Marea nu mai e ce-a fost. Poate am crescut şi am pierdut visarea şi m-am îngropat prea mult în realitate. Nu mai cred în frumuseţea valurilor, sunt mult prea orbită de urât şi de mizerie. În Bulgaria apa e mai curată, mai îmbietoare. Să faci baie în timpul furtunii este o senzaţie cel puţin uimitoare. În timp ce ploaia te ustură pe faţă, rece şi crudă, valurile blânde te încălzesc, te înduioşează aproape. A fost unul din puţinele momente din ultimele zile când nu a contat nimic altceva. Când am fost iar eu, îndrăgostită de mare. În rest, amprenta maturităţii, a zbuciumului, a amintirilor neplăcute a fost prea puternică. Agonie şi extaz – dacă nu ar fi atât de clişeic şi golit de conţinut – ar descrie cel mai bine tot ce s-a întâmplat în ultimele zile.
Am trăit nişte momente grozave – printre care şi concertul Cynic sau pepenele galben, savurat pe o anumită terasă dintr-o anumită staţiune – alături de momente nu tocmai plăcute pe care cu drag le-as da uitării. Asta dacă nu aş sti că ele mă definesc în aceeaşi măsură ca toate celelalte. Mă simt un om mai slab şi mai rău. Nu ştiu dacă asta e realitatea, dar ştiu că uneori mă port asa. Pentru că vreau să rănesc când mă simt rănită şi pentru că pun foarte mare preţ pe sinceritate şi pe încredere. Ambele atât de sensibile la orice atingere.
Am promis o cronică de concert, dar e greu să rup doar acele 45-50 minute de restul zilelor. A scoate un anumit eveniment dintr-un context atăt de plin de semnificaţii e foarte greu. Încerc să mă rezum la ce contează, totuşi. În primul rând, Kavarna e un orăşel unde-l vezi pe DeMaio pictat pe blocuri. E clar. Deşi nu am mers la concertul Manowar, nefiind în sfera mea de interes, bun-venitul oferit de blocurile respective e destul de aparte. Orăşelul acesta are şi un stadion, mărişor, are chiar şi nocturnă (în condiţiile în care găseşti un singur semafor în tot oraşul, asta e o realizare). Primarul e deja vestit, cel puţin la noi, iar festivalul Kaliakra (numele stadionului, diferit de oraşul omonim; mi-a luat ceva să mă lămuresc, căci oamenii ăştia nu prea le au cu imaginaţia când vine vorba să-si boteze oraşele) se înscrie încet încet pe lista de must-see. E scurt si intim – aproape – dar anul acesta i-a adus pe Cynic cu Dream Theater. Acum doi ani, când au fost la Cluj, i-am ratat. Anul acesta, văzând că sunt în turneu, mi-am promis să îi văd şi am reuşit – cu mult mult efort – să mă ţin de promisiune. Efort pentru că urma să înceapă la 8 iar eu la 7 eram încă la aproape 20 km de Kavarna şi nu vroiam să merg. Mulţumesc că totuşi am mers.
Organizarea bună, se intra repede şi uşor, spaţiu destul, gazon moale, bere ieftină şi nu tocmai bună. Nici nu au întărziat prea mult, cam 20 minute, dar e scuzabil şi uneori – cum a fost cazul meu – de dorit. M-am instalat destul de în faţă, dar fără să mă chinui prea mult. Starea de spirit nu-mi permitea. Plus că era extrem de greu de avansat printre toţi fanii Dream Theater. Nimic cu ei, dar prea erau insistenţi. Dar să condamn un fan nu-mi stă in fire, mai ales că acum ceva ani stăteam şi eu 6 ore la intrarea unui concert pentru a prinde loc în faţă.
Space for this, Evolutionary Sleeper, Adam’s Murmur. Primele trei piese, toate de pe Traced in Air, album apărut anul trecut. Al doilea după Focus, cronologic dar pentru mulţi şi calitativ. Totuşi e greu sa compari orice cu Focus care nu doar la vremea apariţiei sale, dar şi 16 ani mai târziu este o capodoperă ce merită toate laudele ce i s-au adus. Şi spun asta din perspectiva unui om relativ sceptic la început, care s-a împiedicat de o ascultare superficială o vreme şi care a avut norocul să se trezească şi să vadă minunăţia de album. Concertul a continuat cu două piese de pe acest prim album, şi anume Textures şi, evident, Veil of Maya. A fost ciudat să le aud cu vocea clean al lui Masvidal, nealterată şi fără growlul original. A fost ciudat, dar nu neapărat rău. Au continuat cu The Unknown Guest, The King of Those Who Know şi au încheiat – mult prea repede, prea brusc şi aproape dezamăgitor – cu Integral Birth. Nu melodia a fost dezamăgitoare, ba dimpotrivă, ci faptul că s-a terminat. A fost foarte scurt. La modul unui vis, pe care încerci să ţi-l reaminteşti şi nu reuşeşti să îţi compui decât câteva secunde. Superbe, dar prea scurte. Sonorizarea a fost foarte bună, publicul civilizat. Mulţi ascultau cu un anumit tip de atenţie, neştiind prea bine ce se întâmplă însă aparent plăcut surprinşi. Câţiva – printre care şi noi – care ştiau perfect pentru ce au venit. Prea puţin conta pentru noi orice altceva.
Imediat după concert am fugit să-mi cumpăr Traced in Air. Nu am Focusul în original, sper că îl voi avea cât de curând, dar orişicum o oarecare sinceritate m-a împins să iau întâi acest album. Plus că era şi ediţie limitată. Aproape tot concertul DT am răsfoit şi răsfoit bookletul, paginile fine, elegante, textura, grafica tot. Am încercat să îmi împrim în minte fiecare secundă preţioasă din cele 50 minute ale concertului. Din păcate eram tot mai abisală în simţiri şi am plecat. Nu am mai putut aştepta să se termine şi DT, să fac poze şi să iau autograf de la Masvidal. Recunosc, îmi era oarecum teamă. Omul acesta este inteligent. Orice interviu de pe net dezvăluie profunzimea gândirii sale şi geniul său muzical. Este în acelaşi timp foarte modest, aproape retras. Lasă senzaţia că tevatura cu autografe şi poze în stânjeneşte. Căci pe bună dreptate nu par să se potrivească personalităţii sale. În plus, îmi era greu să mă gândesc ce i-aş putea spune. Altceva decât clasicele great show, great album, great band etc. Era stupid şi nelalocul lui. O poză ar fi fost o amintire palpabilă poate. Dar nu se poate compara cu concertul sau cu albumul. Am de ce să mă leg şi pe ce să-mi contruiesc cetăţile memoriei. Poate e mai bine aşa.
Îmi dau seama că par oarecum lipsită de entuziasm. Sunt pentru că a fost prea scurt şi prea puţin. Pentru că acum mi-aş dori să merg să îi văd încă o dată. Sau de alte n ori. Sunt si pentru că în continuare mă gândesc ce aş putea vorbi cu Masvidal. Câte aş vrea să îi spun, omului şi nu cântăreţului, cum pare fix genul de persoană pe care o doresc în jurul meu. Dar acestea sunt vise de copil prost, nu m-aş mira ca cititorul să exclame un auzi ce proastă. Mă opresc aşadar, timpul curge oricum împotriva noastră. Evadăm, evadăm dar la un moment dat s-ar putea să se termine totul. Prefer deci să continui să fiu sinceră. Şi atât.
Arana
PS: Nu am scris nimic de Dream Theater pentru că a fost prea lung şi prea într-un moment nepotrivit. Pentru că deşi am ascultat mult DT, de vreo 3 ani n-am mai pus urechea pe nimic. Pentru că a fost şi a trecut şi deşi obiectiv a fost un concert impresionant, pentru mine a fost muzică de fundal la prea multe gânduri şi stări ce se îngrămădeau să izbucnească. Efortul pentru a le controla a subminat orice altceva, provocând o ignoranţă din partea mea la diverşi factori externi.
Arana's world under a picture of frenzy 