Memoriile lui Hadrian (M. Yourcenar)

Motto:

Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat.

Cu aceast roman, Yourcenar a crescut în ochii mei cum puţini scriitori au reuşit (cu atât mai mult cu cât prima întâlnire a fost dezastruoasă). E o carte extrem de spirituală şi introspectivă, scrisă cu multă minuţiozitate, un stil apropiat unei relatări filosofice, cu mari influenţe din antica lume greacă. Autoarea a recunoscut că a încercat – pentru a-l aduce cât mai aproape de ea pe Hadrian – să recitească în original toate lucrările ce l-au influenţat şi pe acesta. Şi se simte, chiar şi după 2000 ani filosofii antici au aceeaşi influenţă, aceleaşi amprente atât de uşor dedectabile. Ideile expuse le-am mai citit, le-am mai regăsit sub diverse forme, dar nu contează. Sunt mereu noi, actuale, simple şi frapante, coerente şi incomensurabile.

Gândindu-mă doar la munca acestei femei (romanul i-a ocupat în jur de 30 ani din viaţă cu scrieri, rescrieri, manuscrise arse ş.a.), mă simt neputincioasă să încerc măcar să recenzez. Poate şi pentru că în Carnetele de note ataşate am regăsit nu doar explicaţiile personale ale autoarei, ci şi cele ale realizării finale, precum şi note privind anumite piste de interpretare. Desigur, m-am bucurat să văd că sunt pe aceeaşi lungime de undă, că a ajuns la mine mesajul într-o manieră destul de apropiată intenţiilor autoarei, dar, pe de altă parte, fix aceste aspecte mă fac să mă întreb dacă nu e cumva redundant şi inutil să scriu despre această carte. Aşa că nu fac o recenzie, ci doar prefer să reţin unele idei, pentru mine şi, de ce nu, să încerc să împart cu alţi cititori ai cărţii.

1. Adevărul

Adevărul pe care intenţionez să îl expun aici nu e în chip special scandalos sau este doar în măsura în care orice adevăr provoacă scandal. (…) îţi ofer aici o relatare lipsită de idei preconcepute şi de idei abstracte, extrasă din experienţa unui singur om care sunt eu. Nu ştiu către ce concluzii mă va duce povestirea. Îmi pun nădejdea în examirea faptelor pentru a mă defini, a mă judeca poate, sau cel puţin pentru a mă cunoaşte mai bine înainte de a muri.

Aceste Memorii, sub forma unei scrisori retrospective ţin să redea adevărul istoric. Un prim aspect care contribuie la impresia generală a cărţii, căci sunt sigură că dacă s-ar fi deviat prea mult, dacă s-ar fi încercat romanţarea epocii lui Hadrian, s-ar fi pierdut foarte mult. Veridicitatea istorică inspiră veridicitatea personajului. Se respectă trecutul acestuia, studiile sale precum şi oamenii cu care a venit în contact şi care l-au influenţat, astfel încât acest erou pare cu atât mai palpabil. Într-o eră în care împăraţii erau şi zei prin voinţa poporului, nu prin autoimpunere, Hadrian ne apare într-o lumină pozitivă, adeseori frântă tocmai de instrospecţii. Împăratul adorat, care e mult prea real pentru a se pierde în adolatria poporului. Lui măreţia nu i-a adus pieirea, pentru că a ştiut să o respecte; iar asta se reflectă în toate aspectele vieţii sale, cotidiene ori de conducător, fiind descris mai degrabă ca un stoic decât un împărat ce a îmbrăţişat fastul Romei.

De aici şi ceea ce aş numi „frumuseţea moderaţiei”; el a dus o politică de pacificare, a oprit epoca cuceririlor, realizând că pe termen lung nu are cum să fie realizabil aşa ceva. Iar această doctrină mi se pare că se întâlneşte în toată cartea. Iar omul extremelor din mine e cel puţin încântat de această abordare şi, cum altfel, modalitatea ei de exprimare.

Şi mulţumeam zeilor pentru că mi-a fost dat să trăiesc într-o epocă în care sarcina ce-mi revenea consta în a reorganiza cu predeunţă o lume şi nu a scoate din haos o materie încă lipsită de formă sau în a mă culca pe un cadavru pentru a încerca să îl readuc la viaţă.

2. Humanitas, Felicitas, Libertas

Hadrian se destăinuie prin prisma a tot ce înseamnă să fii uman. De la cugetări asupra somnului, dragostei, oamenilor, puterii, studiului. Totul e atins, mai mult sau mai puţin. Discursul narativ este unul puternic introspectiv. În mod ciudat mi-a amintit de existenţialistul Malraux şi a lui Condiţie Umană: aceeaşi pasiune, aceeaşi putere de analiză, aceleaşi aplecări filosofice, fără însă a se recurge la un ton sec, impersonal (chiar opusul, aş spune).

Asta înseamnă însă că celelalte personaje nu se bucură de o atentă construcţie. Indiferent de influenţa pe care au avut-o în viaţa lui Hadrian sunt reduşi la nişte piese care întregesc tabloul dar nu îl definesc. Deşi o asemenea abordare contribuie la veridicitatea naraţiunii la persoana I, îndepărtează romanul de genul istoric. Pentru mine nu e nicidecum un defect, şi cred că m-ar fi deranjat să fie un tablou complet, însă mă gândeam doar că unele etichete se acordă prea uşor, fără a se ţine seama cu adevărat de intenţia autorului, atât de clar relevată prin diverse artificii literare.

Cât despre h, f, l – inscripţia ce însoţeşte monedele bătute în perioada lui Hadrian, acestea îl caracterizează cel mai bine pe omul şi pe conducătorul Hadrian („cuvinte în care crede şi care l-ar călăuzi pe orice filosof grec” – citat aproximativ). Într-o diagramă logică, unde am separa caracteristicile celor două feţe, cercurile diagramei s-ar intersecta în acest punct. Semnificativ mi s-a părut şi motivul determinant în alegerea succesorului: bunătatea.

Mă îndoiesc că toată filosofia lumii va reuşi să desfiinţeze sclavia: cel mult i se va schimba numele. Pot să îmi închipui forme de servitute mai rele decât ale noastre pentru că sunt mai înşelătoare: fie că s-ar reuşi transformarea oamenilor în maşini stupide şi mulţumite care se cred libere în vreme ce-s aservite, fie că li s-ar dezvolta, eliminând răgazurile şi plăcerile omeneşti, o poftă de lucru tot atât de furioasă ca pasiunea pentru război la neamurile barbare.

3. Împăratul roman fără Roma

Pasionat de călătorie şi de cunoaştere, Hadrian petrece puţin timp în Roma, fiind conducătorul imperiului în ansamblu. Vreme de mulţi ani nu are un domicilui stabil, locuieşte în toate condiţiile, luxoase ori austere, cunoaşte viata în detaliu, încearcă să înţeleagă. Întreaga carte e o călătorie: cititorul e cu iscusinţă purtat nu doar în alt timp, ci şi în alt spaţiu şi în altă mentalitate. Unde conducătorii au fost cu adevărat zei, unde oamenii erau realmente centrul existenţei. Evocarea are un simţ nostalgic pe alocuri, şi nu pot să nu mă întreb a cui e cu adevărat acea nostalgie: a autoarei ce realizează – după cum chiar ea afirmă – că acea conjunctură din vremea celor 7 împăraţi nu va mai exista niciodată, şi nu atât ca un context istoric strict, ci ca o mentalitate colectivă concentrată pe adevărata libertate a omului. Deşi Imperiul Roman nu constituie principala mea atracţie din istoria antică, expansiunea şi decăderea lui sunt spectaculoase atât ca evenimente, cât şi ca ansamblu de „coincidenţe” ce a dus la întamplarea acestor evenimente. Şi deşi Yourcenar se referă doar la un episod din această istorie, reuşeşte să cuprindă spiritul şi culoarea timpului. În acelaşi timp, trece dincolo de acesta, recunoscând că previziunile lui Hadrian reprezintă mai degrabă ecourile prezentului, dar că istoricul Hadrian ar fi avut toate mijloacele să afirme lucruri asemănătoare alter-egoului său, născut aproape 2 milenii mai târziu.

Nu dispreşuiesc oamenii. Dacă aş fi făcut-o nu aş fi avut niciun drept, nici vreo raţiune şă încerc şă-i conduc.

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Arana

Publicitate

Laura Restrepo – Delir (despre cum nebunia e normală)

Când G.G. Marquez te invită la o „lectura pasionantă”, invitaţie inteligent aplicată pe prima copertă, iar Jose Saramago împarte premii si foloseşte cuvinte precum „un mare roman, o carte cum nu sunt multe (…). Când cineva scrie atât de bine, nu poţi decât să îţi scoţi pălăria”, ai nişte aşteptări. Speri să fii zdruncinat, să trăieşti „delirul”, să fii surprins si să urli asta mai departe apoi. Previzibil deja, aşteptările nu doar că nu mi-au fost împlinite, dar pe parcursul lecturii am simţit de câteva ori că e o totală pierdere de vreme ce fac. Din fericire, romanul are marea calitate de a trezi sentimente contradictorii, ceea ce m-a şi făcut să vreau să intru puţin în detalii.

În esenţă, cartea pare să o aducă pe scenă pe Augustina, o hippie din marile familii din Bogota, genul acela de libertină care îşi permite să fie astfel, având parte de toţi banii şi toate condiţiile, case de vacanţă şi familie pregătită la orice oră să o primească pe covor de trandafiri. E simplu să fii nebun în aceste condiţii, mi-ar fi venit să zic. Construcţia sinuoasă, ca de labirint, a romanului, dezvăluie însă o serie de dedesubturi, tenebroase, bolnave, seci în individualitatea lor, realizând astfel un adevărat tablou urbanist, o imagine panoramică redată prin cele mai ascunse detalii. Până la urmă e Columbia, e Pablo Escobar, sunt droguri, mărunţişuri, luptă de clasă (sărmanul Midias…), bani spălaţi, non-valori, corupţie ş.a.m.d. Trebuie să recunosc, autoarea are un talent creator imens, din acest punct de vedere. Felul ei de a găsi o explicaţie pentru orice, de a exemplifica orice, de a supune atenţiei cititorului cele mai banale episoade duce cu gândul la un baroc exacerbat, o căutare bolnăvicioasă a detaliilor, în aşa măsură încât aproape că uneori rămâi cu senzaţia că nu mai există o imagine de ansamblu. Senzaţie repede amuţită, căci, printr-o incoerenţa cronologică (ce m-a prins cu desăvârşire, aşadar plus!) fascinantă, Restrepo dezvăluie logica fiecărui detaliu, punând serios la încercare memoria şi atenţia cititorului.

Stilul are marele merit de a sugera delirul. Asta pentru că tonul este foarte liniar, astfel încât deşi naraţiunea e ori la persoana a3a, ori la persoana 1, nu se semnalează vreo diferenţă. Aş fi tentată poate să consider asta un avantaj. Dar, romanul se vrea a fi construit pe pluriperspectivism, avem o serie de fire narative (deşi atât pe copertă cât şi prin diverse recenzii se spune că 3, eu am identificat 4!), care oricum se încrucişează, indiferent de limite spaţio-temporale şi care au rolul de a contribui la acel delir urban ce pare a fi cuprins lumea în ansamblu, astfel încât o anumită diferenţiere de nuanţe ar fi prins bine. Spun asta pentru că e ciudat să îl văd pe profesorul de literatură Aguillar vorbind în aceeaşi manieră manică, incoerentă ca Midias – drogat, deznădăjduit, hăituit de oameni şi de amintiri. Dacă autoarea a încercat să dovedească statornicia delirului, sau că indiferent de exteriorul lor, oamenii au acelaşi mod de a se închide în memorii, nu i-a ieşit. Romanul e foarte introspectiv, se merge extrem de mult pe fluxul conştiinţei, Restrepo aş spune că stăpâneşte chiar bine o tehnică ce nu e deloc uşoară, însă e prea liniară. Iar ca să îţi permiţi să fii liniar, trebuie să ai o doză de geniu, ceea ce autoarei îi lipseşte, cert. Tot aici aş spune şi despre paragrafele extrem de lungi, punctuaţia (lipsă), lipsa dialogului evident, a delimitării ideilor, clar un stil împrumutat de la Saramago. Acum nu ştiu dacă Saramago s-a simţit flatat de această manieră a scriitoarei, eu o văd doar ca pe un epigon, ce are baza tehnica, dar nu are nici pe departe sclipirea maestrului. De altfel întreaga carte pare prea studiată, fiecare propoziţie extrem de lucrată, modul de exprimare foarte studiat. Şi totuşi cartea se vrea a fi naturală, reală, palpabilă. Îmi pare totuşi ca scriitoarea nu are suficientă încredere în tehnica ei, că simte nevoia să cizeleze până la refuz, să se asigure că tot prostul vede realismul. De fapt, citeam undeva că Restropo lasă impresia că vrea să se dezică de literatura sud-americană şi de fascinaţia acesteia pentru realismul magic; cade oarecum în altă extremă, unde efectul obţinut este fix invers. Ajunge să fie chiar obositoare, din nefericire (tot vorbeam de momente în care simţeam că nu aduce nimic nou ori bun cartea asta).

Nu am obiceiul să mă opresc asupra personajelor, dar observ la femeile scriitoare că au tentaţia să construiască mult mai mult, să contribuie la fiecare personaj cu egală pasiune. Te întrebi de câteva ori cine e personajul principal, căci prea îi cunoaştem pe toţi în cele mai întunecate detalii. Foarte diferiţi, însă se pare că în lumea lor nu mai poţi spune cine e nebun şi cine nu. Delirul îi îmbrăţişează fără discriminare. Bunicul repetând obsesiv numele răurilor din Germania. Ascunderea morţii sub forma plecării ca laitmotiv al familiei Augustinei. Minciuna înfrântă de minciună, ca modalitatea de supravieţuire a Eugeniei (mama Augustinei), Bicho care are potenţialul să se creeze un întreg roman în jurul firii lui extrem de introvertite, dar cu o putere fantastică de supravieţuire. Să le descoperi pe toate e un adevărat deliciu. Desigur, romanul îndeamnă la o lectură rapidă, pentru a surprinde toate chichiţele şi adâncimile. Mi-a plăcut migala şi imaginaţia ei, cât de pedantă poate să fie pe alocuri şi cum reuşeşte să facă din asta o calitate a scrierii.

Tema e exploatată cât de mult se poate. Dar autoarea o face într-un fel interesant, răsturnând normalitatea, astfel încât nebunia se înfăţişează ca un medicament, ori ca o fugă, ori ca reversul medaliei. Te întrebi cine e şi cine nu e nebun. Plus aseara, terminasem cartea. Şi sincer nu mi-a plăcut finalul. A fost ca şi cum i-ar fi secat întreaga energie creatoare, ori de parcă s-ar fi plictist să mai scrie şi a vrut oarecum să tranşeze. M-am mai gândit însă şi poate nu, poate e mai deschis decât pare, poate de fapt s-a dorit a rupe un episod dintr-un prezent continuu repetat şi s-a prezentat ca atare, indiferent ce e înainte şi dincolo de acesta…

„…infernul trebuie să fie un loc unde te închid împreună cu consecinţele faptelor tale şi te obligă să te războieşti cu ele„

Arana

Laura Restrepo, Delir, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Iris Murdoch – Discipolul

Preludiu. Oraş fictiv, narator fictiv, oameni fictivi. Iris Murdoch nu se grăbeşte. Ne prezintă ceea ce ar trebui să fie personajele principale, oraşul Ennistone şi ale lui băi şi Institut (un spital-hotel relativ abandonat, care a avut perioade de glorie şi de decădere), încet, migălos, detaliat. Prima impresie asupra cărţii a fost că va curge foarte greoi, pentru că deşi nu ajunge chiar la o reeditare a balzacianismului, Murdoch insistă mai mult decât m-aş fi aşteptat asupra locului. Aproape că te leagă de braţe şi te duce acolo, forţându-te să vezi şi să înţelegi, ca să fie sigură că mai târziu vei înţelege tot.

Pe Iris Murdoch am descoperit-o vara trecută, cu Marea, marea şi mi-a plăcut suficient de mult să mai vreau să citesc. Nu ştiam ce anume, aşa că Discipolul a fost oarecum aleasă la întâmplare. E diferită, mai sinceră, mai brutală, însă în acelaşi timp mai obositoare. Sentimentele mele faţă de roman au fost foarte amestecate. După cum se observă, m-a deranjat ideea unui prolog exagerat de lung. Experienţa cititului înseamnă şi multă muncă de cercetare, atenţie la detalii, descoperirea universului odată cu personajele. M-a deranjat – asta ca să nu spun jignit – nevoia de introducere în lumea romanului. Trecând peste deschidere, în esenţă cartea se înfăţişează foarte simplu:

Evenimentele din oraşul nostru. Surprinse prin lupa unui personaj narator, N, care pare să ştie prea multe. Nu este confuz totuşi de ce ar fi atât de informat, pentru că romanul beneficiază de un stil foarte frumos, lin, pe alocuri încâlcit, însă suficient pentru a nu-ţi trezi îndoieli referitoare la „realism”. Fascinaţia cărţii vine din interesul pentru personaje. De mult nu am citit o carte unde acestea să fie atât de bine şi de variat colorate. Se înghesuie să te impresioneze cu defectele lor, cu prostia şi naivitatea tipic omenească. Un peisaj pestriţ, concentrat în jurul clanului McCaffrey, oameni uniţi prin cele mai ciudate şi alambicate simţăminte, laolaltă cu evenimente ce au un element liant atât de firav, incât e aproape sfidător la adresa logicii că se consolidează. Totuşi nimic nu e forţat ori scris doar de dragul de-a fi scris. Niciun detaliu ce-i priveşte pe aceşti oameni nu e în plus, totul contribuie la o imagine de ansamblu marcantă şi extrem de atrăgătoare. Nu ne găsim în faţa unor situaţii ieşite din comun, autoarea nu se încăpăţânează să ne convingă prin ideea – desuetă şi stupidă aproape – de oameni obişnuiţi în situaţii neobişnuite. Dovedeşte că oamenii nu sunt obişnuiţi, că oricât de plictisitori ar părea sunt fie agasanţi, fie extraordinari, fie, fie… Îşi forţează personajele să se schimbe, să înghită, să nu înţeleagă, să sufere ca proştii, să fie idioţi şi apoi genii. Toate acestea într-un mod subtil, în timp ce tu caşti la un episod sau altul din viaţa – tulburată – a orăşelului termal.

Undeva pe la începutul cărţii suntem informaţi că Ennistone are periodice eruperi, când lucrurile o iau razna. Un fel de maree proprie a oraşului, care răspunde letargiei prin evenimente din cele mai neobişnuite, ducând vieţile oamenilor, pentru o vreme, pe noi culmi. Pentru ca apoi totul să se reaşeze în ritmul normal, lent, aproape inexistent al vieţii citadine. Locuitorii par foarte tipicari, ţinând mult la obiceiuri. În acelaşi timp, nimeni nu e imun la bârfe şi nimeni nu se abţine de la ele. Mici excepţii, care duc o viaţă izolată, un rol autoasumat de observator şi supraveghetor. Nu e foarte clar cine suferă – din cele două categorii – de mai multă grandomanie şi importanţă de sine. Am avut o tentaţie să insist puţin pe câteva personaje, dar mi se pare că aş rupe din farmecul poveştii. Să le prezint pe scurt nu are niciun sens, spuneam doar că sunt niste figuri impresionante, complexe, bine construite. Aş spune simboluri ale unor lumi şi idei, dar poate exagerez cu interpretările. De la preotul homosexual şi ateu până la ţiganca bătrână, paranoică şi înspăimântătoare. Răsfăţatul clanului, care îţi pierde inocenţa şi veselia. Femeia puternică, inteligentă, frumoasă, însă obsedată şi lipsită de orice urmă de sentiment uman, în afara obsesiei ei şamd. Nu vreau să lipsesc pe nimeni de bucuria pe care am trăit-o eu descoperindu-i şi încercând să îi înţeleg. Poate sună deplasat ce spun, însă de multe ori cei mai interesanţi oameni sunt cei pe care îi găseşti în cărţi. Şi nu, nu pentru că în cotidian nu aş cunoaşte suficient de mulţi oameni, care mai de care, doar că e altceva când aceştia ţi se dezvăluie complet.

Aş adăuga câteva rânduri referitoare la titlu. În engleză e The Philosopher’s Pupil. E mult mai sugestiv, atrăgând atenţia asupra filosofului – J.R Rozanov – şi a unui eventual elev al acestuia. Într-adevăr, în repetate rânduri Rozanov pare a fi o figură centrală, dominantă, aproape înfricoşătoare. Fără vreun efort deosebit, îi subjugă pe toţi cei cu care intră în contact, emanănd o fascinaţie demnă de studiat, nu şi de inviat. Aceasta pentru că, în primul rând faima se întoarce împotriva oricui – sau acesta e mesajul ce e transmis; iar în al doilea rând, personalitatea lui este foarte obositoare, ca şi constanta fâlfâială de aripi din jurul lui. E o putere aceea de a-i face pe alţii să devină incoerenţi în propria lor personalitate, dar cu ce repercusiuni şi cu ce pierderi, e cu totul altă poveste. Nu există un discipol, un elev, un urmaş al lui. Pentru că toţi sunt prea măcinaţi de lucrurile exterioare şi/sau interioare. Mai devreme, sau mai târziu, diverse personaje ajung să se împiedice în propriile urzeli, în încercarea de a câştiga simpatia (cred eu) profesorului. Poate aici greşesc, poate scopul e prost definit de la bun început, astfel încât nici nu se poate întâmpla să ne întâlnim cu vreun discipol, independent de acţiunile pretendentului.

Marele minus al cărţii este lungimea. Îmi plac romanele lungi, însă nu lungite. Şi în ultimele cam 100 pagini s-a mers pe aceeaşi idee, s-a bătătorit acelaşi drum până când previzibilul aproape mi-a ucis finalul. Am închis cartea cu puternica senzaţie că o comprimare a ultimelor întâmplări, un final mai succint şi o idee mai învăluit în mister ar fi fost o mai bună despărţire de Ennistone. Dacă la început am fost introduşi în oraş pe cea mai lungă cărare posibil, la sfârşit nu suntem lăsaţi să plecăm şi să inchidem ochii, acolo unde poate cititorul ar dori sau ar simţi nevoia. Povestea devină prea intimă pe sfârşit, deşi cu siguranţă cititorul nu ar fi niciodată acceptat în universul relativ închis reprezentat de Ennistone, cu atât mai puţin ar ajunge să fie familiar. Nici măcar nu ştiu dacă si-ar dori asta, eu una ştiu că mi-a plăcut mult postura de străin intruziv şi aş fi dorit să rămână astfel lucrurile.

Probabil voi mai citi şi altceva de Murdoch, peste un an sau mai mult. Depinde când îi vine rândul. Însă ca autoare o recomand, măcar o întâlnire, pentru felul aparte de a scrie, atmosfera şi creaţia ei fiind doar în aparenţă simple, bucuria descoperirii fiind deci cu atât mai mare.

Iris Murdoch, Discipolul, ed. Polirom, 2007

Arana

PS: „Ce scamator irezistibil si incorigibil este Iris Murdoch! Oare ce alt romancier a mai reusit, asemenea ei, sa inventeze noi si noi personaje care continua sa ne fascineze chiar si dupa ce am lasat cartea din miini?” (John Updike) – aproape că îi dau dreptate!