Întrebări şi răspunsuri

Teodora de la Însemnări din subterană m-a invitat să mai răspund la un set de întrebări. Care sunt cel puţin interesante, aşa că fac abstracţie că în 2 posturi consecutive am 2 lepşe.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?

La câte prostii sunte în stare să fac uneori, la cât de răsfăţată sunt şi cum resping unele idei, probabil 15. Pe de altă parte, maturitatea din alte probleme, seriozitatea şi grijile mă fac să cred că am trecut de 25. Sunt un om al extermelor, poate de asta nici nu mă mai interesează câţi ani am de fapt…

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?

Să nu încerci. Da, e dureros să eşuezi, dar mi se pare aproape imposibil de trăit cu gândul „ce ar fi fost dacă”; iar asta cu atât mai mult cu cât în eşecul tău, vina îţi poate aparţine într-o proporţie extrem de mică. Să încerci, să dai tot ce poţi, rezultatul din partea ta să fie atins, iar ce nu mai depinde de tine… risc.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?

Dacă aş avea răspunsul, aş fi un om mult mai fericit. Probabil din masochism. Ori din necesitate. Ori din prostie. Ori pentru că suntem prea idioţi să ştim că ceva nu ne place.

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut ?

Cel mai probabil nu. N-am răbdare să vorbesc.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?

Cam siropoasă întrebarea. Probabil aş fi destul de săracă, alternând cu momente în care aş avea toata avuţia din lume. De ce? Pentru că o fericire continuă nu e fericire.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?

Creierul.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?

Sunt studentă, pentru încă un an. Poate la facultatea pe care am visat-o. Dar nu neapărat. Oarecum între, am reuşit să am maturitatea necesară să îmbin necesitatea cu plăcutul. Dacă era după vise, poate era mai bine…

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Păi şi nu este?

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?

Greu de spus. Depinde de context, dar cred că ambele. Uneori sunt obsedată să fac ce trebuie – sau ce cred eu că alţii cred că trebuie să fac – şi evident şi cum trebuie. Nu pot să le disociez, dacă faci ceea ce trebuie, probabil o faci cum trebuie. Altfel, ce sens are?

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Termină viaţa, înainte să te termine ea pe tine.

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Nu ştiu de câte ori am spus că dacă aş fi proastă, clar aş fi mult mai fericită. Dar nu, nu e ceva la ce aş aspira, niciodată. Dacă s-ar fi putut să fiu suficient de inteligenţă încât să consider prostie nivelul la care sunt acum, chiar şi atunci, aş fi vrut probabil doar mai mult.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai ai amintiri de acum înainte?

Întrebarea asta îmi aduce aminte de Eternal Sunshine of the Spotless Mind. De câte ori am văzut filmul, m-am întrebat eu ce aş face. Şi nu cred că aş putea renunţa la amintiri. Pe de altă parte, a fi incapabil de a acumula noi amintiri e destul de mult a trăi degeaba. Probabil m-aş sinucide, deci.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum? mai ai amintiri de acum înainte?

Da. A se vedea şi răspunsul la numărul 12. Nimic din ce m-a marcat nu a fost dat uitării. Şi nici nu am de gând să fac asta. Totul e important, pentru că aşa am ales să trăiesc. Şi pentru că am o memori enervantă ce nu vrea să cunoască uitarea.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?

Nu există doar una şi chiar dacă ar exista e a mea, nu a tuturor. Cumpăraţi-vă dacă nu aveţi, eu nu le împart.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?

Probabil. M-aş apuca de vise.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

Ieri? Acum o săptămână? Mai tot timpul, de când cu hotărârea de a schimba nişte lucruri, cu atât mai mult.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?

În fiecare seară, înainte să adorm. Mă linişteşte.

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?

Să nu îmi pese. Mă opreşte toată fiinţa mea.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?

Să pun la suflet toate prostiile. Să calculez cotele succesorale (:D)

Să se chinuie şi: Runia şi Phaedrus!

Arana

PS: Promit ca următorul post nu va mai fi o leapşă!

Publicitate

Iar recomandări, iar leapşa

Tot de la Runia, e vorba de data asta despre 10 cărţi care – în viziunea mea, a lepşuitului – trebuie citite. Recunosc, sunt puţin în pană de inspiraţie şi de asta scriu postul. Iniţial am vrut să nu răspund, pentru că cine sunt eu să recomand chiar aşa. Da, au fost şi sunt oameni care au încredere în gusturile mele şi care îmi cer părerea şi care mă roaga să le recomand ceva. Dar de obicei e vorba de oameni pe care îi cunosc şi îmi cam dau seama ce le-ar plăcea şi ce nu, ce se potriveşte personalităţii lor. La un nivel general însă, nu pot decât să recomand ce îmi amintesc acum şi la ce mă gândesc întâi. Sunt convinsă că dacă aş avea altă dispoziţie, alte circumstanţe, lista de 10 ar fi alta. Bun, să nu dau totuşi prea multă importanţă, e tot un joc şi gata.

1. F. M. Dostoievski – Demonii: pentru mine, oricât de absolut sună afirmaţia asta, un intelectual nu ar trebui să treacă prin viaţă fără să citească romanul acesta. Eu nu aş putea să îi scriu vreo cronică, ori să pun fix degetul pe un anumit motiv, e o capodoperă, e o manifestare a geniului şi atât. E – pentru mine – dovada incontestabilă a faptului că Dostoievski este unul dintre cei mai mari scriitori din câţi au scris vreodată. Până acum nu mi-a reproşat nimeni că de ce i-am spus să o citească, dimpotrivă. Cartea asta, indiferent cât de vanitoasă aş părea, o recomand într-adevăr tuturor, cu orice ocazie.
2. Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate: cartea pare a fi printre cele mai măiastre din zona realismului magic. Este obsedantă şi extremă – adică duce totul până la noi limite, povestea are începutul şi sfârşitul aproape identice, totuşi greu de identificat ca momente de sine stătoare. Este feerică şi totuşi tragică, imensă prin talent şi prin bogăţie. După ce o citeşti nu ai cum să nu te simţi copleşit, insignifiant, strivit.
3. Salman Rushdie – Copiii din miez de noapte: dintr-un anumit punct de vedere mi-a amintit de cea de la punctul 2. Din ce am citit de Rushdie şi din câte am ajuns să îi cunosc stilul, aceasta chiar trebuie citită. E posibil să nu prindă, să pară lungă şi obositoare (nu că lungimea în sine e defectul, ci lungimea inutilă). Pe mine m-a prins destul de tare şi m-a făcut să ridic standardul, la ce aştept de la acest gen de monografie. Se regăsesc şi aici suficiente elemente de realism magic, împletite însă cu o credibilitate dezarmantă. Fermecătoare.
4. John Steinbeck – Of mice and men: Steinbeck nu se numără printre autorii mei preferaţi. Îmi place, dar cam atât. Of mice and men – pe care am avut norocul să o citesc în engleză – este tulburătoare prin simplitate, prin lipsă de artificii, prin sinceritate. Este oarecum opusul precedentelor, dovedind cum literatura se poate naşte şi dezvolta pe un schelet simplu. E dramatică, doar deloc siropoasă. Transmite un soi de tristeţe rece, crudă, aproape inumană. Deşi nimic nu pare a depăşi, o secundă măcar, umanitatea şi degradarea ei.
5. Milan Kundera – Insuportabila usurătate a fiinţei: m-a făcut să dezvolt o adevărată obsesie pentru Kundera, astfel am ajuns să îl cunosc ca pe un scriitor cu un stil extrem de definit, interesant şi original. Structural, acelaşi schelet se regăseşte în mai toate cărţile lui, însă tema şi ideile din aceasta m-au impresionat cel mai mult. Desigur, a fost şi socul noutăţii, al descoperirii, al spiritului ludic ce îmbracă tragismul uman.
6. Orhan Pamuk – Mă numesc roşu: mă întreb cum trebuie să îţi functioneze mintea să poţi scrie aşa. Pluriperspectivismul capătă noi înţelesuri şi dimensiuni, peisajul exotic este redefinit, iar întreaga carte inspiră ideea de jocul cu viaţa şi moartea la nivel de artă. Chiar dacă Pamuk a stat pe buzele multor oameni, nu cred că asta îi diminuează valoarea intrinsecă. Pentru că obiectiv vorbdin, cartea se ridică la un nivel literar înalt, este cizelată, cultă, originală.
   
7. George Orwell – 1984: Din toate distopiile pe care le-am citit, aceasta mi s-a părut cel mai bine scrisă, cea mai puternică afirmaţie, cea mai înspăimântătoare prin realism. Nu ştiu dacă îţi trebuie o doză de nebunie să scrii aşa ceva, sau dacă oricum nebunia vine odată cu atât de mult talent, ce contează însă ca trebuie citită. Pentru că pe cât de succintă pare, pe atât este de măreaţă de fapt. Nu sunt multe de spus, e de înţeles, pentru că oferă o doză enormă de poftă de libertate.
8. Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta: am scris aici de ce.
9. Haruki Murakami – Kafka pe malul mării: asta o recomand azi; mâine s-ar putea să fie Wind-up Bird Chronicle sau alta. Depinde. Murakami este, lângă Marquez, omul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de realismul magic, să fiu fermecată de înspăimântător. Cărţile sale îţi poruncesc să visezi şi să crezi în vise. Uneori, nu e nevoie de nimic altceva pentru a încununa o existenţă. (am scris la un moment dat mai multe despre Murakami, dacă interesează pe cineva, acesta este postul)
10. … las lista deschisă; nu poţi închide aşa ceva. Desigur, i-aş menţiona oricând pe Hesse sau Umberto Eco sau Fowles. Sau câte alte cărţi. Dar am spus că nu acord mai multă importanţă decât trebuie şi că îmbin un exerciţiu de memorie cu plăcerea evocării şi cu alesul printre aleşi.

Nu dau mai departe leapşa, căci nu ştiu sincer cui. Desigur, be my guest să o preluaţi dacă doriţi. Şi adresez o invitaţie generală: la comentarii, recomandaţi-mi voi ceva. Sau recomandaţi ceva altui comentator.  Să vedem, poate iese un joc cu surprize pentru toţi.

Crimele din Oxford (G. Martinez)

Am avut un scurt reader’s block, declanşat de Tropicul Cancerului, Henry Miller. Am reuşit sa citesc cam un sfert din carte într-o săptămână şi am rămas deznădăjduită. Mi-am revenit însă cu romanul din titlu, iar acum citesc Baudolino. Acum un an citeam Pendulul lui Foucault – nu intenţionat am revenit la Eco la fix un an, însă constat că fiecare roman al său îmi place mai mult decât precedentul dar mă şi face să vreau să le recitesc pe acestea.

Până atunci însă, m-am distrat cu logica matematică din Crimele din Oxford. Citisem şi Moartea lentă a Lucianei B, tot de Guillermo Martinez şi m-a prins cu felul simplu şi totuşi creativ în care scrie. Crimele… este – previzibil – un roman poliţist. Perioada mea de citit romane poliţiste a apus în urmă cu ceva ani şi m-am surprins când am constatat că nu mă deranjează să citesc aşa ceva. Desigur, nu avem în faţă vreo capodoperă, dar este însă un roman bine venit, fie ca o pauză între altele solicitante, fie ca o modalitate de regăsire a chefului de citit, după vreo încercare eşuată – cum s-a întâmplat la mine. În plus, a fost o necesară rupere de ritm, pentru că uneori insistând pe un anumit gen de cărţi, ajung să îţi piardă farmecul şi să te facă să ai îndoieli referitoare chiar la gusturile personale.

Modalitatea de abordare a autorului se caracterizează prin fluenţă şi lipsă de implicare. Vocea naratorului este totodată vocea unui bursier argentinian, student-cercetător la Oxford, care mi personal mi s-a înfăţişat drept personaj secundar. Nu ştim multe despre el, decât ca este inteligent, extrovertit şi pasionat de sport aproape la fel de mult ca de matematică. Trup sănătos, minte sănătoasă. E interesant cum, deşi descrierea sa este succinta, îţi e uşor din postura de cititor să îl vizualizezi şi să îi intuieşti caracterul.

Central este Arthur Seldom, o legendă vie, cuprins alături de narator – care îi devine un soi de discipol – într-o poveste cu crime, construite în jurul unei aparente serii logice. Mi-a plăcut mult că se insistă pe logică, pe diverse teoreme, m-a luminat privind teorema lui Wittgenstein (pentru orice serie logică se pot găsi n variante de a fi continuate, putând fi toate corecte), am regăsit şi jocul cu biriciul lui Okham etc. În liceu am fost pasionată de logică – deşi eram în clasă de filologie, iarf astfel am reuşit să dărâm o serie de prejudecăţi, măcar pentru o generaţie – şi a fost interesant să mă găsesc antrenată în jocul propus de autor şi dezvoltat sub imaginea lui Seldom.

„Entităţile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).” Cred că descrie cartea cât se poate de bine. E la obiect, fără înflorituri şi artificii, o lectură rapidă şi plăcută. Cert, sunt o serie de neajunsuri: poate nu e destul de provocatoare. Ori poate nu solicită suficient de multe cunoştinţe, iar exerciuţiul literar scârţâie pe alocuri. Prea puţin important, căci peisajul general este plăcut. Materia primă este excelentă, astfel încăt deşi finisarea lasă de dorit, rezultatul este cel puţin digerabil. Cartea îmi pare scrisă pentru a fi citită cu un zâmbet pe buze, spre deosebire de Moartea lentă a Lucianei B, care era mai dură şi mai introspectivă. Aceasta din urmă, la fel, are elemente de roman poliţist, dar dacă în Crimele… jocul este între matematicieni, în aceasta jocul este între autori de romane poliţiste. Deşi sentimental, Crimele… m-a prins mai mult şi aş recomanda-o cu mai mult drag, Moartea lentă este o idee mai avansată şi ca tehnică, dar şi ca modalitate de exprimare artistică. Oricum, Martinez mi se înfăţişează drept un om pasionat de nişte domenii, care ştie să îşi îmbine pasiunile între ele şi să le înfăţişeze sub forme cât se poate de originale, dar căruia îi lipseşte sclipirea. Uneori, înteligenţa şi dedicarea nu sunt suficiente, fiind nevoie de mult mai mult pentru creaţie.

I se poate reproşa, de exemplu, că personajele – cu mici excepţii – sunt ignorabile. Şi nu pentru că nu au un „rol” de îndeplinit, ci pentru că nu se insistă asupra lor, nu sunt dezvoltate suficient, nici măcar pentru a clarifica exact de ce apar. Într-o carte cu personaje puţine şi aparent semnificative, insuficienta evoluţie a acestora inspiră un soi de lene creativă, o delăsare deranjantă. Scena este Oxford, care mie personal – fără să îl fi văzut – mi se pare un univers plin de laturi care cer să fie descoperite. Aici, el apare doar ca un pretext, pentru a regăsi în acelaşi loc personajele centrale. E poate şi fascinaţia mea pentru Anglia, dorinţa mea de o vedea cu ochii proprii cea care mă face să simt o ranchiună faţă de autor; faptul că are ocazia să dezvăluie nişte locuri şi lucruri minim interesante, şi nu o face, îl pune într-o poziţie condamnabilă.

În încheiere, simetric introducerii, îl menţionez pe Eco, căci în timp ce citeam l-am simţit pe autor ca fiind influenţat de acesta, apărându-mi ca un epigon al lui. Crimele din Oxford a fost publicată în 2003, deci teoria mea ar putea sta în picioare măcar din punctul acesta de vedere. Ca orice epigon, nu se ridică nici pe aproape la standardul maestrului, însă se simte o fărămână din ce ar putea ieşi din acest subiect în mâinile potrivite. Nu îl discreditez pe Martinez, pentru că am avut parte de o lectură plăcută, dar nici mai mult de atât nu oferă; este şi o ecranizare ce ar putea fi interesantă, dar nu mă aştept la miracole. Poate într-o altă perioadă de blocaj, am să mă hotărăsc să văd despre ce e vorba. Deocamdată, setea de lectură pare să-şi fi găsit alinarea în Baudolino.

Crimele din Oxford, Guillermo Martinez, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

Film vs Carte: Recviem pentru un vis

Am o mare problemă cu ecranizările, iar asta se vede pe blogul meu. De multe ori le urmăresc din masochism, să văd cum s-a mai măcelărit o carte. Mereu am auzit că s-ar putea să fie şi invers, dar până acum nu ştiu dacă am întânlit vreun caz.

Recviem pentru un vis, filmul din 2002, a fost multă vreme unul din filmele mele preferate. L-am recomandat în stânga şi în dreapta, căci mă marcase, dar apreciasem nu doar mesajul foarte puternic ci mai ales felul în care e transmis. Imagini puternice, scurte, de intensitate maximă, o coloană sonoră excepţională, joc actoricesc desăvârşit în unele cazuri. Cam toate ingredientele pentru un film reuşit, care se remarcă şi prin faptul că nu urmăreşte clişee, nu te forţează să fii de acord cu el, dimpotrivă îmbie intr-un mod ciudat la libertate, la alegere, insistând ce-i drept pe consecinţele negative. Am fost fascinată şi de poveste – trebuie să recunosc – de modul în care dependenţa poate distruge mişeleşte, de felul laş în care un toxicoman va fi subjugat realităţii sale. Regizorul Darren Aronofsky a mers la limită cu acest film, s-a axat mult pe puterea viselor şi a imaginaţiei şi a ştiut să se joace cu tehnologia şi cu posibilităţile oferite de peliculă. Este un film foarte vizual, unde ajungi – cam ca bătrâna Sara Goldfarb – atras în ecran, în poveste, simţindu-te la rândul tău mic, nesemnificativ, răpus de forţa realităţii.

Recunosc, când am văzut filmul (şi revăzut imediat după, cam acum 5 ani presupun) nu ştiam de carte, dar am aflat la un moment dat de pe imdb, întrucăt Hubert Selby Jr – autorul – e şi scenarist. Doar acum am pus mâna pe carte complet întâmplător şi am dat să o citesc, extrem de entuziasmată. De la primele pagini însă mi-am dat seama că voi fi complet dezamăgită. Şi nu de film. Am fost surpinsă oarecum de cât de fidel a rămas filmul cărţii, dar nici nu era greu. Literatura trebuie să ofere mai mult decât o imagine şi în mod cert mai mult decât o înşiruire de evenimente. Stilul e leneş şi obositor, limbajul exagerat şi complet nepotrivit atmosferei, autorul pare să insiste să ofere veridicitate şi realism extrem unui sinistru episod din viaţa a câtorva oameni. Legăturile dintre ei par false – şi nu în sensul de sunt false pentru că îi leagă drogurile – ci tocmai acest liant nu e veridic, în carte. Cartea e efectiv lipsită de profunzime şi pare a fi necizelată, neterminată. Ca şi cum e doar o schiţă – cu scenele şi replicile – pentru ceva ce urmează să fie dezvoltat cât de curând. Este frustrant cât potenţial are, cât de mult s-ar fi putut jongla cu psihologia personajelor şi cu eurile acestora. E un tărâm perfect pentru a crea un univers cu adevărat macabru şi tulburător, care ar fi fost imposibil de transpus în imagini. Autorului însă parcă îi vine greu să se joace şi să exploreze. Totul e forţat, de la scenele în care tinerii se droghează, până la tratamentul lui Sara ori aventurile dubioase ale lui Marion. Cartea rămâne la un stadiu naiv, insuficient pentru a cuprinde imensitatea temei pe care are curaj să o abordeze.

Mi-e cât se poate de clar că nu e doar o întâmplare fericită – mai degrabă nefericită – că în acest caz cartea a fost sfărâmată. Nu ştiu dacă literatura poate învinge mereu, par să fie unele aspecte unde avantajele filmului sunt de necontestat. Tocmai pentru că are acele lipsuri cartea, filmul a reuşit să fie net superior. Acolo unde cuvintele au fost prea puţine, imaginile au reuşit să încropească senzaţiile şi trăirile imposibil de transmis în două rânduri scrise neglijent. Desigur, meritul regizorului este imens. Sunt scene întregi care îmi apar extrem de clare, chiar după atâta timp, pe când sunt aproape sigură că dacă nu exista filmul nici măcar nu terminam romanul. Este sec şi mort. Nu poţi să transmiţi un mesaj, o idee, un gând cât timp nu crezi în forţa lui şi nu te străduieşti să îl înfăţişezi ca fiind firesc, indispensabil creaţiei tale. Aronofsky fix asta face: e sincer şi duce până la capăt grotescul, îmbrăţişând din plin estetica urâtului. La Selby e doar urâtul, partea de estetic fiind pierdută undeva pe drum, fie într-un cotlon al gândirii autorului, fie nici măcar nu a existat.

Mă încearcă un sentiment apropiat furiei la adresa celor ce scriu doar aşa, să fie scris, fără pasiune, fără să creadă în creaţia lor. Ca şi cum un autor s-ar putea desprinde de ceea ce a relizat, ca şi cum nu ar trebui să fie definit prin opera sa. Şi nu mă refer la a indentifica un romancier cu subiectul romanelor sale, ci cu existenţa lor. Să ştii că simţi când îl citeşti. Să ştii că poţi avea încredere în faptul că nu te va batjocori dacă te pierzi în opera lui. Că dincolo de a-ţi satisface o pasiune, te alegi şi cu altceva, nu citeşti de dragul de a citi, ci pentru ce îţi poate oferi cartea. Iar mie, cartea Recviem pentru un vis nu mi-a oferit nimic, doar un spectacol amator, pus în scenă de nişte oameni care nu au nici dăruire, nici talent, nici chef de muncă, un spectacol superficial şi aproape kitch. Nu ştiu dacă pot numi asta artă şi m-au deranjat referinţele critice, ce numeau cartea capodoperă. Aş vrea ca înainte să se arunce cu astfel de cuvinte să se înţeleagă că centrul artei literare nu îl reprezintă nicidecum acţiunea. Ori poate greşesc eu, nu am pretenţia de a deţine calităţile necesare să fac judecăţi de valoare, însă am pretenţia ca atunci când cineva etichetează o carte să nu jignească eventualii cititori. Am fost deranjată şi în alte rânduri de anumiţi autori ori cărţi, însă nu ştiu dacă până la antipatie. Regret doar că am început să pun şi filmul în altă lumină, că mi-am lăsat umbrită senzaţia pe care o aveam în legătură cu el şi am început să caut răspunsuri. Am renunţat totuşi când mi-am reamintit să ascult tema muzicală centrală. Chiar dacă poate are un rol chiar prea important în derularea filmului, chiar dacă sunt ferm convinsă că fără aceasta, soarta Recviemului ar fi fost probabil diferită, vă invit să o ascultaţi sau să o reascultaţi. Este năucitoare. (Lux Aeterna)

Recviem pentru un vis, Hubert Selby Jr., ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

PS: Vedeţi şi Requiem for a Tower, care este o varianţă a piesei folosită într-un trailer pentru jocu The Two Towers, din seria Stăpânul Inelelor; cică ar fi fost folosită şi în traileruri pentru alte filme (ştiu de I am Legend) în orice caz este una din cele mai bune variante a piesei respective, din câte am ascultat (şi sunt destule), evident exceptând cea originală.

Frumuseţe. inteligenţă. vuieşte blogosfera.

Am avut o pauză mai lungă decât mi-aş fi dorit, dar am nişte „scuze” impecabile. Şi anume, am de minim o săptămână, la drafts, un post furios şi lipsit de sens, care avea însă potenţial să se transforme în ceva puternic şi riscant. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu, dacă să îmi asum această luptă sau să înţeleg odată că nu am ce face, că poate nu e domeniul meu şi că probabil n-am niciun drept să zic nimic. Totuţi, fac invers decât îmi dictează raţiunea. Aş vrea să dau link posturilor ce m-au adus aici, au fost o sumedenie în ultima vreme pe tema femeile care nu se îngrijesc, femeile urâte, femeile grase, femeile proaste etc. Un post foarte corect am găsit la Maddy, întâmplător tot o femeie, care are însă o viziune cam pe aceeaşi undă ca a mea.

Sunt un om destul de critic. Găsesc uşor defecte şi astfel am ajuns, împotriva valorilor mele, să dau o prea mare importanţă fizicului. Nu, nu voi judeca pe alţii, şi fix aici intervine ciudăţenia: în domeniul acesta, mi-am canalizat cam 90% din energia critică asupra propriei mele persoane. E aproape periculos ce fac, dar pe de altă parte – şi total paradoxal – am suficientă încredere că nu sunt deplasată doar pentru că sunt suficient de inteligentă încât să nu cad în capcana aceea. Poate pentru lămuriri ar trebui să citiţi şi postul acesta, scris acum un an. Unde eram mai liniştită şi mai fericită. Unde credeam că am ajuns la greutatea ideală şi că nu mă va dărâma o grupare de cifre. Trebuie să vorbesc şi despre mine, căci doar astfel pot evita acuzele de genul că sunt probabil ori grasă, ori urâtă, ori o altă derivată din acestea. Căci altfel n-aş fi nemulţumită de oamenii care îi critică întâi pe alţii şi apoi pe ei. Că altfel nu aş avea de ce să spun că m-am săturat de presiunea de a fi perfectă. De faptul că lumea aspiră la apariţii gen Miranda Kerr – care până şi mie mi se pare prea slabă. Ori că am comis un păcat capital că am îndraznit să afirm – pe un aşa spus blog de beauty – că n-am probleme în a umbla nemachiată şi că cred – sincer – că machiajul creează dependeţă. M-am săturat de argumentul suprem „ba p-a mă-tii” care ne cam stă tuturor pe buze. Am ajuns să mă bălăcăresc cu o fetişcană ce s-a scandalizat că am îndrăznit să zic că într-o amărâtă de poză arată de 25 nu de 22 ani (replică: aş putea spune că tu pari de 30, da nu o fac că nu sunt rea; a propos, după ce citiţi şi vedeţi pozele, puteţi comenta cât vreţi pe tema asta! chiar vă invit). Am ajuns să mă uit, pe plajă fiind, ce femeie are abdomen mai plat decât al meu, care are eventual picioare mai subţiri etc. Mă minunam, mă dezgustam şi totuşi tot acolo ajungeam. În loc să îmi ocup timpul util, pierd vremea pe chestii gen skinnyvscurvy.com ori theskinnywebsite.com unde nu fac decât să îmi înrăutăţesc imaginea asupra mea, asupra lumii, asupra idealurilor.

Nu pot să nu mă întreb câte alte femei sunt la fel sau mult mai mizerabile decât mine. Câte nu ajung să se descrediteze, să creadă când un omuleţ le spune că nu sunt suficient de bune, câte nu plâng pentru că poate au celulită, ori poate în ziua aceea nu le stă afurisitul de păr şi câte altele. Şi nu, nu e superficial ce zic aici. Pentru că o femeie inteligentă, cu conştiiţa sinelui, a celor din jur, o femeie ce ştie unde se situează standardele e extrem de predispusă să cadă în capcana asta. Suntem acuzate că toate ne plângem că suntem grase, că n-avem destule haine, câ ne petrecem prea mult timp cu machiatul. DAR ferească providenţa să nu faci aceste lucruri că brusc eşti neîngrijită, nesimţită, urâtă, proastă etc. Şi ce e cel mai trist e că chiar aşa stau lucrurile. E aproape imposibil să găseşti echilibrul şi dacă asta te preocupă o iei razna. Pentru că multe – şi eu eram aşa – fac treburile după mintea şi valorile proprii şi asta se vede. Sunt probabil mulţumite, radioase şi se concentrează pe ce e bine nu pe ce e defect. Nu pot să nu strâng din dinţi de invidie când văd pe cineva atât de mulţumit de sine. Uneori furia îşi face loc – e suficient să mergi vara cu metrou, fete şi femei cu forme deloc estetice îmbracate provocator şi total nepotrivit siluetei. Să le condamni sau să le apreciezi pentru că nu le pasă? Din nou ajungi în acelaşi cerc neiertător, unde tragi linie? Unde dai vina pe nesimţire şi unde apreciezi tocmai încrederea? Cum m-aţi fi privit, cititorii mei, cititorii de cărţi şi iubitorii de frumos dacă aş fi deschis blogul cu acest post? Probabil eram doar one of the crowd. De asta am şi amânat atât de mult pozele cu mine aici. Pentru că pe lângă neîncredere, pe lângă „ies oribil în orice poză” era şi teama: dacă voi fi judecată? Dacă în loc de conţinut se va împotmoli pe formă? Ce realizez atunci? Dar, după un an jumate simt nevoia sincerităţii. Pentru că scriu rar şi mult, pentru că fiecare post e o parte din mine, pentru că singurul meu scop e să fiu eu – şi da, e mult mai uşor în spatele monitorului – pentru că am cunoscut oameni care au văzut dincolo, pentru că trebuie să cred în existenţa acestor oameni. Nu se poate să fie toţi răi şi puşi pe rău. Nu sunt suficient de naivă să cred în calitatea absolută, dar cred în profunzime şi în faptul că un om poate avea zeci de calităţi şi de defecte şi că nu una dintre aceste trăsături îl defineşte.

De la un post care se dorea acid şi critic, am ajuns la ceva personal şi moale. Perfect pliat pe personalitatea mea, care se plimbă cu fericire între extreme. Este un post extrem, doar că altfel.

Sunt Cristina. Am 163 cm. Şi undeva între 45,5 şi 47 kg, depinde de zi. Şi cam 86-59 (25.09.2009: 58 cm talia)-87

Şi arăt aşa şi uneori nu mă ascund. Şi mă strâmb în poze:

Poza 1:

Poza 2:

(ATENŢIE! pozele NU pot fi folosite sub nicio formă în niciun context)

Şi vă întreb: ce rezolv cu asta? De ce mi-ar păsa ce crede un blogger sau altul, un om sau altul? Sunt la fel de om, am acelaşi caracter indiferent de cum arăt. Şi cred că asta NU se înţelege şi asta se refuză azi: să ai dreptul să fii tu sau să conteze cine eşti. Mi-ar plăcea dacă oamenii ar înţelege de ce am postat pozele. Şi pe cea de la postul cu marea. Că aş fi acţionat la fel indiferent de. Pentru că totul se reduce la cum vezi lucrurile acestea şi cum le percepi şi mai ales cât te afectează. Mă amuz când aud de femei care vor să se îngraşe. Care fac din greutatea lor subiectul central al personalităţii lor. Nu cred că sunt sincere. Pentru că în domeniul acesta nu avem voie să mai fim sinceri. Epatăm, epatăm. Şi eu o fac. Uneori conştient, uneori nu. Nu suport photoshopul. M-am învăţat să îl recunosc din avion. Mai mult însă, nu suport când se neagă folosirea lui. Nimeni nu e suficient de bun încât să nu aibă nevoie de asta. A se vedea poza: nu stau perfect dreaptă şi abdomenul nu e destul de moale. Pentru că idealul e să fie perfect plat şi totuşi fără urme de muşchi. Am mâinile ridicate şi nu se mai văd claviculele. Poate coastele sunt puţin prea proeminente, nu e în regulă. Idealul e „slab şi fără oase”. Şi aş putea continua aşa, dar cred că s-a înţeles. Defecte găsim atât de uşor, mă întreb totuşi dacă mai putem găsi calităţi. Şi nu, nu îmi place poza, pantalonii cu câteva numere mai mari sunt oribili, sutienul nu are push-up, talia pare mai mare decât e. Şi dacă nu aş sti că sunt eu, aş spune probabil că tipa ar trebui să mai slăbească şi să mai insiste la abdomen…

Arana

Disclaimer: da, este un post extrem de personal, dar nu înseamnă că voi continua aşa. Trebuia să îl scriu să pot să îmi revin din blocaj. Trebuia să îmi lecuiesc curiozitatea. Trebuia să experimentez. Nu ştiu ce am reuşit şi aştept critici.