Scuza: in postul precedent vorbeam despre niste carti asupra carora urma sa revin; nu am uitat de ele, insa acest articol e scris sub impulsul unui roman cum rar gasesti. Impresia a fost prea puternica pentru a o ignora.
Ultima data cand am ajuns la Anticariat (fost pasaj Universitate, actual zona Lipscani), ochii mi-au fost furati, pritre altele, de un titlu inedit: In zahar de pepene de Richard Brautigan. Am pus mana pe carte, am citit cateva cuvinte din ea, am intors-o de pe o parte pe alta si pana la urma am cumparat-o. Zilele astea am si citit-o. Azi am incheiat-o. Si dupa ce am citit ultima propozitie – de vreo 10 ori – am ramas cu ea in mana cateva minute. Senzatia pe care mi-a lasat-o acest roman de buzunar (240 pag. format mic, scris mare) e indescriptibila. Surpriza de dincolo de titlu a fost imensa. Mi-e si greu sa incep, pentru ca ma invart in jurul unui vartej de cuvinte care nu vor sa se aseze cuminti unul langa celalalt. Nu am auzit niciodata pana acum de acest Brautigan, dar ce a fost in stare sa scrie in cele 200 pagini a depasit multe romane de prestigiu pe care le-am citit de-a lungul anilor.
Actiunea, trecut si prezent intretaiate cu lovituri aprige de monotonie, se scurge dincolo de civilizatie, de timpul nostru, de spatiul nostru. Universul e aproape mitic, bolnav de simplist si de puternic in semnificatii. Zaharul de pepene e elementul primordial. Zilele sunt colorate (Luni: pepeni rosii; Mari: pepeni aurii; Miercuri: pepeni cenusii; Joi: pepnei negri, fara sunet; Vineri: pepeni albi; Sambata: pepeni albastri; Duminica: pepeni cafenii). Universul e construit fragil, din zahar de pepene, puternic, sau dimpotriva fara sunet, mort, sau dimpotriva degajand viata, albi sau dimpotriva dulci. Totul poate contrazice orice, insa totul se intelege intr-o morbida pace. De altfel centrul universului e MOARTEu. Ceea ce ei nu cunosc… si nici nu au cunoscut cu toata demonstratia sangeroasa al lui ERUPTin, care pusese stapanire pe Uzina Uitata si pe otrava.
Uzina Uitata e simbolul timpului nostru. Al civilizatiei. E plina de mii si milioane de lucruri necunoscute, intinse pe mile intregi, fara de sfarsit. De altfel doar acolo te poti rataci si doar acolo poti gasi raul. Pentru ca in rest orasul e stapanit de o pace adormita. Totul pare sa doarma, pana si viata. Noaptea e luminata de morti, in cosciuge cu mucegai. Atat de urat si de decadent, e simbolul luminii si al vietii vesnice. De altfel moartea e doar un fapt. Ca si viata. Nimic nu misca… eventual sclipiri de iubire, oarecum ciudata si oarecum impartasita. Cele cateva amintiri din trecut sunt sumare si irelevante pentru a stabili vreo corelatie cu ceva palpabil. Tigrii sunt o prezenta obsedanta. Candva carnivori feroce, totusi de o inteligenta stralucita, acum doar amintiri ale unor fiinte ce au venit de nicaieri si au disparut la fel de repede.
Tehnica e naiva. Inspaimantator de simplist scris. Pentru ca intr-o asemenea profunzime de idei si de metafore, o prezentare ambigua nu ar face decat sa strice farmecul. Metaforele rezida in insasi scrierea acestui roman. Totul in rest se reduce la o simplitate fascinanta. Propozitii telegrafice aproape, trantite parca pe hartie aleatoriu, ca intr-un joc cu mintea cititorului. Un joc oarecum morbid, caci contrastul dintre naiv si tristete apasatoare e halucinant. Nu poti citi cartea fara a fi prins in suprarealism. Nu e vorba de realismul magic. Nici macar. Nu este niciun cuvant care ar sugera efortul imaginatiei autorului. Iar asta nu face decat sa contribuie la maretia acestei mici opere. O adevarata perla intre infinite falsuri. Si nu o perla „de cultura”, ci una din natura, din abisul timpului, nascuta din deznadejde si viata, din visare si moarte, o superba desfasurare de talent scriitoricesc si rezonante psihologice. De citit dintr-o suflare si de digerat intr-o viata.
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 
Cred ca am citit de patru ori cartea, integral, intr-o saptamana. E ca un drog. La fel si „La pescuit de pastravi in America”. Ca stil este ceva incredibil – a avut, slava Domnului, si o traducere de calibru – ceva imposibil de imitat. Chiar as vrea sa aflu ca cineva se lauda „scriu ca Brautigan”.
Este insa foarte greu sa vorbesti despre ea. Orice ai spune pierzi foarte mult din bogatia textului. O carte geniala. Si ai dreptate, este cu mult, foarte mult, peste alte romane de prestigiu. Pacat ca nu este mult mai cunoscuta.
Comentariu de Cinabru — mai 16, 2008 @ 14:14
Pe mine sincer m-a atras titlul… nu stiu de ce; dar m-a lasat complet fara cuvinte. E bine de stiut ca mai impartasesc si altii impresia asta. E clar ca voi cauta si „La pescuit de…”, mai ales ca si aici apar pastravii – am si uitat sa mentionez. Pe cat e de scurta cartea, pe atat de multe chestii contine.
Comentariu de bacchante — mai 16, 2008 @ 15:46
Buna, scuze ca apare neinvitat aici dar dupa ce am citit post-ul am zis ca neaparat trebuie sa-ti las replay ..
deci, am fost acum 3-4 saptamani la biblioteca, si la fel, mi-au cazut ochii pe titlul acestei carti, am rasfoit 2-3 foi si pur si simplu ..
oricum m-am asezat pe un fotoliu acolo si am pana am ajuns pe la pagina 180, a doua zi m-am intors si am citit-o pe toata.. ( as fi vrut sa o iau acasa dar am o amenda pe permis si nu-mi permit ) si acum mi-a venit sa citesc iar cartea, dar nu imi aduceam aminte autorul, am dat cautare pe google si am dat de blogul acesta, si implicit acest post..
acum stiu autorul, dar cred ca ma duc maine din nou la biblioteca 😀
in alta ordine de idei, o sa mai arunc si o privire pe blog-ul tau, si merci pt post..
p.s. am vazut pe la rubrica comentarii recente si ceva in legatura cu Requiem for a dream.. genial film. Ma bucur ca mai exista oameni cu gusturi.
Comentariu de Alex :) — decembrie 27, 2011 @ 21:01