Arana's world under a picture of frenzy

Mai 16, 2009

Silk (mătase) A.B.

Filed under: Carti — Arana @ 12:57
Tags: , , , , ,

Mi se întâmplă să pun mâna pe câte un autor, care pe moment sa mă bulverseze. Am descris asta aici. A fost prima mea întâlnire cu autorul viselor. Alessandro  Baricco nu se citeşte greu. Nu oferă mai mult decât îi ceri şi aproape că e de duzină. Totuşi, nu trece dincolo de limita literaturii. Dimpotrivă, pe un ton simplu, pe un cadru simplu, el construieşte vise şi lumi alternative. Pe cât de la îndemână, pe atât de absurde prin lipsa materialităţii.

Cu ocazia cumpărăturilor de  săptămâna trecută, am luat Silk de la Anthony Frost şi Castele de furie de la Cărtureşti. Am citit-o pe prima, deşi am avut o săptămâna plină şi urâtă. Dar asta nu m-a oprit să zâmbesc şi să visez cu ochii deschişi. Mă repet, însă experienţa pe care ţi-o oferă o lectură de Baricco e uimitoare. Ca om, cu sentimente şi trăiri din cele mai diverse, nu ai cum să nu cazi – măcar pasager – în lianele eterice create de italian. Talentul lui nu rezidă în analiză psihologică. Ori în crearea unui mediu din nimic. Ori poate în a oferi mii de idei pe o tavă minusculă. Talentul lui stă în faptul că poate scrie despre iubire şi despre subiecte la îndemâna oricui într-un mod unic. Care nu are nimic din siropul romanelor de dragoste, ori din superficialitatea care apare în literatura uşoară. Nu neg că cineva ar putea vedea doar asta în Baricco. Nici măcar nu m-aş mira să aud că sunt undeva în zona cretinităţii că îmi place aşa ceva. Însă l-aş întreba eu pe cineva care afirmă asta, cât de frustrat e de viaţă, cât de închis şi stupid e că nu vede calitatea acolo unde ţi se dă peste nas cu ea?

În Mătase, Baricco dovedeşte că nu trebuie să fii filosofic pentru a scrie inteligent. Arată o altă faţă a unei lumi interesante. Niste cultivatori de mătase dintr-un orăşel din Franţa, un om ca toţi oamenii, o călătorie în Japonia şi o poveste ireală de dragoste cu o fiinţă la fel de ireală. Japonia îşi deschide porturile pentru străini, dar nu şi inimile. Nu vei fi niciodată privit altfel decât un intrus, nu vei obţine decât scopul material pe care îl cauţi acolo. Herve Joncour e prototipul omului ce îşi visează marea aventură. Care deşi are o viaţă frumoasă, vrea acel strop de neobişnuit şi miraculos pe care îl caută oricine. Să dea cu piciorul rutinei, să rişte. El nu iubeşte japoneza, ci iubeşte ideea din spatele ei. Ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi el cuceritor şi cavaler. Un adevărat războinic în căutarea vieţii netrăite. Dar îi lipseşte curajul. Face de 4 ori acelaşi drum – descris metodic, în detaliu, aproape obsedant – vede aceleaşi lucruri, face aceleaşi gesturi. Ca şi cum aşteaptă să îl lovească schimbarea. A cumpăra ouă de viermi de mătase nu era suficient. El vroia să fie erou. Doar că i se neagă această calitate. Oamenii obişnuiţi, simpli, neinteresanţi nu au dreptul să devină eroi. Să lăsăm poveştile cu final sfârşit celor naivi. Cam asta vrea să transmită cartea.

E bine să visezi. Nu răneşte pe nimeni. Doar că dacă crezi prea mult într-un vis, s-ar putea să pierzi realitatea pe care o ai. Care nici măcar nu e rea, doar că eşti tu veşnic nemulţumit de condiţia ta. Nu că ai putea să o schimbi, căci e prea târziu şi oricum nu eşti omul acţiunii. Ajungi totuţi să îţi intoxici existenţa cu visul iubirii. Prostie, că doar iubirea e în curtea ta. Dar nu e bună. Nu, doar cea de peste două continente e reală. Deşi nici măcar nu eşti sigur de realitatea femeii. Pentru ce? Pentru a fi alungat, pentru a ţi se spulbera dorinţa de viaţă. Pentru a ajunge în cele din urmă într-o rutină cu mult mai nimicitoare decât cea dinainte. Ca un fel de spălare a păcatelor inexistente. Joncour e destul de idiot, ca modalitate de abordare. Dar nu pot să îl judec, pentru că el nu cere nimic de la cititor. Baricco nu vrea să creeze nişte supraoameni. Dimpotrivă, parcă doreşte să îi lase să se zbată în nămolul lor, doar de dragul de a-i tachina. Priveşti, citeşti şi ştii ce se va întâmpla. E absurd să visezi până la capăt. E poate puţin pesimist, să te loveşti mult prea tare de pământul dur. Dar dacă ai avut porţia ta de neobişnuit, aşa cum ai visat-o, conform curajului tău, parcă mori altfel. Parcă nu mai regreţi. Şi e bine aşa. Simplu şi la obiect.

Nu e o viaţă sau o poveste pe care să o apreciez. Dar e minunat realizată. Aceleaşi pendulări între real şi imaginar, între un spirit oniric şi o trezire crudă. Magicul redus la existenţa zilnică. Fără pretenţii. Dar melancolic, fascinant, mort şi viu în acelaşi timp. O lectură frumoasă, rece pe alocuri, potrivnică, dar îmbietoare.

Arana

Mai 11, 2009

Noapte de Marquez

Filed under: Carti — Arana @ 14:12
Tags: , , , ,

Motto:

Nici un nebun nu e nebun dacă eşti de acord cu raţiunile lui (Marquez)

Azi noapte am suferit de insomnie – albă şi lucidă. Mi-am petrecut jumătate de noapte stând în pat, cu laptopul în braţe, citind Despre dragoste şi alţi demoni. Nu m-am oprit până nu am încheiat. Aproape simultan am rămas şi fără baterie, iar încărcătorul era departe. Oarecum vrăjită, somnul s-a hotărât să mă acapareze; poate şi pentru că tema mea de gândire suferise o novaţie, de la realul apăsător la imaginarul lui Marquez.

Am apucat să citesc unele păreri pe ici şi colo, suficiente cât să îmi confirme că mulţi au rămas cu povestea de dragoste. Nu o neg. Nici măcar nu vreau să susţin că nu e în prim-plan, sau că sunt extrem de multe lucruri care o acaparează. Dar pot susţine, pot crede că autorul urmăreşte cu totul altceva. Nu are cum să îmi scape sfidarea credinţei. Ori critica adusă „cuceririi” Americii Latine. Un melanj între credinţe tradiţionale, indiene sau africane, si credinţa epocii noastre, mult mai condamnabilă din perspectiva romanului. O credinţă pe care rând pe rând diverse personaje o pierd şi o recâştigă, ce atrage după ea o lume plină de prejudecăţi şi de intoleranţă. Purificarea nu e altceva decât o crimă. Efectele exorcizării, Inchiziţia, credinţa absurdă îmbrăţişată de diverşi fanatici e condamnată aproape făţiş. Toate acestea însă sunt foarte bine mascate. Sub umbra unei poveşti interzise, poţi avea curajul să desfiinţezi orice mit, căci nimic nu contează.

Titlul o sugerează extrem de clar. Dragostea – element central, primordial aş spune. Şi alţi demoni. Doar că nu e vorba despre demonii presupuşi ce  o bântuie pe tânăra eroină, cât despre orice alt viciu ori obsesie ce poate acapara un om. Nu exista personaj fără slăbiciune. Nu există imunitate la tot ceea ce e omenesc, fie că eşti sclav, episcop, medic, bibliotecar. Lucrurile interzise sunt atrăgătoare nu prin ceea ce reprezintă ele intrinsec, ci prin valoarea primită prin efectul interzicerii. Un lucrul negat primeşte mult mai multă materialitate şi exercită o forţă mult mai puternică decât unul caracteristic existenţei zilnice. Nu avem aici de-a face cu o iubire telenovelistică – cum citisem într-un comentariu – iar a afirma aşa ceva mi se pare cel puţin condamnabil. Marquez recurge la o legendă. Simplă şi întâlnită în diverse mituri. Pe care o imprimă cu personalitatea sa, cu capacitatea lui unică de a face să pară naturale lucrurile ireale, de a imprima orice operă cu un farmec de magie. Nu se poate compara ce se întâmplă în acest miniroman cu influenţele magice din Un veac de singurătate, de exemplu. Însă dimensiunile reduse nu sunt un criteriu – obiectiv ori subiectiv – de denigrare a unui roman. Pe care îl poţi privi din atâtea ughiuri. Din care poţi alege acele părţi care să îţi satisfacă pofta de literatură, ori pe cea de poveţi demult spuse, ori pofta de un vis.

Cartea e oarecum eterică. O apariţie fulgerătoare, un scurt moment de lumină şi apoi înapoi în lumea reală. Nu merge citită în episoade, căci totul e legat şi provine oarecum din exterior. Anticipaţia e aproape inexistentă, ca tehnică de sine stătoare. Însă fluenţa povestirii, aparenta simplitate a stilului, lipsa de preţiozitate sunt toate pentru o lectură continuă. Revelaţiile nu apar pe parcurs, ci în momentul în care se închide cercul. Povestea vine de nicăieri şi se îndreaptă înspre legendă. Nu oferă explicaţii ori detalii. Nu încearcă să explice evoluţia unuia sau altuia dintre personaje. Sunt extrem de puţine privirile retrospective, clarificările asupra istoriei. Se lasă o libertate foarte mare cititorului, libertate de care eu nu am profitat. Pentru că am luat totul ca atare.

Aproape că nu m-a şocat, nu m-a fascinat, nu m-a făcut să îmi pun întrebări. Totul e extrem de clar – în ciuda evidentului că nu se vrea a fi real. Este o dovadă a măiestriei lui Marguez, a posibilităţii lui de a imprima autosuficienţei unui roman farmecul necunoscutului. O carte fermecătoare, o evadare, o porţie de magie. O cură de literară.

Arana

Mai 9, 2009

Cărţi (leapşa)

Filed under: Altii,Carti,Intruziuni — Arana @ 20:29

Ziua mea de sâmbătă a început cum nu se putea mai bine: un curs de 4 ore de drept civil – succesiuni. Am fost doar la două ore până la urmă, însă au fost suficiente. După care am luat-o spre Cărtureşti. Am făcut un mic popas la Anthony Frost de unde am plecat cu 2 cărţulii care de abia aşteaptă şă îşi primească drepturile din timpul meu extrem de porţionat. Nu pot să nu remarc – ca de fiecare dată când trec pe acolo – cât de caldă si plăcută e librăria asta. O adevărată terapie. De aici, spre Cărtureşti, căci ma tot pregăteam de ceva vreme să mai fac o vizită. M-am mai ales cu trei cărţi, nu dau titluri că revin eu cu ele – sper. Cam asta înseamnă la mine terapie prin cumpărături, dacă stau să mă gândesc. Oricum, deşi ar fi trebuit să stau să învăţ, am făcut cu totul altceva. Dar a fost atât de plăcut…

După o zi din asta, e clar, merge la perfecţie leapşa de care pomeneam. Aşasdar:

1. Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?

Haruki Murakami cu 6 volume, din care 2 in engleză. De obicei unul sau altul dintre volume e plecat în împrumut, să încânte şi pe alţii.

2. Din ce carte ai mai multe exemplare?

Ţinând cont că am început să îmi construiesc biblioteca personală doar de când m-am mutat în Bucureşti, nu se repetă nimic deocamdată. Cred că dacă aş avea dubluri, le-aş face cadou oricum.

3. De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?

E ciudată asta. Au fost o serie de personaje masculine care mi s-au părut extrem de bine construite. Cel mai fascinant – căci mai departe de atât nu pot merge – e de departe Stavroghin (Demonii).

4. Ce carte ai citit cel mai des?

Acum e acum. Nu recitesc cărţile. Am făcut-o foarte rar în ultimii ani, de exemplu Magicianul pe care am vrut să o surprind şi în engleză. Dar, în copilărie am avut o mare obsesie: Winnetou. O citisem de 3 ori – în toată masivitatea ei – până pe la 12-13 ani. Şi am plâns de fiecare data.

5. Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Clar: Winnetou. Următoarea, Legendele Olimpului. Eram expertă în mitologie printre colegii din primară.

6. Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Andrei Makine: Femeia care aşteaptă. Tot auzeam de Makine şi am zis să îi dau o şansă. E clar, alta nu mai primeşte. Şi azi în perindările mele am observat cât de tradus e şi cât de popular pare. Mie nu mi-a spus nimic. Absolut nimic, din niciun punct de vedere.

7. Care este cea mai bună carte citită anul trecut?

Nu ştiu care e cea mai bună. Dar care m-a marcat – cu ghilimele de rigoare cel mai mult – e ori Kafka pe malul mării ori La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor. 2008 a fost anul în care m-am îndrăgostit de Murakami şi pentru că m-am implicat foarte mult în tot ce înseamnă Murakami, nu pot spune că o altă carte ar fi fost cea mai bună. Una scrisă de altcineva. Pentru că n-aş fi sinceră, dintr-un punct de vedere afectiv. Bineînţeles că au fost şi altele foarte bune. Tot anul trecut am citit şi Pendulul lui Foucault, iar valoarea intrinsecă pe care o are, nu poate fi negată dintr-o simplă afecţiune. Însă până la urmă e doar o leapşă, deci răspunsurile pot fi altele mâine. Sau peste o săptâmă etc.

8. Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Demonii! (Dostoievski)

9. Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Un scriitor bun. Foarte bun. Pe care nu îl ştiu, dar care extrem de multe de spus.

10. Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?

Ţinând cont de relaţia tensionată pe care o am eu cu ecranizările, logic ar fi să răspund niciuna. Mi-ar plăcea totuşi să văd Marea, marea de Iris Murdoch. Frumoasă, visătoare, cu mare şi ceaţă. Şi dialoguri lungi şi lente, o dulce savoare a timpului.

11. Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar?

Visele mele sunt absurde prin definiţie. Complicate şi intrigate. Cu mulţi oameni pe care nu îi cunosc. Nu am idee deci dacă am visat vreodată literatură. Cărţi probabil, dar nimic straniu. Eu citind.

12. Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

De când se pune că sunt adult? Că pot zice Dan Brown de curiozitate, dar eram clasa a 10-a sau a 11-a. Sau alte lecturi uşoare pe acelaşi tipar, care îmi mai pică în mână. Dar care nu sunt totuşi complet imbecile, din perspectiva că pleacă de la nişte realităţi istorice, iar dacă eşti suficient de inteligent ştii să faci diferenţa între faptul istoric şi faptul creat pentru vânzări. Nu pot să zic că am citit cărţi puţin culte, doar că am citit chestii care nu s-au ridicat la nivelul meu la momentul respectiv. Dar e şi o chestiune de gusturi. Ca să nu mai zic de memoria mea selectivă, care uneori alege să îndepărteze complet anumite aspecte. Inclusiv cărţi sau oameni. Grea întrebare.

13. Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Clar, Ernesto Sabato: Abbadon Exterminatorul. Cred că nu a fost o idee tocmai bună să încerc să îl cunosc pe Sabato fix cu romanul acesta.

14. Preferaţi autorii francezi sau ruşi?

Ruşi. Clasicii francezi m-au exasperat, iar asta trage media în jos.

15. Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Shakespeare.

16. Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Faptul că de multe ori trebuie să aduc adevărate lupte să ţin cartea în mână şi să stau şi relativ comod. Şi că cel mai bine citesc pe scaun, la birou, dar că nu rezist mai mult de o oră fără pauză din cauză durerilor de spate.

17. Care e romanul tău favorit?

Eh, nu. De data asta nu răspund la întrebarea asta. Nu punctual. Romanul meu favorit e acela care în momentul x din timpul neoprit îmi apare în minte dintr-un motiv sau altul. Care la factorul z va reacţiona anunşându-şi prezenţa stăruitoare.

18. Joci ceva?

Uneori, un Heroes 3. Nu îmi permit să mai dezvolt o obsesie şi pentru jocuri. Cel puţin, nu cât ziua are 24 ore.

19. Povestiri scurte, schiţe?

Nu prea, mă lupt cu prejudecăţi. Dar voi învinge.

20. Non-ficţiune?

Drept. Aş vrea istorie. Şi filosofie. Dar ramâne valabil ce ziceam la pct. 18.

21. Scriitorul favorit?

Maestrul Dostoievski. Dincolo de obsesiile pe care le-am avut de-a lungul timpului, dincolo de autori pe care îi consider deopotrivă geniali, mi se pare supremul creaţiei literare.

22. Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Andrei Makine? Coetzee? Sau să mă duc pe tărâmuri interzise gen Coelho? Depinde.

23. Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Jurnalul lui Dostoievsi. Niciodată nu am timp să mă apuc de el şi să mă dedic în intregime lui. Impediment ce nu ar mai exista pe insulă.

24. Si… acum ce citeşti?

Acum termin Will Self – Cum trăiesc morţii şi mă apuc de A. Baricco – Silk, achizitionată azi din Anthony Frost.

Arana

PS: Mă Gândesc să mă înscriu într-un concurs de bloggeri. Un concurs despre literatură. Evident, motivaţia e cea beletristică. Mi-e că nu rezolv nimic, dar dacă ideea va curge cum sper eu, mă voi înscrie. Am nevoie de ajutor însă: comentarii. Dacă e să mă hotărăsc, mă ajută cineva?


Mai 7, 2009

Un mic update

Filed under: Altii,Carti,Muzica,Personal — Arana @ 10:58

Nu am scris de ceva vreme pentru că am reuşit să îmi ocup tot timpul cu facultatea. Foarte mult de învăţat, e presesiune – săptămâna viitoare am trei lucrări dacă interesează pe cineva – şi stresul e mare. Plus de asta, eternele discuţii privind programarea examenelor. Care până la urmă au ieşit bine, deci măcar un aspect e rezolvat. În rest am citit, am fost acasă de Paşte, am mai înjurat puţin locuinţa mea din Bucureşti şi alte şi alte mărunţişuri care m-au ţinut departe de calculator. Când am timp de el, mă mai uit la vreun episod din Grey’s Anatomy, care face bine la relaxare.

Pe de altă parte însă, vreau să scriu despre Ada sau ardoarea şi mi-e frică să o fac. E o carte imensă din orice punct de vedere. Totuşi mă voi strădui. În plus, iar am văzut o leapşa cu cărţi la Tomata şi la Cinabru şi mi-o voi însuşi şi eu. E mult mai uşor să scrii când eşti întrebat. Pe langă literatură, mai e şi un concert vechi de o lună care aşteaptă să fie analizat. Trebuia să aştept să treacă euforia iniţială şi de la atâta asteptat, a rămas uitat. Nu promit nimic, dar tare mi-aş dori să mă întorc pentru câteva clipe în atmosfera de atunci. Sper să reuşesc.

Cam atât, revin în amănunt pe la sfârşitul săptămânii. Până atunci să ştiţi că nu am murit şi nici nu m-am plictisit încă de blog. Doar că nu merge scrisul la comandă. Nici cel scurt si concis. Pe cât de puţin vorbesc, pe atât de mult aş scrie. Deci, revin.

Arana

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.