Budapesta. Absu

După o perioadă de relativă letargie, era cam timpul să rup monotonia şi să inserez în trista nebunie ce înseamnă anul 4 un eveniment. Ne-am vorbit, ne-am hotărât şi cu mare greutate ne-am decis asupra detaliilor pentru ca sâmbătă dimineaţă să plecăm spre Budapesta. Pretextul? Concert Absu, aflaţi in turneu, unul ce ocoleşte România. S-a dus aşadar muntele la Mahomed.

Plecare la 6 dimineaţă, buimacă de somn – am avut parte de o oră şi 40 minute de dormi – ajuns pe autostradă n-am idee cum, somn. Mă trezesc pe soare şi peisaje din ce în ce mai interesante. Valea Oltului îmi era complet necunoscută până acum, dar e uimitoare. O dată în plus mi se confirmă că sunt lucruri de văzut pe la noi. Nu oraşe, nu creaţii umane, ci natură, multă natură, îmbietoare, interesantă, extrem de atrăgătoare. Soare, ceaţă, munte. În acelaşi spaţiu şi timp, o şosea aproape pustie, maşina alunecând parcă încet încet într-o altă lume. Mai caldă, mai apropiată de esenţă. Pentru cî în momente din astea poţi simţi un soi de ciudată libertate, oferită de ideea de spontaneitate, drum nebun, drum lung, prieteni. Se conturase deja o desfăşurare cât se poate de bună pentru excursie.

Primul popas a fost Sibiu, aveam nevoie să umblăm puţin pe picioarele noastre, sângele cerea cafea, iar stomacul mâncare. Cafeaua a fost refill şi în Arad, era deja pe înserat, trecuseră în jur de 10 ore de la începutul călătoriei. Trecem graniţa, Szeged, autostradă, Budapesta, cazare (excelentă de altfel). Aproape 15 ore de drum. Credeam că va fi ucigător de plictisitor, dar a fost chiar interesant. Ideea de road-trip în sine e ofertantă, te simţi poate mai spontan, pentru că îţi permite variaţie, îţi permite să faci ocoluri sau scurtături când şi cum ai chef, iar dacă compania e pe măsură, merită fiecare km. Obositor, nu zic nu, dar am avut puterea în seara respectivă să mai savurăm şi o bere în Ungaria. Eu am ales Dreher brună, de-a lor, mai savuroasă decât berile de pe la noi. Destul de cremoasă, puţin dulceagă, aromată. Iubitorii de bere amară m-ar înjura dacă le-aş recomanda-o, în schimb iubitorii de Guiness ar fi probabil surprinşi plăcut. Şi cu ocazia asta vă spun şi de Borsodi, tot de-a lor, există şi în variantă brună (da, prefer berea neagră), de asemenea cu un gust tare bun.

Duminică. Vreme de tricou. Budapesta prietenoasă. Clar, a fost zi de văzut şi de admirat. Frumuseţea capitalei maghiare nu e lăudată degeaba; un fel de Praga mai mică zic mulţi, eu încă aştept să văd şi Praga. Ne-am perindat pe cheiul Dunării, ne-am urcat la Citadella, am fost pe la Castelul Regal (pe care nu îl văzusem şi care e imens şi extrem de interesant, chiar dacă i-am admirat doar exteiorul) şi Bastionul Pescarilor, Parlamentul (celebra clădire, în stil neo-gothic, care mie personal mi se pare un stil extrem de pretenţios, foarte alunecos şi foarte predispus la a da în kitch; tocmai de asta, a reuşi o creaţie cu adevărat impresionanta, în acest stil, e o realizare în sine), străduţe, puburi admirate de afară, şi prânzul/cina într-un loc foarte misteux, un soi de pub lounge, cu o chelneriţă tare drăguţă.

Ajung astfel în punctul culminant al excursie, concertul. Am ajuns relativ uşor la locul de desfăşurare, o clădire foarte mişto, cu un bar, o sală mare de concerte, una mică, o curte interioară destul de mare, cu oameni mulţi şi pestritţi. Am întărziat puţin, dar concertul a întârziat mai mult, începând pe la 8. Prima trupă, din alt film, Zoroaster pe numele lor, păreau minim fumaţi, cu un stil dubios de a cânta, cu potenţial de a fi interesanţi dacă n-ar fi plictisitori. Dacă sună prea ciudat, ideea e că par să cânte de dragul de, foarte indefinit, lent şi moale.

Au urmat două trupe pe care nu le ascultasem, despre Razor of Occam mai ştiam câte ceva, iar Pantheon I era complet necunoscută. Ambele m-au surprins foarte plăcut. Primii, deşi nu neapărat în zona mea muzicală (bine, nici Absu nu sunt fix, şi tot îmi plac de mor), au un sound rapid, nervos, vânos. Au dat tare bine live, instrumentişti marfă, cam dubios bassistul (aş zice minim nebun, nu tocmai în cel mai bun sens al cuvântului). Nu ştiu dacă îi voi asculta acasă, dar absolut deloc nu m-a deranjat prezenţa lor la concert, iar publicul – deşi mic – a reacţionat destul de bine. Mi-a plăcut şi cum au pus problema, despre ce cântă ei. Detalii:

‘Homage to Martyrs’ (albumul din 2009, primul full-lenght de altfel)is a tribute to the great men of science who died in the pursuit of knowledge, from the early astronomers who were burned at the stake for daring to displace man from the center of the universe to the modern theoreticians driven to insanity and suicide by their paradoxical discoveries and the cold denial of their peers. Exalting in the rich legacy bequeathed to us by our predecessors it also warns of the dire predicament awaiting us should this richness be vainly squandered.

Pantheon I sunt, cică, black metal. Ce am spus imediat după concert: au fix părţile din black care îmi plac mie, deşi nu sună tocmai trv. Nu sunt melo deloc, bateristul e dementuţ (căci dement e Proscriptor) şi mai şi bătea extrem de relaxat, de mâ întrebam dacă astă conştientizează ce face de fapt, vocea a fost chiar impressive, deloc deranjantă, ba dimpotrivă excelent pliată pe restul treburilor. Şi în loc de clape, aveau un violencel electric, cu violoncelistă… nu se auzea foarte bine, însă pasajele inserate mie mi-au gâdilat urechile. Mai vreau, chiar sunt o trupă foarte pliată pe o parte din orientările mele muzicale.

ABSU!!! Aş putea să povestesc mult. Despre cât de dement e Proscriptor. Despre cum unele piese au fost mai rapide, mai puternice, mai incredibile decât pe cd. Despre cum basistul-vocalistul – care avea probabil cam înălţimea mea – e genial, nu doar pentru ce face, dar şi cum face, inclusiv gesturi. Sau să constat că deşi muzica nu e deloc prietenoasă, iar publicul era mic, comunicarea a fost excelentă şi atmosfera pe măsură. Să laud sunetul, pentru că sala de concerte era ceva mai mare decât o sufragerie şi chiar mă întrebam oare cum o să se audă. Dar nu are sens. Pentru că sunt unele prestaţii ce nu pot fi descrise. Ori descrierile sunt inutile, totul stând în ce se întîmplă pe scenă. A meritat drumul, oboseala, banii, aş face totul de la capăt să îi mai văd o dată. Şi vineri era să mă răzgândesc, să nu mai ajung. Nu cred că aş fi putut să regret suficient dacă îi pierdeam. Weekend desprins din lumea asta, încheiat pe măsură.

A început cu nervi şi frustrare, s-a terminat la fel, dar astea sunt nimicuri. Să poţi să faci abstracţie de evenimente ce îţi ating destul de mult spiritul, să poţi să te bucuri de ceva, în ciuda tumultului personal. Da, poate şi aici se poate măsura nivelul unui concert. Duminică seara, Budapesta ne-a găzduit, am fost parte dintr-o întâmplare, am trăit încă o pagină de ţinut bine în colecţia vieţii. Next stop? N-am idee, dar am nevoie de cât mai multă adrenalină.

Pe post de încheiere:

Arana

Publicitate

Artmania (un fel de cronică)

Sibiu înseamnă unul dintre cele mai frumoase şi primitoare oraşe din România. Câteva zile, Sibiu a însemnat şi muzică bună si adunare de rockeri. Ca în fiecare an, Artmania adună mii de oameni, mai înfocaţi sau mai necunoscători, curioşi sau merşi la ţintă. Un festival care a crescut, care îşi respectă publicul, cu o organizare şi un sunet foarte bun. Calitate germană, ca să fiu puţin clişeică.

Mi-e foarte greu să încep de undeva. Sunt de 2 zile acasă şi am deschis new post de zeci de ori, închizând la loc. Pentru că am realizat că am văzut nişte concerte de excepţie şi mi-e teamă că nu pot reda ce s-a întâmplat acolo şi în ce măsură am simţit bucuria muzicii (ma refer mai ales la prima seara, când m-au încântat My Dying Bride şi Opeth şi au fost simapatici cei de la Tristania). Totul a mers ceas, la intrare, la cumpărat apă (bere doar după concert, prefer să fiu perfect trează şi în stare de alertă la orice concert), la ajuns destul de în faţă, nu ca acum doi ani când am văzut MDB din mijlocul Pieţei Mari.

Tristania îmi plăceau mult cândva. Din păcate schimbarea vocalistei a adus mult rău trupei. Noua vocalistă, Mary – care e ori italiancă ori spanioloaică, nu ştiu exact – are o energie şi o prezenţă pe scenă foarte bune. Din păcate vocea îi lipseşte şi oarecum şi întelegerea muzicii pe care o cântă. Nu m-a deranjat concertul, nici nu m-a încântat. A fost bun pentru introducere şi m-am bucurat sincer că nu s-a exagerat cu trupele de deschidere. Le înţeleg rolul, ba mă bucur sincer când văd că unele trupe au ocazia să cânte pe o scenă mare, însă uneori nu e locul şi timpul.

My Dying Bride. Greu, greu, extrem de greu de spus. Muzică la superlativ, sunet impecabil, performanţă artistică la cel mai înalt nivel. Nu exagerez, dimpotrivă mi-e greu să cuprind în cuvinte. Fall with me, Bring me victory, She is the Dark, Turn Loose the Swans, And I walk with them, My Body a Funeral şi inevitabil The Cry of Mankind. Nu are sens să le înşir pe toate, oricum nu contează. Dar am simţit că heaven did open above us (And I walk with them), vioara a sunat magistral, iar Aaron… nu ştiu, omul acesta îmi pare de multe ori un actor perfect, iar alteori pare pur şi simplu sincer îndrăgostit de muzică. Vocea de multe ori s-a auzit mai clar, mai desluşit decât pe CD. Nu ştiu dacă vocea e angelică sau luciferică, dar uneori nu pare umană. Cu toate acestea atitudinea a fost când caldă când glacială. Ba a şi glumit şi le-a dedicat Santuario di Sangre celor care îşi savurau cina la terasele din jurul Pieţei Mari (pentru curioşi căutaţi pe youtube). Ce mi-a plăcut sau displăcut faţă de concertul de acum 2 ani:

• acum am stat mult mai în faţă, m-am simţit mai bine fizic, am putut fi într-adevăr acolo
• sunetul mi-a părut mai bun acum
• playlistul destul de diferit în cei doi ani, deci plus pentru ambele concerte; anul acesta au simţit nevoia să exploateze vioara şi bine au făcut
• trăirea, senzaţia, feelingul au fost mai puternice acum 2 ani; posibil pentru că era prima oară când îi văd, că aveam o altă stare de spirit, că Aaron a fost mult mai rece, mai necomunicativ ceea ce m-a încântat peste măsură

După ce s-a terminat My Dying Bride a trebuit să ies din mulţime, a trebuit să-mi revin şi să încerc să scap de sentimentul copleşitor că am trăit aşa ceva. Urma Opeth, pe care îmi doream în egală măsură să îi văd. Mai în spate, pierdută în public, însă în cele din urmă a meritat şi s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Un playlist aparent scurt, dar melodii care mai de care, cu improvizaţii, cu o comunicare fascinantă cu publicul. Nu aş fi crezut, sincer, că vor suna atât de bine live. Singurul regret e că nu au fost în altă zi, să fi avut şi la ei aceeaşi energie şi dăruire de la MDB. Pentru că meritau şi merită toate laudele. Au început cu Heir Apparent, de pe ultimul album – care pe mine m-a încântat, deşi sunt destule voci care susţin că nu se ridică la nivelul lor. Nu contrazic neapărat aceste voci, însă nici nu pot să fiu de acord cu ele sau să resping albumul doar pe aceste considerente. Piese lungi, The Leper Affinity sau Closure, cu o notă aparte dată de live, cu măiestrie şi artă într-un singur suflu muzical. Evident, Ghost of Perdition, una dintre piesele mele preferate, ce-a sunat grozav, îndrăznesc sî spun mai bine decât pe cd. Era ireal ce se întâmplă acolo, părea că întreaga seară de sâmbătă am fost cu toţii transferaţi altundeva, un fel de paradis muzical. Poate doar sfârşitul nu mi-a fost întru-totul pe plac, dar nu mai contează asta.

Am spus şi repet, concertele pe care le poţi cu adevărat recenza sunt cele care nu te mişcă prea mult. Cele unde sunt multe lucruri pe care le vezi drept defecte. Concerte care nu au calitatea să depăşească orice aşteptare. În prima seară de la Artmania lucrurile au stat fix pe dos. Indiferent de talentul recenzorului, dacă eşti prins în vraja acelui timp, e greu să te desprinzi. Sunt subiectivă şi invit pe oricine care a fost acolo să mă contrazică. Însă dacă pur şi simplu nu sunteţi fani ai genurilor abordate, mai bine nu. E greu să înţelegi frumuseţea unui lucru care nu-ţi place. Asta nu înseamnă că nu există, doar că e pentru alţii.

Sincer, mulţumesc organizatorilor. Rar ajung să spun asta, dar efortul de a-i aduce şi de a realiza ce au realizat merită apreciat. Avem nevoie de organizatori de acest fel, indiferent de genul abordat. Pentru că merităm să ne vedem trupele favorite beneficiind de un sunet şi de o logistică impecabile.

Arana

PS: Revin cu ziua de sâmbătă şi impresii generale în partea a doua. Nu vreau să mă lungesc mai mult decât e cazul.

Cynic (şi cronică de concert)

Marea nu mai e ce-a fost. Poate am crescut şi am pierdut visarea şi m-am îngropat prea mult în realitate. Nu mai cred în frumuseţea valurilor, sunt mult prea orbită de urât şi de mizerie. În Bulgaria apa e mai curată, mai îmbietoare. Să faci baie în timpul furtunii este o senzaţie cel puţin uimitoare. În timp ce ploaia te ustură pe faţă, rece şi crudă, valurile blânde te încălzesc, te înduioşează aproape. A fost unul din puţinele momente din ultimele zile când nu a contat nimic altceva. Când am fost iar eu, îndrăgostită de mare. În rest, amprenta maturităţii, a zbuciumului, a amintirilor neplăcute a fost prea puternică. Agonie şi extaz – dacă nu ar fi atât de clişeic şi golit de conţinut – ar descrie cel mai bine tot ce s-a întâmplat în ultimele zile.

Am trăit nişte momente grozave – printre care şi concertul Cynic sau pepenele galben, savurat pe o anumită terasă dintr-o anumită staţiune – alături de momente nu tocmai plăcute pe care cu drag le-as da uitării. Asta dacă nu aş sti că ele mă definesc în aceeaşi măsură ca toate celelalte. Mă simt un om mai slab şi mai rău. Nu ştiu dacă asta e realitatea, dar ştiu că uneori mă port asa. Pentru că vreau să rănesc când mă simt rănită şi pentru că pun foarte mare preţ pe sinceritate şi pe încredere. Ambele atât de sensibile la orice atingere.

Am promis o cronică de concert, dar e greu să rup doar acele 45-50 minute de restul zilelor. A scoate un anumit eveniment dintr-un context atăt de plin de semnificaţii e foarte greu. Încerc să mă rezum la ce contează, totuşi. În primul rând, Kavarna e un orăşel unde-l vezi pe DeMaio pictat pe blocuri. E clar. Deşi nu am mers la concertul Manowar, nefiind în sfera mea de interes, bun-venitul oferit de blocurile respective e destul de aparte. Orăşelul acesta are şi un stadion, mărişor, are chiar şi nocturnă (în condiţiile în care găseşti un singur semafor în tot oraşul, asta e o realizare). Primarul e deja vestit, cel puţin la noi, iar festivalul Kaliakra (numele stadionului, diferit de oraşul omonim; mi-a luat ceva să mă lămuresc, căci oamenii ăştia nu prea le au cu imaginaţia când vine vorba să-si boteze oraşele) se înscrie încet încet pe lista de must-see. E scurt si intim – aproape – dar anul acesta i-a adus pe Cynic cu Dream Theater. Acum doi ani, când au fost la Cluj, i-am ratat. Anul acesta, văzând că sunt în turneu, mi-am promis să îi văd şi am reuşit – cu mult mult efort – să mă ţin de promisiune. Efort pentru că urma să înceapă la 8 iar eu la 7 eram încă la aproape 20 km de Kavarna şi nu vroiam să merg. Mulţumesc că totuşi am mers.

Organizarea bună, se intra repede şi uşor, spaţiu destul, gazon moale, bere ieftină şi nu tocmai bună. Nici nu au întărziat prea mult, cam 20 minute, dar e scuzabil şi uneori – cum a fost cazul meu – de dorit. M-am instalat destul de în faţă, dar fără să mă chinui prea mult. Starea de spirit nu-mi permitea. Plus că era extrem de greu de avansat printre toţi fanii Dream Theater. Nimic cu ei, dar prea erau insistenţi. Dar să condamn un fan nu-mi stă in fire, mai ales că acum ceva ani stăteam şi eu 6 ore la intrarea unui concert pentru a prinde loc în faţă.

Space for this, Evolutionary Sleeper, Adam’s Murmur. Primele trei piese, toate de pe Traced in Air, album apărut anul trecut. Al doilea după Focus, cronologic dar pentru mulţi şi calitativ. Totuşi e greu sa compari orice cu Focus care nu doar la vremea apariţiei sale, dar şi 16 ani mai târziu este o capodoperă ce merită toate laudele ce i s-au adus. Şi spun asta din perspectiva unui om relativ sceptic la început, care s-a împiedicat de o ascultare superficială o vreme şi care a avut norocul să se trezească şi să vadă minunăţia de album. Concertul a continuat cu două piese de pe acest prim album, şi anume Textures şi, evident, Veil of Maya. A fost ciudat să le aud cu vocea clean al lui Masvidal, nealterată şi fără growlul original. A fost ciudat, dar nu neapărat rău. Au continuat cu The Unknown Guest, The King of Those Who Know şi au încheiat – mult prea repede, prea brusc şi aproape dezamăgitor – cu Integral Birth. Nu melodia a fost dezamăgitoare, ba dimpotrivă, ci faptul că s-a terminat. A fost foarte scurt. La modul unui vis, pe care încerci să ţi-l reaminteşti şi nu reuşeşti să îţi compui decât câteva secunde. Superbe, dar prea scurte. Sonorizarea a fost foarte bună, publicul civilizat. Mulţi ascultau cu un anumit tip de atenţie, neştiind prea bine ce se întâmplă însă aparent plăcut surprinşi. Câţiva – printre care şi noi – care ştiau perfect pentru ce au venit. Prea puţin conta pentru noi orice altceva.

Imediat după concert am fugit să-mi cumpăr Traced in Air. Nu am Focusul în original, sper că îl voi avea cât de curând, dar orişicum o oarecare sinceritate m-a împins să iau întâi acest album. Plus că era şi ediţie limitată. Aproape tot concertul DT am răsfoit şi răsfoit bookletul, paginile fine, elegante, textura, grafica tot. Am încercat să îmi împrim în minte fiecare secundă preţioasă din cele 50 minute ale concertului. Din păcate eram tot mai abisală în simţiri şi am plecat. Nu am mai putut aştepta să se termine şi DT, să fac poze şi să iau autograf de la Masvidal. Recunosc, îmi era oarecum teamă. Omul acesta este inteligent. Orice interviu de pe net dezvăluie profunzimea gândirii sale şi geniul său muzical. Este în acelaşi timp foarte modest, aproape retras. Lasă senzaţia că tevatura cu autografe şi poze în stânjeneşte. Căci pe bună dreptate nu par să se potrivească personalităţii sale. În plus, îmi era greu să mă gândesc ce i-aş putea spune. Altceva decât clasicele great show, great album, great band etc. Era stupid şi nelalocul lui. O poză ar fi fost o amintire palpabilă poate. Dar nu se poate compara cu concertul sau cu albumul. Am de ce să mă leg şi pe ce să-mi contruiesc cetăţile memoriei. Poate e mai bine aşa.

Îmi dau seama că par oarecum lipsită de entuziasm. Sunt pentru că a fost prea scurt şi prea puţin. Pentru că acum mi-aş dori să merg să îi văd încă o dată. Sau de alte n ori. Sunt si pentru că în continuare mă gândesc ce aş putea vorbi cu Masvidal. Câte aş vrea să îi spun, omului şi nu cântăreţului, cum pare fix genul de persoană pe care o doresc în jurul meu. Dar acestea sunt vise de copil prost, nu m-aş mira ca cititorul să exclame un auzi ce proastă. Mă opresc aşadar, timpul curge oricum împotriva noastră. Evadăm, evadăm dar la un moment dat s-ar putea să se termine totul. Prefer deci să continui să fiu sinceră. Şi atât.

Arana

PS: Nu am scris nimic de Dream Theater pentru că a fost prea lung şi prea într-un moment nepotrivit. Pentru că deşi am ascultat mult DT, de vreo 3 ani n-am mai pus urechea pe nimic. Pentru că a fost şi a trecut şi deşi obiectiv a fost un concert impresionant, pentru mine a fost muzică de fundal la prea multe gânduri şi stări ce se îngrămădeau să izbucnească. Efortul pentru a le controla a subminat orice altceva, provocând o ignoranţă din partea mea la diverşi factori externi.

Muzica, muzica, muzica

Disclaimer: post fara diacritice caci nu scriu de la calculatorul propriu

Iar pauza lunga lunga si iar nu revin cu ce-am promis. Vor mai fi ocazii. De data asta am fost ocupata cu umblatul, vazutul, traitul. Starea mea acum e cu totul alta. Nu exista remediu mai bun decat muzica si daca mai e si concretizata intr-un concert, nici ca mi-as dori mai mult.

Pe 13 am fos la Deine Lakaien in Fratelli Studios, club de ce-o fi, situat pe strada Glodeni care-si merita din plin numele. Nu prea cred ca exista multi care sa nu stie cu ce se mananca DL si sa nu fi auzit macar vreo piesa, insa orisicum ramane de vazut acest clip. Nu e videoclip oficial, insa ma fascineaza de multa vreme, caci ce se intampla acolo ilustreaza perfect ideea trupei. Nu vreau sa intru in istorii si in clasificari ori sa faca vreo cronica de concert. Asta deoarece muzica si live-ul au fost extrem de intense. Speram sa fie o experienta deosebita, insa asteptarile mi-au fost surclasate. Sunetul a fost excelent – as fi avut mult de injurat daca nu era asa; nu as putea concepe muzica asta altfel. Peisajul a fost si el pestrit si pana la inceperea concertului am avut cu ce sa-mi clatesc ochii. Oameni de toate felurile, imbracati in toate modurile, totusi intr-un numar mai redus decat ma asteptam.

Cei ce cunosc DL stiu despre combinatia inedita intre pianistul cel blond si pasnic, Ernst Horn, inclinat spre muzica clasica si Alexandr Veljanov. Ar fi multe de spus despre vocea acestuia din urma, insa ce m-a marcat este ca live e nu doar la fel de buna ca pe albume, ci mai buna. Forta, claritatea, echilibrul ce razbat din ea sunt naucitoare. Este aproape un instrument in sine. Nu stiu altii, insa prima mea impresie a fost de inmarmurire. Priveam si ascultam si parea aproape imposibil sa fie real… Orice indoiala pe care o aveam, daca va merita sau nu concertul, s-a risipit aproape instantaneu. Pure magic…

Trezindu-ma din reverie, a doua zi m-am zbantuit pe oldies si alte prostioare in Club Crossroads. Care este un fel de Stuf, doar ca mai de nisa, mai putin aglomerat si mai putin orientat spre a atrage aglomeratia. Dansul e si el arta? Probabil este, desi nu oricine danseaza comite arta. Imi pasa prea putin, uneori mi se pare a fi cea mai buna forma de exprimare si atat. Evident, gradul de ignoranta fata de cei din jur trebuie sa fie la un anumit nivel, pentru a nu-mi face probleme de eventualele socuri pe care le-as putea cauza. Sau alte si diverse sentimente. Am ajuns sa nu am suficient timp si suficienta determinare sa fac ce-mi place fix cand imi place, asa ca momente de genul acesta sunt remuneratorii pentru altele ratate. Prefer sa le traiesc din plin, sa ma bucur de ele. Sa le mentionez ca sa stiu ce inseamna, sa le am mereu in vedere. Pana la urma, singurii oameni de care ar putea depinde realitatea lor e doar propria persoana. Pot si vreau, deci e real. Nimic mai mult. Detasare, zambete, fericire… Dans.

In final si oarecum in contradictie, aseara am revenit din Brasov, unde am fost la concert Shining. I-am mai laudat eu in trecut. Ce am simtit fix inca nu mi-e clar. A existat oarecum dezamagire, Kvarforth e un show-man, insa parca e prea mult. Daca stai in fata, daca desi iti place ce auzi esti in stare sa te detasezi, vezi ca epateaza. Da, e marca dominanta atitudinea lui pe scena. Omul vrea sa para nebun, probabil si are o doza de nebunie, insa nu suficienta pentru a fi sincer. Nu sunt in masura sa contest sau sa pun intrebari asupra atitudinii lui. Se distreaza desi modul lui de distractie e cel putin ciudat. Nu m-a socat, nu m-a scarbit, desi ar fi putut. Poate pentru ca eram printre oamenii care s-au dus acolo pentru muzica. Desi in ultima vreme nu i-am mai ascultat, caci as avea nevoie de zile de cate 30 ore si saptamani de 10 zile pentru a asculta toata muzica pe care o vreau si sa am timp sa si traiesc. Independent de acest aspect, mi-am reamintit fix senzatiile pe care le aveam cand ii ascultam non-stop (cand a fost scris si postul precedent). Si mi-am dat seama ca muzica lor – zice cine ce ar vrea – e deosebita. Au cantat peste 2 ore, piese vechi si noi. Si-au facut treaba ca de fiecare data – probabil. Pe scena insa as fi vrut mai mult. As fi vrut si pasiune si sinceritate. Eu una as renunta fericita la show, doar pentru mai multa traire. Nu vreau nici macar comunicare cu publicul, nu cred ca muzica lor se preteaza la asa ceva.

Insa a meritat drumul pana la Brasov, a meritat sa ma plictisesc cu Indian Fall (desi imi pare rau; sunt talentati dar muzica pe care o abordeaza e prea lipsita de personalitate), a meritat pana si sa ratez ceva foarte important pentru mine. Nu-mi place sa fac alegeri grele, cred ca nimanui de fapt. Si mereu ma trezesc in situatia de a renunta la ceva in foavoarea a altceva. De data asta a fost bine, dar nu cum vroiam eu. Pe de o parte zambesc si ma gandesc cu placere la concert, pe de alta parte nu vreau sa vorbesc despre el sau sa aud pe altii – poate mai putin inspirati cand s-au dus acolo – vorbind. Mai ales pe ei nu vreau sa ii aud.

Concluzie: multa muzica… si mai urmeaza. Multe concerte in perioada asta, nu pot decat sa ma bucur. Orice ar fi, oricum ar fi, am prea putine de pierdut.

Arana