Elemente de viitor: loc pentru citit

În şcoala generală eram îndrăgostită de tot ce însemna desen. Pensule, acuarele, tempera, ca orice copil. Şi o fărâmă de talent. Nimic serios, însă joaca de-a imaginaţia era grozavă. A fost însă o pasiune trecătoare, cu care am mai cochetat doar în liceu, pentru ca acum să fie stinsă de tot. Am rămas însă cu ceva. Nu, nu visarea… doar imaginaţia. Atunci când e nevoie, o pot pune la treabă.

Un exerciţiu minunat de imaginaţie am văzut la ataraxia, care întreabă cum arată spaţiul ideal de citit. Eu momentan stau în gazdă, având la dispoziţie o cameră, destul de mică. E lesne de închipuit că nu se pune problema de decoraţiuni, de amenajare; eventual folosirea utilă a spaţiului, mai mult de nevoie decât de voie. Tot ce-mi rămâne, în atare condiţii, e să visez. Resurse sunt… aşadar locul meu ideal de citit reprezintă de fapt o serie de spaţii – nereale încă, dar cu o posibilă materializare.

În primul rând, biblioteca. Biblioteca asta e mai specială: o cameră, cochetă. Pereţii vopsiţi într-o culoare liniştitoare, poate mov pastel, poate un portocaliu potolit. Draperii bogate, apte de a opri lumina prea puternică vara, de a-mi oferi intimitatea serilor de iarnă. Închise la culoare, totuşi calde. Vişiniu. Doi pereţi acoperiţi de cărţile mele; literatură, de specialitate, albume de artă, istorie, moştenite sau agonisite. Un perete e geamul, transformat complet; atât pentru panoramă, cât şi pentru lumină. Totuşi, să fie apt să acopere eventualele zgomote ale străzii (dacă merg mai departe cu fanteziile, vă asigur că respectiva cameră dă spre un parc, o pădure, o grădina cu sute de flori, orişicum nu în stradă). Al patrulea perete e colţul de lectură. Un calculator sau un sistem audio, pentru momentele tulburi. Nu vreau întotdeauna linişte şi în plus nu îmi pot trăi colţul de paradis fără muzică. Un fotoliu mare, cu tapiţerie si cuverturi moi, în culori calde, îmbietoare. Multe perne, pentru spate, pentru ţinut cartea, pentru posibilitatea de a mă muta pe jos. Unde – pe jos – parchetul e acoperi de cel mai pufos covor existent. Lângă fotoliu, o veioză înaltă, pentru citit, asigurând lumina perfectă. Dacă inventează cineva veioza cu senzor de mişcare, ce îşi va muta lumina în acelaşi timp cu mişcările dese ale corpului meu, voi fi prima clientă. Să nu uit de măsuţa pentru cafea. Camera e caldă iarna şi răcoroasă vara. Cu miresme de vanilie sau trandafiri… de la lumânări parfumate, beţigaşe aromate sau diverse altele. Uşa e mare şi sigură. Cheia îmi aparţine. Deocamdată e ascunsă în suflet…

Al doilea loc e afară. E pe marginea piscinei din grădina deja evocată. Piscină îmbietoare şi pustie. Grădina mare, umbroasă, la fel de personală şi ascunsă lumii cum este şi stăpâna. Pe post de umbrele sunt pomi. Meri sau cireşi. Şezlongul e un hamac încăpător. Apa e aproape, natura la fel. Cărţile sunt la îndemână. Am pustietatea necesară, am colţul de farmec, ideea de linişte, de calm e cea dominantă. Atmosfera este cea care contează atât de mult… mă opresc la acestea două. Deşi dacă aş mai insista puţin, nu mi-ar fi deloc greu să descopăr noi şi noi spaţii ascunse în mintea-mi  zburdalnică.

Nu ştiu când voi avea măcar unul din locurile acestea. Însă trebuie să cred în ele. Poate nu vor fi aşa, poate surprizele nu se vor lăsa mult aşteptate. Până atunci improvizez. Stau în pat ascultând muzică şi mă visez departe. Mă izolez ore sau chiar zile în şir în camera şi simt că as putea supravieţui fără mâncare, fără a auzi oameni vorbind, fără a avea nevoie de ceva cu adevărat. Există mereu un parc, o bancă mai ascunsă. Am noroc că am puterea să mă detaşez. Pe cât de greu îmi este să ignor ceva ce mă afectează direct, pe atât îmi e de la îndemână să transform în inexistent ceva exterior.Tocmai de aceea, aproape că nu am nicio problemă în a citi oriunde. Evident, depinde de carte, de starea de spirit, de momentul zilei. De extrem de mulţi factori, care nu merită înşiraţi, însă care poate mă şi împiedica să am ritualuri. Nu ştiu dacă e de bine sau de rău.

Spaţiul meu ideal de citit e doar o fantezie, o aţă de care trebuie să mă leg, drum către un viitor suficient de incert aşa cum este. E mult mai uşor să visez la lucruri spirituale. Căci tot ce am descris e un simplu catalizator spiritual. Hrana minţii trebuie înfăţişată în forma potrivită. Indiferent de realitatea ei concretă.

Arana

Publicitate

Blindness – mai bine nu!

Am mai spus că nu îmi plac ecranizările. Le găsesc a fi mostre de idioţenie, de cele mai multe ori. Nu eşti destul de inteligent să citeşti cartea? Nu-i nimic, îţi oferim rezumatul. Cu tot cu imagini, nu cumva să faci vreun efort intelectual. Citeam pe undeva că nu e bine să îţi expui copiii mici la tv înainte să stăpânească scrisul şi cititul, înainte deci de a lua contact cu un alt fel de lume, care pune în mişcare inteligenţa creativă. Cu cât li se oferă mai mult pe tavă, cu atât vor fi mai limitaţi. Nimic surprinzător în asta…

Cam aceeaşi este şi soarta eranizărilor. Când o carte oferă o anumita experienţă şi când autorul foloseşte acţiunea ca pe o metaforă, când soarta nu este determinată de ceea ce se întâmplă, ci de ce semnifică întâmplările respective, firul lor, momentul lor, modul lor de a ne fi prezentate, o ecranizare are toate şansele să altereze acel miracol şi să îl reducă la ceva de duzină. Cam aşa mi se înfaţişează şi filmul după Eseu despre orbire – despre care am scris mai de mult. Recunosc, mi-e greu să judec filmul în mod independent. Nu pot să spun despre el că  în sine e o porcărie. Poate dacă nu era cartea, poate dacă nu aveam aşteptări, spuneam că nu e tocmai prost şi că ideea e interesantă. Poate. Dar pe de altă parte, trebuie să fiu realistă, iar dacă as vrea să rezum, ar fi ceva de genul: au luat cartea, au scos firul narativ, l-au scuturat de orice implicaţii, l-au triat puţin de ce lor nu li s-a părut interesant, au ales nişte actori mai mult sau mai puţin potriviţi si voila, film. Atât. Nici măcar nu ar merita mai multe detalii de atât, însă vreau să insist pe nişte aspecte.

În primul rând, m-au deranjat enorm actorii. Cu câteva excepţii, au fost prost aleşi şi au jucat pe măsură – deci tot prost. De exemplu, primul orb. Care era japonez (explicaţia de pe imdb al unui alt comentatori nemulţumit era că a fost nevoie de inserarea cuplului japonez pentru a satisface sponsorii de aceaşi naţionalitate; mă rog). Am trecut peste şocul „cultural”, l-aş fi iertat de tot dacă ar fi reuşit să se ridice la nivelul pe care acest rol îl cerea. Nu a reuşit. A fost plan, apatic şi plictisit. Primul orb e un adevărat simbol. O uşă de trecere dacă vreţi. Toată pasiunea de acolo ar trebui să curgă…

M-aş opri şi la Julianne Moore care e foarte neexpresivă, foarte neimplicată. Cei ce au citit cartea o cunosc pe Soţia doctorului nu doar pentru efortul şi sacrificiul ei, ci şi pentru tulburările şi trăirile ei, dilema, constanta luptă dintre a continua şi a se da de gol, dintre sentimentele de înţelegere faţă de cei din jur şi singurătatea, acută. În primul rând că nu se insistă suficient pe aspectele respective – ziceam doar că am rămas cu senzaţia că s-a cules, bob cu bob acţiunea, lăsând restul la o parte. În al doilea rând, nici ea nu fructifică rolul. Parcă nu îl trăieşte. Fără a fi măcar pe aproape din domeniu, stau totuşi şi mă întreb de ce, ca actor, ţi-ai asuma un rol pe care nu îl înţelegi şi un personaj în care nu crezi.

De partea cealaltă a baricadei ar fi Danny Glover, care e şarmant şi darnic, un soi de aducător de linişte şi de credibilitate. Nu are multe de făcut, deşi s-ar fi putut exploata mai mult vocea şi calmul lui. De ce nu l-au îmbrăcat în haina de scriitor pe tot parcursul filmului? Cele câteva secvenţe finale în care au făcut asta sunt delicioase. Ar mai fi şi Regele Salonului 3, cel care preia controlul institutului şi care îşi joacă răutatea cu măiestrie. Un necunoscut, însă cu marele merit de a se transpune. De a da viaţă sanatoriului, de a reuşi să concentreze în jurul său scene întregi. E vorba despre mexicanul! Gael García Bernal. Joc actoricesc de mare clasă, pur şi simplu.

În al doilea rând, am insistat atât pe aspectul acesta pentru că am avut senzaţia că toate aceste greşeli au contribuit la pierderea mesajului. Care este brut, necizelat, dureros de real. Nu trebuie să zâmbeşti sau să te bucuri, căci nu e loc de aşa ceva. Finalul e doar în aparenţă fericit, căci după tot dezastrul nu te poţi relaxa, nu poţi să nu rămâi consternat, întrebându-te ce urmează acum. Cartea are finalul deschis şi e o chestie de perspectivă dacă mai insişti sau nu asupra lui. Filmul, ce-i drept, e fidel, însă încărcătura emoţională e mult diminuată. E ca şi cum s-ar fi grăbit să îl termine, să ne arate că uite epidemia trece şi totul e bine, acum pa, ne-am făcut datoria. Ce are asta în plus faţă de alte sute de filme care explorează un virus, o epidemie, o boală ceva, dar care oricum au finalul „fericit”? Pentru că Blindness nu  a reuşit să redea esenţa, am ajuns să îl compar cu o porcărie de duzină. Evident că nu merită o soartă chiar atât de crâncenă, însă nici aprecieri nu îi pot aduce. E linia aceea subţire între măreţ si dezastrous. Mai că m-aş fi dorit să spun că e mediocru, dar nu, căci nu aş putea acorda atât timp şi atenţie unui film mediocru. E undeva în sfera de „ce ar fi fost dacă…”

Sunt dezamăgită. Poate aveam şi eu aşteptări prea mari, prea îmi doream să mă lase filmul mască. Aveam pretenţii şi pentru că se vrea film independent, visam la film de artă, vedeam deja iluştri necunoscuţi făcând rolul vieţii lor. Speram să nu fie în engleză. E superficial, ştiu, dar ce să fac dacă în mintea mea s-i întipărit o altă imagine. Aş fi vrut mai multă dăruire, aş fi vrut ca oamenii respectivi să arate că joacă din dragoste pentru Saramago şi opera lui, nu pentru bani sau notorietate. Nu vroiam schimbat firul acţiunii, vroiam doar să se joace mai mult cu ce aveau. Unele imagini sunt realizate superb, aproape metaforic. Aşa că potenţial era. Se putea crea o incursiune în mintea umană, în deznădejde, în mizerie, în cele mai întunecate adândimi ale naturii umane. Filmul este vizual, dar cartea îl depăşeşte. Şi atunci ce scop? Mă revoltă să văd că cei care au resurse, timp, vointă de a scoate ceva, se plafonează. Se opresc, îndrumaţi de aceleaşi motive exterioare care ajung să ne stăpânească pe toţi la un moment dat. Vreau artă în filmele astea. De multe ori, de prea multe ori, nu am cum să primesc ce îmi doresc… Citiţi cartea. Vedeţi filmul. Comparaţi… şi devine extrem de clar de ce o ecranizare nu poate reuşi ce reuşeşte cartea. Ea e cea care se imprimă în memorie. Poate nu acţiunea, poate nu numele personajelor, dar în mod cert senzaţiile rămân. Şi atunci ştii că tocmai ai lăsat deoparte o capodoperă.

Arana

Inocenţii de azi şi de ieri

E greu sa rămâi neatins de ce se întâmplă în Republica Moldova. Am, ca aproape orice alt student din Bucureşti, o colegă de grupă care e din Chişinău. Pot fi solidară cu ea? Pot, căci nu mi-e greu să fiu empatică. Însă mai mult nu vreau, nu îmi iese şi nu are rost. Într-adevăr, nu se poate nega o istorie comună, un anumit spirit de unire care tot există şi există, nu se poate nega amintirea acelei perioade. Nici nu e în intenţia mea, dar a epuiza un subiect deja suprasolicitat e aproape stupid. La fel de stupid ca proteste fără finalitate, ca petiţiile, ca diverse alte manifestări. Ca idee sunt bune, însă ca finalitate sunt zero. E uşor să fii solidar de partea cealaltă a graniţei. Nu ii pot judeca sau condamna în orice fel pe cei ce chiar cred în forma asta de ajutor. Pe cei ce au mers la tnb să încerce să fie utili. Nu cred ca reuşesc ceva, dar dacă lor le face bine, la mai mare. Totuşi, nu văd care e rostul îmbătării cu apă rece. Toată treaba asta ne afectează direct mult mai puţin decât îşi doresc unii sau alţii. Nu se va ajunge la uniuni, la răsturnări măreţe, la implicarea diverselor puteri. Poate importanţa pe hartă e prea scăzută sau poate, pur şi simplu, e lipsă de interes. Devine deja anul şi revoluţia. Şi mereu aceleaşi şi aceleaşi forme de „solidaritate”…

Din păcate însă revoluţia asta îmi trezeşte amintiri ce mă tot bântuie de ceva vreme. E vorba de primii 3 ani ai copilăriei mele care – oricât de greu pare de crezut – sunt mult mai vii decât şcoala primară, de exemplu. Anii petrecut la bunici, magazinul sătesc în care am păşit de prea puţine ori, rafturile tot mai goale, pofta de îngheţată imposibil de adormit căci de unde îngheţată. Revoluţia, transmisă pe tvr1. Ce ştiam eu, nu ştiam nimic, nu înţelegeam de ce nimeni nu se joacă cu mine, de ce sunt ei, scumpii si dragii mei bunici, atât de atenţi la imaginile cu mulţimile de oameni, la scandări, la trăiri cum nu mai întâlniseră. Nu îmi amintesc ce discutau ei, îmi amintesc însă imaginile. Le-am revăzut de atunci, însă tot fragmentele iniţiale le ştiu. Pot să mă întorc mai departe, la imnul intonat, la cele câteva ceasuri de tv pe zi, la imaginea tovarăşului. De ce? Nici eu nu ştiu. 2 ani şi 11 luni la revoluţie. Teoretic nimic nu ar trebui să mai fie viu în memoria mea. Dar eu şi alţi copii am fost marcaţi atunci.

Am prins prea puţin din perioada aceea pentru a mă declara generaţia pre89. Pe de altă parte am prins şi prea multă tranziţie. Nu înţelegeam, de ce aş fi înţeles? Ştiu însă ca era vremea în care nimănui nu îi păsa… una din zilele trecute treceam pe lângă un părculeţ tare vesel şi colorat. Copilăria mea a fost cea a parcurilor ruginite. Cele făcute înainte, care murea încet încet şi totuşi încă nu le venise vremea revigorării. Altele erau priorităţile, de înţeles. Asta nu înseamnă că nu m-am bucurat. Era bine căci nu ştiam cum altfel poate fi. Amintirile mele,  amestecate cu cele povestite de părinţi îmi dezvăluie o perioadă tare ciudată cea în care am hotărât eu să fiu mică. Noroc totuşi cu bunicii, cu satul, nu mai aveam nevoie de nimic. A fost frumos… atunci îmi doream să fiu mare, aş vrea acum – cine nu ar vrea? – să fiu mică mică. Să nu trebuiască să îmi pese. Să nu fiu obligată să mă implic. Să văd, să înţeleg.

Sper ca în RM să nu existe generaţii sacrificate. Sper ca ce se întâmplă acum să aibă un sene. Să salveze ce se poate salva. Răul nu va fi – dacă e să se întâmple – cum a fost la noi. Istoria nu se repetă. Nu identic cel puţin. Însă la copii se gândeşte cineva? La cei mici, pe care îi vedem împiedicându-se în parc, dând din picioruşe în căruţ. În lumea lor, nereală acum. Dar peste 15-20 ani cum vor vedea? Ce să ţină minte… Nu-mi plac copiii. Sună sec, dar e adevărat. Asta nu înseamnă ca mi se pare normal să fie sacrificaţi – indirect desigur. Nu mai vorbim azi de murder of the innocents. Însă la alt nivel, poate. Spiritual. Istoric. Copiii în parcuri ruginite… e o imagine pe care eu nu mi-o voi şterge din minte. Ce ar fi să o conştientizeze şi alţii?

Arana

Băiuţeii (Filip Florian. Matei Florian)

Am citit-o pe nerăsuflate. Repede, repede. Nu cumva să fugă vreo amintire dintre paginile cărţii. M-am bucurat de ea ca un copil de vata pe băţ: luam bucată cu bucată, parcă vroiam să dureze cât mai mult, însă ştiam că e mai dulce cu cât o savurez mai rapid. Băiuţeii mi s-a dovedit a fi o carte unică.

S-a scris mult despre ea. Cine a auzit de ea, fie că a citit-o fie că nu, ştie că e povestea unei copilării, scrisă la două mâini. Ce m-a surprins însă e cât de reală si palpabilă e acea copilărie. Câte evenimente comune nouă – de am crescut prin spatele blocurilor – mereu aceleaşi şi totodată diferite. Ce m-a încântat e francheţea scrierii, naturaleţea celor doi autori, care comunică pe tot parcursul cărţii, îţi împărtăşesc unul altuia aceleaşi secrete, însă nu te exclud pe tine, cititorul. Nu eşti un străin printre ei, ci începi să te simţi de parcă i-ai fi cunoscut mereu, iar astfel e firesc să ţi se destăinuie în modul acesta. Umorul fin, ironia, hazliul pe de o parte, seriozitatea, tristeţea şi în general veridicitatea pe de altă parte se împletesc  foarte bine. În plus e fluentă şi cronologic inspirată – nu e curgerea clasică a timpului, în cele două perspective, dar e o curgere firească a memoriei (în special cea afectivă).

Nu ştiu cât e real şi cât nu. Sunt sigură că scrisoarea lui Matei mare către Matei mic e cât se poate de fictivă. Dar sinceră şi drăguţă, încadrată la fix. Cartea e spectaculoasă pentru toate micile bucurii pe care le oferă. Nu pot să mă leg de valoarea literară, pentru că nu e ce citesc eu de obicei. E pur şi simplu scrisă din dragoste pentru trecut, pentru acel trecut pe care începem să îl uităm de la o vârstă, dar care e înrădăcinat în fiecare gest sau gând. Căci copilăria e locul unde-ţi porneşte personalitatea. Fraţii Florian au vrut să ne ducă într-o excursie în leagăn, să ne dea voie în lumea lor şi – de ce nu – să ne invite în a noastră. Căci e imposibil, pe măsură ce o citeşti, să nu fie zeci de amintiri proprii care să ţi învălmăşească în minte dorind să aibă soarta frumoasă a celor pe care le citeşti. Amintirile au orgoliul propriu: vor să se facă cunoscute. Reuşind să stăpânească şi să profite de acest orgoliu, autorii creează o experienţă unică.

Nu sunt multe de spus despre ea. Mi-aş fi dorit poate să o citesc mai devreme, să nu o tot amân dintr-un scepticism nefondat. Să cred în puterea celui care a scris Zilele Regelui. Dar nu regret că am amânat-o, orice carte îşi are momentul ei. Mi-ar plăcea să le pot mulţumi celor doi pentru că au scris-o, că ne lasă pe noi să o descoperim şi, prin asta, să îi descoperim direct pe ei, dar şi pe noi cei ce eram. Au crescut într-o epocă urâtă, însă în afara unor referiri la cozi şi la miracolul de a ascunde salamul in cuptor, nu suntem înecaţi în acea epocă. Şi e cel mai bine aşa, căci copiii sunt copii. Indiferent de război, sărăcie, lipsuri. Imaginaţia e cea care îţi oferă hrana la vârsta respectivă. Ce conta că eroul preferat, Rahan, avea sorginte politică, socialistă. Ce conta ca învăţătoarea era tovarășa, iar Patria ajunge oricum să fie un chipiu (ironic, Matei ştie ce soartă merita ea la vremea aceea). Filip nu devine pionier în prima serie, dar e mândru de colegul lui care reuşeşte asta; Matei îndrugă una alta despre şoimi, însă când Patria e chipiul tatălui vitreg, priorităţile sunt altele. Nu stai să te împiedici de frământările adulţilor, iar seva fericirii e mereu la indemână.

Aproape fiecare pagină conţine o întâmplare, un moment, un gând. Încărcătura emoţională te învăluie la fiecare pas. Totuşi, departe de a fi siropoasă, cartea este alertă, ritmul susţinut, cititorul năucit. Nu te mai gândeşti la stil, la valenţe artistice, la perspective. Trăieşti. Si aici e marele merit al romanului. De aici provin aprecierile – altora, dar şi ale mele. Literatura – uite că mi se confirmă – nu trebuie să însemne în primul rând artă. Poate fi şi trăire. Şi nu la modul realism, ci la modul din Băiuţeii. Tocmai de asta se citeşte foarte repede, se întipăreşte în memorie, capătă personalitate şi materialitate în mâinile tale de cititor. Inocenţa trecutului, mirajul acelor vremuri, încrengături de vise, firească dezbatere a timpului îngropat.

Sau cum, într-o referinţă critică, spune Paul Cernat (închei aşa, căci e mai bine spus decât aş reuşi eu în două mii de cuvinte):

Fraţii Florian nu apasă prea mult nici pedala fabulosului estetizant şi oniric, nici pe cea a experienţei livreşti, nu mizează pe argotismul dur, nici pe experimente de limbaj, nici pe realismul frust ori grotesc şi sordid, deşi toate sunt folosite cu discreţie şi bun-gust, în doze homeopatice. (…) Băiuţeii nu e o carte despre lumea de azi, ci o scufundare lucidă în magia trecutului intim.

Arana

Filip Florian Matei Florian, Băiăuţeii, ed. Polirom, 2008, ediţia a II-a