N-am scris de mult şi acum mă uit ciudat la monitor. Nu ştiu titlu, pentru că nu ştiu despre ce să scriu. Să povestesc despre sesiune, despre stres, învăţat, cafele şi red-bull? Parcă nu-mi prea vine, căci au trecut, eu sunt vie în continuare şi îmi reiau viaţa. Presupun că se observă că în sesiune aparent iau pauză de la tot ce înseamnă social. Nu e chiar aşa, dar sunt multe lucruri la care trebuie să renunţ. Prefer ca atunci când fac o pauză să ies la o bere, sau la un suc, sau la o ţigară pe balcon. Nu să îmi bag ochii în calculator. Nu spun că renunţ de tot la calculator, dar măcar la ce se poate. Şi cum pentru blog – al meu şi al altora – am nevoie de timp, chef, calm, atenţie şi dedicare şi cum în sesiune toate acestea se găsesc concentrate în altă direcţie, de 2 ori pe an dispar. Problema e ca urmează ultimul an, deci încă 2 sesiuni şi s-a terminat. Nu am idee acum fix ce voi face, unde mă voi duce, cum voi acţiona. Planuri şi idei am. Ştiu şi cum voi lua decizia – inm sau barou – un fel de loterie cu mine însămi căci parcă îmi lipseşte maturitatea necesară să-mi hotărăsc viaţa pur şi simplu.
De 3 zile sunt în vacanţă. M-am reapucat de citit, muzică şi acum blog. Şi de fapt vroiam să scriu despre Umbra vântului, dar e greu să faci o cronică pe nepusă masă. Pe de altă parte regulile le fac eu şi cum eu şi cartea suntem de multe ori una şi aceeaşi, iata-mă cu o nouă surpriză în braţe. Un roman de factură gotică, o carte despre o carte, condimentat cu mister, creativitate, idei poliţiste şi idei ascunse. Aparent ar putea fi luat un bestseller şi atât, în realitate cartea este frumoasă iar asta contează în primul rând. Genul de carte care te rupe de realitate şi îţi oferă un vis mult dorit, pe care o laşi din mână cu oarecare durere. Exclami de vreo 2 ori pe parcurs, ia uite ce telenovelă, chicotind totuşi în faţa destinului romanesc. Nu e uşor să scrii cum scrie Zafon şi să adopţi subiectul şi modalitatea de prezentare a acestuia pe care le-a adoptat el, fără să cazi în plasa clişeelor, a exprimării reduntante ori literaturii de clasa a n-a, numai bun pentru gospodine şi adolescenţi derutaţi. Marele merit al autorului e că oferă o scriere de calitate într-o mască a simplităţii. Şi deşi romanul se devorează mai mult decât se citeşte, oferă o experienţă interesantă.
Sunt câteva personaje tare interesante. Mi-a plăcut Nuria Monfort – şi mie nu prea îmi plac femeile din literatură – pentru sinceritatea ei. Genul de femeie puternică şi inteligentă fără să te deranjeze cu perfecţiunea ei, probabil frumoasă, însă mai degrabă senzuală, totuşi tăcută, plină de panică, frică şi, paradozal, forţă. Dintr-un personaj episodic, ajunge să i se dedice o parte întreagă, în care se dezvăluie treptat şi dureros. Probabil dacă ar fi reală, am fi prietene. Şi ne-am ajuta reciproc să ucidem diverşi demoni. Evident că şi Julian Carax – cel care este centrul romanului, fără a fi propriu-zis personajul principal – emană o atracţie puternică. Dulcea nebunie a celui mort în interior, care îşi iroseşte energia în ură, ură care ajunge să devină un adevărat catalizator. Doar două exemple, ca dovadă a abilităţii autorului de a crea nu doar de a descrie.
Câteva cuvinte, pentru a deschide apetite. Căci sunt datoare cu câteva recenzii. Datoare mie, căci oricât de ciudat ar părea, totul porneşte din aşteptările mele. Nu intru în analiză, azi nu sunt într-o dispoziţie narcisistă. Fix înainte de sesiune am citit Narcis şi Gură-de-Aur de maestrul Hesse. Cartea stă lângă mine, de atunci, plină de post-ituri, doreşte să vorbesc despre ea. Crede cineva că e uşor să îl recenzezi pe Hesse? Mi se pare că oricât de iniţiat ai fi, tot sunt multe lucruri care îţi scapă. Dar mă voi expune criticilor, şi o voi face, căci prea îmi doresc asta, poate chiar şi ca exerciţiu de simplă analiză, dacă altceva nu iese.
Problema e că mintea mi-e cu totul altundeva fix acum. Mâine seară plec spre Bulgaria, la mare, dar mai ales la concert Cynic. Iar eu ar trebui cumva până atunci să mă deplasez din exilul în care locuiesc, la locuinţa unde am stat şi să incep să împachetez căci săptămâna viitoare trebuie să mă mut tocmai în alt capăt al Bucureştiului (aparent, orice fac, tot printr-un capăt de lume ajung să stau), şi nu am idee cum să fac asta, căci cu toată vacanţa, momentan bolesc în pat. Vacanţă care, ziceam, a început de 3 zile doar şi deja mi se pare că am pierdut prea mult, că e prea scurtă, că nu ştiu cum voi avea timp de toate şi că în plus, mai e şi ultima vacanţă de vară, aşa că dacă cineva ştie cum aş putea opri timpul fix în clipa asta, să nu ezite să mă anunţe. Aş spune că plătesc bine, dar tot ce pot oferi e bursa pe două luni.
Pe cât de haotic e postul, pe atât de haotică e mintea mea. Toate se învărt deodată, înghesuindu-se în aceeaşi încăpere, simt că rotiţele mele aproape că sfârâie. Desigur, mai bine aşa decât starea latentă de cretin pe care o adoptă mulţi, doar că uneori, încercând să inviţi oameni în lumea ta, sfărşeşti prin a-i alunga, fugind speriaţi de imaginile dantiene ce li se înfăţişează.
Orice ar fi, I’m back once again.
Arana
PS:
- ascult: Unholy Matrimonz
- citesc: Etruscul – Mika Waltari
- visez: mare, soare, plajă
Arana's world under a picture of frenzy 