N-am murit

…încă; şi mai şi sunt relativ cretină. Sunt în sesiune, mai am un examen – mai lejer aşa că mi-am luat o zi de pauză de la învăţat. Am zis că fiind anul 4 nu mă mai interesează notele – pentru rămas la buget şi bursă – că nu mă mai stresez atât şi nu mai las sesiunea să îmi controleze viaţa. N-am reuşit. Tot am stat toată ziua la sala de lectură, tot leşinam de emoţii înainte de examene, tot am ignorat blogul. Măcar de data asta am reuşit să citesc ceva literatură în sesiune, deşi într-un ritm de melc ameţit. Am promis că o să scriu despre diverse chestii, urmează continuarea la metalul alfabet, urmează recenzii la diverse chestii, parcă am şi o leapşă; am fost şi pe la concerte, am avut viaţă dar tot am sacrificat ceva. De data asta s-a nimerit blogul – al meu dar şi al celor pe care îi citesc de regulă. Nu mai deschisesem readerul de nu ştiu când şi n-am mai comentat prin locurile obişnuite tot de atunci. Mă scuzaţi. Promit să mă revanşez. Mai e puţin şi trece. După care revin.

A propos, n-a mai fost iarnă din asta cam de mulţi ani. Şi deşi îngheţul a deveit noua mea stare de agregare, îmi place fiecare secundă. 🙂

Arana

Publicitate

23. la mulţi ani

Da, e ora 2 dimineaţa şi e deja 8 ian. Acum 23 ani m-am născut eu. Ştiu că ar trebui să scriu un post frumos, plin de semnificaţii, dar nu pot. Poate nici psihic – sunt fericită, dar atât. Dar mai ales nu am cum. Am ajuns acasă şi trebuie să fug la somn; iar peste nu foarte multe ore am examen. Da, examen de ziua mea… trebuia să vină şi ziua asta. Iar după ce scap, o să mă răsfăţ. Urmează să îmi dau seama cum. În weekend mă apuc de învăţat pentru următorul examen. Şi vă scriu despre Peixoto.

la mulţi ani. eu.

Arana

Arana

Vă recomand să accesaţi cu încredere şi noua pagină: Eu.DeviantART. Surpriză? Probabil, se ştie doar că citesc pentru că sunt „urâtă” 😉 Mulţumesc fotografului. Se ştie.

Arana

Cu drag

Bookasm. Gaudeamus şi Rushdie.

Iubitori ori nu de carte, cam toată lumea ştie ca zilele astea la Romexpo are loc târgul de carte Gaudeamus. Acum ceva săptămâni când am auzit prima dată că va veni şi Rushdie pe la noi, cu această ocazie, deja mă vedeam în faţa lui cu Copiii din miez de noapte în braţe. Şi mai ştiam şi fix ce vreau să îi spun.

Deşi n-am scris prea multe despre Rushdie – de fapt doar Grimus beneficiază de o recenzie, aici – cartea de care vă spuneam m-a făcut să mă îndrăgostesc de omul acesta. E imensă, o Capodoperă a literaturii contemporane. Nu vreau să spun moderne, pentru că Rushdie e unul dintre puţinii contemporani pe care i-am citit despre care pot afirm, cu tărie şi încredere, că îşi va scrie propria foaie în istorie. Şi nu, nu pentru că poate va fi executat de islamişti (pentru că, să o spun pe cea dreaptă, multă lume pentru asta îl citeşte iniţial), ci pentru ce şi mai ales cum scrie. Complex, obositor, mare. Un monstru de creativitate şi de talent şi de vocaţie. Nu exagerez, pentru că nu îmi place să ofer gratuităţi şi nu mi-e greu să critic. Tocmai că mi-e greu să laud, să arăt cât de mult înseamnă scriitura acestui om şi cât de multe poate oferi unui cititor. Nu vreau acum să vorbesc despre el, poate după citesc proapăt achiziţionata şi semnata Seducătoarea din Florenţa, poate zic voi putea să scriu despre. Şi să insist mai mult în de ce îl apreciez atât de mult pe Rushdie.

Sincer, acea jumătate de oră sau cât am stat la coadă a trecut imediat. Îmi repetam în cap cuvintele, ca un învăţăcel din clasa 1 ce îi va înmâna primul buchet de flori învăţătoarei. Ţineam „Copiii” în braţe şi zâmbeam. Am socializat puţin cu tipele de stăteau în faţa mea la coadă, care remarcaseră că a mea carte era plina de indexuri colorate. Una din ele mi-a spus că sunt sora ei, că la fel arată şi ediţia ei de acasă şi că mă admiră că am venit cu ea. Mie aşa mi s-a părut normal. Am fost printre foarte puţinele persoane de acolo care nu erau cu cartea proaspăt scoasă din ţiplă. Nu neg, în primele 5-10 minute m-am lăsat acaparată de un sentiment destul de ciudat, nervi amestecaţi cu frustrare. Parcă simţeam ipocrizia în jurul meu, vociferam cum că mă întreb câţi de acolo l-ar fi citit pe S.R. dacă nu venea în România. La fel cum scărţâiam şi aseară când, butonând pe la tv, am văzut ştirea despre venirea lui, evident cel mai important lucru pe care l-au găsit a fost condamnarea lui de către islam, faptul că trăieşte în exil şi cum de asta trebuie citite Versetele Satanice. Nu fix cu aceste cuvinte, dar cert cu acest mesaj. Dar mi-a trecut. Pentru că m-am hotărât să mă concentrez pe motivele mele, să mă gândesc la ce m-a determinat pe mine să vreau să îl descopăr şi de ce eram eu acolo, la coadă, cu un zâmbet imens pe buze.

Am ajuns şi eu la rând, l-am surprins cu cartea mea (Oh look someone has read this), m-am surprins pe mine cu un accent pur british – nu ştiu sincer de unde a ieşit – şi vocea puţin stinsă (iar mie asta nu mi să întâmplă niciodată) şi i-am mulţumit pentru că scrie. Mă înroşisem şi mâinile îmi tremurau mai ceva ca înaintea vreunui examen. Sunt emotivă şi totuşi mă bucur că pot trăi nişte lucruri atât de mărunte cu atăta entuziasm şi dăruire. Pentru că aşa sunt, şi pentru că deşi de cele mai multe ori această implicare a mea îmi face doar probleme, în momentele acestea unice îi înţeleg rolul, dezvăluindu-şi latura pozitivă.

Câteva cuvinte şi despre târg, căci am ajuns pe la ora 4 acolo şi am avut timp să mă învârt. Spaţiu mare, edituri multe, oferte bune, loc suficient pentru învârtit şi admirat, mai aerisit parcă decât în alte dăţi. Nici nu era foarte multă lume, sunt sigură că în weekend vor fi mai mulţi şi va fi mult mai sufocantă atmosfera. Mi-a plăcut şi chiar mi-am găsit ce mi-am propus, ba ceva şi în plus şi deşi am rămas oarecum cu buzunarul gol, nu contează. Tocmai de asta nici n-am mai trecut pe la toate editurile, oprindu-mă doar la Polirom, Humanitas, Art, Vellant, All, trecut pe lângă Nemira şi nu mai ştiu fix ce. Nu eram foarte atentă pentru că mă gândeam doar la ce urma să se întâmple. Şi cum m-am şi trezit cu banii daţi, nici vorbă de chef pentru alte hoinăreli şi descoperiri.

Aş mai merge la lansarea romanului Nici o privire de dragul de a vedea cum îl prezintă Filip Florian. Vedem totuşi, căci simt că azi am epuizat mare parte din doza de entuziasm. Nu particip des la evenimente livreşti, sunt mai degrabă introvertită şi un cititor introspect. Dar când o fac, e cu totul. Extaz stupid? N-am idee, ştiu doar că e o senzaţie mult prea tare pentru a mi-o nega sau, mai grav, cenzura ori ascunde de privirile altora. Acum să am doar timp şi spor la citit. A propos, când e următorul târg? Şi cum credeţi că aş putea face bani din citit ca apoi să îi dau… tot pe citit? 😀

Arana

Cartea Mironei (C. Serghi)

Disclaimer: Iertare pentru lipsa acută de posturi. Iată motivele:

• am citit imensa, impozanta, copleşitoarea „Cartea Neagră„, Orhan Pamuk. Deşi autorul îmi era familiar, romanul acesta m-a dat peste cap. Şi aş fi vrut să îi scriu o recenzie, dar m-am simţit prea mică pentru asta. Orice alt mecanism mi s-a blocat.
  
• încerc să mă readaptez vieţii de studentă, care presupune şi cursuri, şi studiu, eventual şi nişte socializare cu colegi; ajung acasă relativ târziu, iar fărâma de chef am mai investit-o în primii paşi în pregătirea minunatului examen de 4 ore ce este licenţa. Astfel încât am cam stat departe de blogăreală.
  
• am vrut să scriu şi despre Inglorious Basterds dar am amânat, iar apoi m-am blocat. Am impresia – tot mai sigură de altfel – că eu nu îl pot „recenza” pe Tarantino; lucru care doar mă face să îl admir şi mai mult.

_____________________________________________________

Cartea Mironei este o experienţă cu două tăişuri. Extenuată fiind de experienţa cititului romanului lui Pamuk, am simţit nevoia să iau o pauză, o schimbare de stil, pe scurt să citesc ceva relaxant. Cunoscând-o în vară pe Cella Serghi, prin Pânza de păianjen, m-am îndreptat asupra Mironei. La fel ca şi în vară, nu ştiam la ce să mă aştept de la carte, nu am studiat recenzii, iar o imagine de ansamblu nu aveam.

Prima senzaţie este una imbucurătoare. Tonul este mai matur, mai agresiv, mai cizelat aş spune. Autoarea pare să fie mai încrezătoare în abilităţile ei, are curajul să creeze o gamă mai largă de personaje, care cel puţin la o primă vedere, par mai puternic conturate, mai variate şi mai puţin stereotipice şi rupte din literatură. Mirona se deosebeşte de eroina din Pânza de păianjen prin faptul că provine dintr-un alt fel de mediu, are o altă bază, ceea ce o face mai lejeră, mai naivă, dar în acelaşi timp mai credibilă. Personalitatea ei nu mă încântă în mod deosebit: o găsesc pe alocuri prea visătoare, prea influenţabilă şi aproape incapabilă să îşi urmeze visul. Lasă parcă senzaţia că eventuala îndeplinire a acestuia i-ar lăsa un gol, o lipsă de scop. Mirona vrea să scrie un roman, iar timp de aproape 10 ani – distanţa pe care se întinde romanul – ea tot vrea să. E prea apreciată, prea încurajată, prea perfectă uneori. Am spus că este mai credibilă, însă tot un fel de marionetă este, ca şi Diana, e tot o păpuşă, mai repede oricum decât vreun personaj remarcabil.

Subiectul este deschis la o gamă mai largă de cititori. Nu mai este atât de „roz”, ci are destule rezonanţe în realitate, poate să comunice un mesaj mai degraba social decât dramatic, ceea ce face ca romanul să fie demn de o oareşice laudă. Este bine scris, nu abundă de detalii şi descrieri extravagante, rupte de context până la urmă; astfel nu mai este atât de minuţios elaborată viaţa externă a personajelor, Serghi reuşind să insiste mai mult pe conflictele acestora, pe maturizarea forţată, pe impactul exteriorului asupra interiorului, nu invers. Atmosfera este departe de a fi feerică. Remarcabilă mi s-a părut scena întoarcerii Mironei în România, mai precis escala în Viena, ce avea loc la începuturile tenebroase ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. M-a surprins plăcut cum alege să contureze primele manifestări ale antisemitismului; desigur Mirona, eroina ce salvează o fetiţă de la moarte. Este o scenă trasă de păr, menită vădit să facă cititorul să fie mai impresionat, mai îndrăgostit şi mai milos faţă de o tipă relativ neinteresantă, altfel. Mirona nu are, în mod cert, farmecul Dianei. Se simte simţul artistic al scriitoarei, modalitatea ei unică de a percepe lumea, dorinţa extrem de mare pe care o are să transmită cititorului ceva, să-l atingă, să îl ştie cuprins în lumea ei. Poate fix acest fapt îi aduce deyvantaje, căci se întâmplă să încerce prea mult, să extra cizeleze, să piardă firescul scrisului.

Ca modalitate de construcţie, cartea e destul de dificil de realizat, căci se încearcă îmbinarea romanului cu file de jurnal. Ceea ce ar putea fi o idee interesantă, doar că Serghi a adoptat aproape aceeaşi tactică şi în Pânza, aşa că e deja redundant. Înteleg intenţia de a scrie extrem de personal sub masca unui anume personaj. Chiar dacă n-aş fi ştiut – prin absurd – că e aceeaşi autoarea, doar cu o carte în spate mi-aş fi dat uşor seama despre cine e vorba. Da, apreciez scriitorii care au un stil propriu, inconfundabil, dar asta nu trebuie să însemne repetiţie, lipsă de originalitate, suprautilizarea aceloraşi tehnici şi artificii literare. De asta şi desele mele referiri la precedentul ei roman, pentru că nu poţi să le disociezi, sunt mult prea asemănătoare, chiar dacă subiectul e aparent complet diferit, temele centrale (sociale) sunt altele, iar personajele se vede că sunt construite diferit, şi că s-a străduit să nu se repete. Dar haina în care sunt îmbrăcate toate acestea, e fix aceeaşi. Nu are parte de variaţie, cât de puţină, care să solicite cititorul, să îl implice în adevăratul sens al cuvântului.

Am lăsat pe final adevăratul motiv pentru care m-am hotărât să scriu despre cartea asta. Pentru că ţinând cont că n-a reprezentat nici vreo revelaţie, nici un dezastru, ca era fix la fel cu sau fără ea, teoretic nu aveam de ce să insist. Însă au fost două aspecte care m-au deranjat peste măsură. Primul e relaţia Mironei cu Ştefan, modul în care e construită, pe ce fel de stâlpi, siropul total inutil întins pe prea multe pagini, Ştefan care e un personaj anost, idiot, total ireal şi aproape la fel de relevant ca un bolovan. Am rămas cu senzaţia că nu a avut niciun sens toată povestea. Ştiu care a fost mobilul: că Mirona avea nevoie şi de experienţă amoroasă pentru desăvârşirea maturizării. Realizarea însă e execrabilă.

Al doilea: politicul. Spre sfârşitul romanului, 23 august 1944. Nu pot insista prea mult. Acum, în secolul 21 văzând, înţelegând şi trăind puţin din ce a ajuns să însemne de fapt comunismul în istorie, atitudinea pozitivă care domină în carte, relativ la comunism este aproape indigerabilă. Nu cred că era nevoie de atâta linguşeală; am înţeles, critică fascismul, inserează scene de la Auschwitz Bikernau, prezintă eroi (şi laolaltă atrocităţi). Şi da, pot să înţeleg de ce, corelat la epoca în care a fost scrisă. Dar e literatură. Nu e propagandă. Nu pot să laud şi să iau ca atare astfel de manifestare din partea unui scriitor. Iar, ca să mă înţelegeţi, nu ideile mă deranjează, căci şi-ar fi putut găsi locul în carte, sunt de acolo, dar modalitatea de prezentare, falsul tonului, totala nepotrivire cu mersul romanului, acestea sunt dureroase. Acestea sunt aspectele ce m-au forţat să manifest o oarecare dezamăgire amestecată cu nerv, cu repulsie, cu lehamite. Cred că, pe final, Cella Serghi şi-a îngropat romanul. Unul care pornea cu toate şansele de reuşită.

Cella Serghi, Cartea Mironei, colecţia BPT, Jurnalul Naţional, 2009

Arana