fapt ideea de Dimensiuni Interioare şi Exterioare), nu da vina pe autor. Dă vina pe lacunele tale. Mă întreb ce mai ascunde Rushdie printre rânduri, doar de dragul de a înfrumuseţa lectura. Nu îmi place în general să mă lupt cu o carte, însă nici nu accept să mi se ofere totul pe tavă. Recunosc, simţeam nevoia unui fantasy, iar romanul acesta mi-a oferit fix ce căutam. Poate şi de aceea aprecierile mele sunt cât se poate de favorabile.

Mi-e greu să găsesc ceva ce nu mi-a plăcut. Poate m-a deranjat puţin nevoia de a insera un trio amoros, un triunghi cu un singur vârf, cum îl numeşte însuşi Vulturul, dar i-am înţeles rolul. Doar că am mania de a considera apariţiile de genul acesta ca fiind menite să atragă public şi atât. La fel, se simte nota misogină al lui Rushdie. Şi aici, şi in Furie, l-am simţit ca privind femeile nu tocmai ca pe nişte oameni. Oricum, de obicei misoginismul în literatură nu mă deranjează, nu e cazul nici aici să interpretez mai mult decât ni se oferă, trebuia totuşi să o zic. Era o chestiune de „aportanţă” („Când un lucru nu este nici important, nici neimportant, explică Grimus. Când în realitate conceptul de importanţă încetează să mai aibă sens, atunci ai înţeles noţiunea de aportanţă.”)

Mi-a plăcut. Ca abordare, ca temă, ca modalitate altfel de a prezenta o poveste. Am citit cartea repede, pe nerăsuflate, mi-a oferit ce aveam nevoie acum pentru a ieşi dintr-un reader’s block – motivat totuşi de diverse circumstanţe. Mi-a plăcut pentru că mi-a oferit deopotrivă visare si raţiune.

„Cuvântul scris este mult mai statornic decât fiinţele umane. Şi mai cinstit. Ca şi cum ai ţine tot timpul o oglindă în dreptul propriilor defecte, dar fără răutate. ”

Salman Rushdie, Grimus, ed. Polirom, 2008

Arana

Publicitate