Arana's world under a picture of frenzy

octombrie 28, 2009

Budapesta. Absu

Filed under: Event,Muzica — Arana @ 18:57
Tags: , , , , , ,

După o perioadă de relativă letargie, era cam timpul să rup monotonia şi să inserez în trista nebunie ce înseamnă anul 4 un eveniment. Ne-am vorbit, ne-am hotărât şi cu mare greutate ne-am decis asupra detaliilor pentru ca sâmbătă dimineaţă să plecăm spre Budapesta. Pretextul? Concert Absu, aflaţi in turneu, unul ce ocoleşte România. S-a dus aşadar muntele la Mahomed.

Plecare la 6 dimineaţă, buimacă de somn – am avut parte de o oră şi 40 minute de dormi – ajuns pe autostradă n-am idee cum, somn. Mă trezesc pe soare şi peisaje din ce în ce mai interesante. Valea Oltului îmi era complet necunoscută până acum, dar e uimitoare. O dată în plus mi se confirmă că sunt lucruri de văzut pe la noi. Nu oraşe, nu creaţii umane, ci natură, multă natură, îmbietoare, interesantă, extrem de atrăgătoare. Soare, ceaţă, munte. În acelaşi spaţiu şi timp, o şosea aproape pustie, maşina alunecând parcă încet încet într-o altă lume. Mai caldă, mai apropiată de esenţă. Pentru cî în momente din astea poţi simţi un soi de ciudată libertate, oferită de ideea de spontaneitate, drum nebun, drum lung, prieteni. Se conturase deja o desfăşurare cât se poate de bună pentru excursie.

Primul popas a fost Sibiu, aveam nevoie să umblăm puţin pe picioarele noastre, sângele cerea cafea, iar stomacul mâncare. Cafeaua a fost refill şi în Arad, era deja pe înserat, trecuseră în jur de 10 ore de la începutul călătoriei. Trecem graniţa, Szeged, autostradă, Budapesta, cazare (excelentă de altfel). Aproape 15 ore de drum. Credeam că va fi ucigător de plictisitor, dar a fost chiar interesant. Ideea de road-trip în sine e ofertantă, te simţi poate mai spontan, pentru că îţi permite variaţie, îţi permite să faci ocoluri sau scurtături când şi cum ai chef, iar dacă compania e pe măsură, merită fiecare km. Obositor, nu zic nu, dar am avut puterea în seara respectivă să mai savurăm şi o bere în Ungaria. Eu am ales Dreher brună, de-a lor, mai savuroasă decât berile de pe la noi. Destul de cremoasă, puţin dulceagă, aromată. Iubitorii de bere amară m-ar înjura dacă le-aş recomanda-o, în schimb iubitorii de Guiness ar fi probabil surprinşi plăcut. Şi cu ocazia asta vă spun şi de Borsodi, tot de-a lor, există şi în variantă brună (da, prefer berea neagră), de asemenea cu un gust tare bun.

Duminică. Vreme de tricou. Budapesta prietenoasă. Clar, a fost zi de văzut şi de admirat. Frumuseţea capitalei maghiare nu e lăudată degeaba; un fel de Praga mai mică zic mulţi, eu încă aştept să văd şi Praga. Ne-am perindat pe cheiul Dunării, ne-am urcat la Citadella, am fost pe la Castelul Regal (pe care nu îl văzusem şi care e imens şi extrem de interesant, chiar dacă i-am admirat doar exteiorul) şi Bastionul Pescarilor, Parlamentul (celebra clădire, în stil neo-gothic, care mie personal mi se pare un stil extrem de pretenţios, foarte alunecos şi foarte predispus la a da în kitch; tocmai de asta, a reuşi o creaţie cu adevărat impresionanta, în acest stil, e o realizare în sine), străduţe, puburi admirate de afară, şi prânzul/cina într-un loc foarte misteux, un soi de pub lounge, cu o chelneriţă tare drăguţă.

Ajung astfel în punctul culminant al excursie, concertul. Am ajuns relativ uşor la locul de desfăşurare, o clădire foarte mişto, cu un bar, o sală mare de concerte, una mică, o curte interioară destul de mare, cu oameni mulţi şi pestritţi. Am întărziat puţin, dar concertul a întârziat mai mult, începând pe la 8. Prima trupă, din alt film, Zoroaster pe numele lor, păreau minim fumaţi, cu un stil dubios de a cânta, cu potenţial de a fi interesanţi dacă n-ar fi plictisitori. Dacă sună prea ciudat, ideea e că par să cânte de dragul de, foarte indefinit, lent şi moale.

Au urmat două trupe pe care nu le ascultasem, despre Razor of Occam mai ştiam câte ceva, iar Pantheon I era complet necunoscută. Ambele m-au surprins foarte plăcut. Primii, deşi nu neapărat în zona mea muzicală (bine, nici Absu nu sunt fix, şi tot îmi plac de mor), au un sound rapid, nervos, vânos. Au dat tare bine live, instrumentişti marfă, cam dubios bassistul (aş zice minim nebun, nu tocmai în cel mai bun sens al cuvântului). Nu ştiu dacă îi voi asculta acasă, dar absolut deloc nu m-a deranjat prezenţa lor la concert, iar publicul – deşi mic – a reacţionat destul de bine. Mi-a plăcut şi cum au pus problema, despre ce cântă ei. Detalii:

‘Homage to Martyrs’ (albumul din 2009, primul full-lenght de altfel)is a tribute to the great men of science who died in the pursuit of knowledge, from the early astronomers who were burned at the stake for daring to displace man from the center of the universe to the modern theoreticians driven to insanity and suicide by their paradoxical discoveries and the cold denial of their peers. Exalting in the rich legacy bequeathed to us by our predecessors it also warns of the dire predicament awaiting us should this richness be vainly squandered.

Pantheon I sunt, cică, black metal. Ce am spus imediat după concert: au fix părţile din black care îmi plac mie, deşi nu sună tocmai trv. Nu sunt melo deloc, bateristul e dementuţ (căci dement e Proscriptor) şi mai şi bătea extrem de relaxat, de mâ întrebam dacă astă conştientizează ce face de fapt, vocea a fost chiar impressive, deloc deranjantă, ba dimpotrivă excelent pliată pe restul treburilor. Şi în loc de clape, aveau un violencel electric, cu violoncelistă… nu se auzea foarte bine, însă pasajele inserate mie mi-au gâdilat urechile. Mai vreau, chiar sunt o trupă foarte pliată pe o parte din orientările mele muzicale.

ABSU!!! Aş putea să povestesc mult. Despre cât de dement e Proscriptor. Despre cum unele piese au fost mai rapide, mai puternice, mai incredibile decât pe cd. Despre cum basistul-vocalistul – care avea probabil cam înălţimea mea – e genial, nu doar pentru ce face, dar şi cum face, inclusiv gesturi. Sau să constat că deşi muzica nu e deloc prietenoasă, iar publicul era mic, comunicarea a fost excelentă şi atmosfera pe măsură. Să laud sunetul, pentru că sala de concerte era ceva mai mare decât o sufragerie şi chiar mă întrebam oare cum o să se audă. Dar nu are sens. Pentru că sunt unele prestaţii ce nu pot fi descrise. Ori descrierile sunt inutile, totul stând în ce se întîmplă pe scenă. A meritat drumul, oboseala, banii, aş face totul de la capăt să îi mai văd o dată. Şi vineri era să mă răzgândesc, să nu mai ajung. Nu cred că aş fi putut să regret suficient dacă îi pierdeam. Weekend desprins din lumea asta, încheiat pe măsură.

A început cu nervi şi frustrare, s-a terminat la fel, dar astea sunt nimicuri. Să poţi să faci abstracţie de evenimente ce îţi ating destul de mult spiritul, să poţi să te bucuri de ceva, în ciuda tumultului personal. Da, poate şi aici se poate măsura nivelul unui concert. Duminică seara, Budapesta ne-a găzduit, am fost parte dintr-o întâmplare, am trăit încă o pagină de ţinut bine în colecţia vieţii. Next stop? N-am idee, dar am nevoie de cât mai multă adrenalină.

Pe post de încheiere:

Arana

Publicitate

iulie 6, 2009

Cynic (şi cronică de concert)

Filed under: Event,Intruziuni,Muzica — Arana @ 14:13
Tags: , , , , , , ,

Marea nu mai e ce-a fost. Poate am crescut şi am pierdut visarea şi m-am îngropat prea mult în realitate. Nu mai cred în frumuseţea valurilor, sunt mult prea orbită de urât şi de mizerie. În Bulgaria apa e mai curată, mai îmbietoare. Să faci baie în timpul furtunii este o senzaţie cel puţin uimitoare. În timp ce ploaia te ustură pe faţă, rece şi crudă, valurile blânde te încălzesc, te înduioşează aproape. A fost unul din puţinele momente din ultimele zile când nu a contat nimic altceva. Când am fost iar eu, îndrăgostită de mare. În rest, amprenta maturităţii, a zbuciumului, a amintirilor neplăcute a fost prea puternică. Agonie şi extaz – dacă nu ar fi atât de clişeic şi golit de conţinut – ar descrie cel mai bine tot ce s-a întâmplat în ultimele zile.

Am trăit nişte momente grozave – printre care şi concertul Cynic sau pepenele galben, savurat pe o anumită terasă dintr-o anumită staţiune – alături de momente nu tocmai plăcute pe care cu drag le-as da uitării. Asta dacă nu aş sti că ele mă definesc în aceeaşi măsură ca toate celelalte. Mă simt un om mai slab şi mai rău. Nu ştiu dacă asta e realitatea, dar ştiu că uneori mă port asa. Pentru că vreau să rănesc când mă simt rănită şi pentru că pun foarte mare preţ pe sinceritate şi pe încredere. Ambele atât de sensibile la orice atingere.

Am promis o cronică de concert, dar e greu să rup doar acele 45-50 minute de restul zilelor. A scoate un anumit eveniment dintr-un context atăt de plin de semnificaţii e foarte greu. Încerc să mă rezum la ce contează, totuşi. În primul rând, Kavarna e un orăşel unde-l vezi pe DeMaio pictat pe blocuri. E clar. Deşi nu am mers la concertul Manowar, nefiind în sfera mea de interes, bun-venitul oferit de blocurile respective e destul de aparte. Orăşelul acesta are şi un stadion, mărişor, are chiar şi nocturnă (în condiţiile în care găseşti un singur semafor în tot oraşul, asta e o realizare). Primarul e deja vestit, cel puţin la noi, iar festivalul Kaliakra (numele stadionului, diferit de oraşul omonim; mi-a luat ceva să mă lămuresc, căci oamenii ăştia nu prea le au cu imaginaţia când vine vorba să-si boteze oraşele) se înscrie încet încet pe lista de must-see. E scurt si intim – aproape – dar anul acesta i-a adus pe Cynic cu Dream Theater. Acum doi ani, când au fost la Cluj, i-am ratat. Anul acesta, văzând că sunt în turneu, mi-am promis să îi văd şi am reuşit – cu mult mult efort – să mă ţin de promisiune. Efort pentru că urma să înceapă la 8 iar eu la 7 eram încă la aproape 20 km de Kavarna şi nu vroiam să merg. Mulţumesc că totuşi am mers.

Organizarea bună, se intra repede şi uşor, spaţiu destul, gazon moale, bere ieftină şi nu tocmai bună. Nici nu au întărziat prea mult, cam 20 minute, dar e scuzabil şi uneori – cum a fost cazul meu – de dorit. M-am instalat destul de în faţă, dar fără să mă chinui prea mult. Starea de spirit nu-mi permitea. Plus că era extrem de greu de avansat printre toţi fanii Dream Theater. Nimic cu ei, dar prea erau insistenţi. Dar să condamn un fan nu-mi stă in fire, mai ales că acum ceva ani stăteam şi eu 6 ore la intrarea unui concert pentru a prinde loc în faţă.

Space for this, Evolutionary Sleeper, Adam’s Murmur. Primele trei piese, toate de pe Traced in Air, album apărut anul trecut. Al doilea după Focus, cronologic dar pentru mulţi şi calitativ. Totuşi e greu sa compari orice cu Focus care nu doar la vremea apariţiei sale, dar şi 16 ani mai târziu este o capodoperă ce merită toate laudele ce i s-au adus. Şi spun asta din perspectiva unui om relativ sceptic la început, care s-a împiedicat de o ascultare superficială o vreme şi care a avut norocul să se trezească şi să vadă minunăţia de album. Concertul a continuat cu două piese de pe acest prim album, şi anume Textures şi, evident, Veil of Maya. A fost ciudat să le aud cu vocea clean al lui Masvidal, nealterată şi fără growlul original. A fost ciudat, dar nu neapărat rău. Au continuat cu The Unknown Guest, The King of Those Who Know şi au încheiat – mult prea repede, prea brusc şi aproape dezamăgitor – cu Integral Birth. Nu melodia a fost dezamăgitoare, ba dimpotrivă, ci faptul că s-a terminat. A fost foarte scurt. La modul unui vis, pe care încerci să ţi-l reaminteşti şi nu reuşeşti să îţi compui decât câteva secunde. Superbe, dar prea scurte. Sonorizarea a fost foarte bună, publicul civilizat. Mulţi ascultau cu un anumit tip de atenţie, neştiind prea bine ce se întâmplă însă aparent plăcut surprinşi. Câţiva – printre care şi noi – care ştiau perfect pentru ce au venit. Prea puţin conta pentru noi orice altceva.

Imediat după concert am fugit să-mi cumpăr Traced in Air. Nu am Focusul în original, sper că îl voi avea cât de curând, dar orişicum o oarecare sinceritate m-a împins să iau întâi acest album. Plus că era şi ediţie limitată. Aproape tot concertul DT am răsfoit şi răsfoit bookletul, paginile fine, elegante, textura, grafica tot. Am încercat să îmi împrim în minte fiecare secundă preţioasă din cele 50 minute ale concertului. Din păcate eram tot mai abisală în simţiri şi am plecat. Nu am mai putut aştepta să se termine şi DT, să fac poze şi să iau autograf de la Masvidal. Recunosc, îmi era oarecum teamă. Omul acesta este inteligent. Orice interviu de pe net dezvăluie profunzimea gândirii sale şi geniul său muzical. Este în acelaşi timp foarte modest, aproape retras. Lasă senzaţia că tevatura cu autografe şi poze în stânjeneşte. Căci pe bună dreptate nu par să se potrivească personalităţii sale. În plus, îmi era greu să mă gândesc ce i-aş putea spune. Altceva decât clasicele great show, great album, great band etc. Era stupid şi nelalocul lui. O poză ar fi fost o amintire palpabilă poate. Dar nu se poate compara cu concertul sau cu albumul. Am de ce să mă leg şi pe ce să-mi contruiesc cetăţile memoriei. Poate e mai bine aşa.

Îmi dau seama că par oarecum lipsită de entuziasm. Sunt pentru că a fost prea scurt şi prea puţin. Pentru că acum mi-aş dori să merg să îi văd încă o dată. Sau de alte n ori. Sunt si pentru că în continuare mă gândesc ce aş putea vorbi cu Masvidal. Câte aş vrea să îi spun, omului şi nu cântăreţului, cum pare fix genul de persoană pe care o doresc în jurul meu. Dar acestea sunt vise de copil prost, nu m-aş mira ca cititorul să exclame un auzi ce proastă. Mă opresc aşadar, timpul curge oricum împotriva noastră. Evadăm, evadăm dar la un moment dat s-ar putea să se termine totul. Prefer deci să continui să fiu sinceră. Şi atât.

Arana

PS: Nu am scris nimic de Dream Theater pentru că a fost prea lung şi prea într-un moment nepotrivit. Pentru că deşi am ascultat mult DT, de vreo 3 ani n-am mai pus urechea pe nimic. Pentru că a fost şi a trecut şi deşi obiectiv a fost un concert impresionant, pentru mine a fost muzică de fundal la prea multe gânduri şi stări ce se îngrămădeau să izbucnească. Efortul pentru a le controla a subminat orice altceva, provocând o ignoranţă din partea mea la diverşi factori externi.

martie 23, 2009

Muzica, muzica, muzica

Filed under: Event,Muzica — Arana @ 11:59
Tags: , , , ,

Disclaimer: post fara diacritice caci nu scriu de la calculatorul propriu

Iar pauza lunga lunga si iar nu revin cu ce-am promis. Vor mai fi ocazii. De data asta am fost ocupata cu umblatul, vazutul, traitul. Starea mea acum e cu totul alta. Nu exista remediu mai bun decat muzica si daca mai e si concretizata intr-un concert, nici ca mi-as dori mai mult.

Pe 13 am fos la Deine Lakaien in Fratelli Studios, club de ce-o fi, situat pe strada Glodeni care-si merita din plin numele. Nu prea cred ca exista multi care sa nu stie cu ce se mananca DL si sa nu fi auzit macar vreo piesa, insa orisicum ramane de vazut acest clip. Nu e videoclip oficial, insa ma fascineaza de multa vreme, caci ce se intampla acolo ilustreaza perfect ideea trupei. Nu vreau sa intru in istorii si in clasificari ori sa faca vreo cronica de concert. Asta deoarece muzica si live-ul au fost extrem de intense. Speram sa fie o experienta deosebita, insa asteptarile mi-au fost surclasate. Sunetul a fost excelent – as fi avut mult de injurat daca nu era asa; nu as putea concepe muzica asta altfel. Peisajul a fost si el pestrit si pana la inceperea concertului am avut cu ce sa-mi clatesc ochii. Oameni de toate felurile, imbracati in toate modurile, totusi intr-un numar mai redus decat ma asteptam.

Cei ce cunosc DL stiu despre combinatia inedita intre pianistul cel blond si pasnic, Ernst Horn, inclinat spre muzica clasica si Alexandr Veljanov. Ar fi multe de spus despre vocea acestuia din urma, insa ce m-a marcat este ca live e nu doar la fel de buna ca pe albume, ci mai buna. Forta, claritatea, echilibrul ce razbat din ea sunt naucitoare. Este aproape un instrument in sine. Nu stiu altii, insa prima mea impresie a fost de inmarmurire. Priveam si ascultam si parea aproape imposibil sa fie real… Orice indoiala pe care o aveam, daca va merita sau nu concertul, s-a risipit aproape instantaneu. Pure magic…

Trezindu-ma din reverie, a doua zi m-am zbantuit pe oldies si alte prostioare in Club Crossroads. Care este un fel de Stuf, doar ca mai de nisa, mai putin aglomerat si mai putin orientat spre a atrage aglomeratia. Dansul e si el arta? Probabil este, desi nu oricine danseaza comite arta. Imi pasa prea putin, uneori mi se pare a fi cea mai buna forma de exprimare si atat. Evident, gradul de ignoranta fata de cei din jur trebuie sa fie la un anumit nivel, pentru a nu-mi face probleme de eventualele socuri pe care le-as putea cauza. Sau alte si diverse sentimente. Am ajuns sa nu am suficient timp si suficienta determinare sa fac ce-mi place fix cand imi place, asa ca momente de genul acesta sunt remuneratorii pentru altele ratate. Prefer sa le traiesc din plin, sa ma bucur de ele. Sa le mentionez ca sa stiu ce inseamna, sa le am mereu in vedere. Pana la urma, singurii oameni de care ar putea depinde realitatea lor e doar propria persoana. Pot si vreau, deci e real. Nimic mai mult. Detasare, zambete, fericire… Dans.

In final si oarecum in contradictie, aseara am revenit din Brasov, unde am fost la concert Shining. I-am mai laudat eu in trecut. Ce am simtit fix inca nu mi-e clar. A existat oarecum dezamagire, Kvarforth e un show-man, insa parca e prea mult. Daca stai in fata, daca desi iti place ce auzi esti in stare sa te detasezi, vezi ca epateaza. Da, e marca dominanta atitudinea lui pe scena. Omul vrea sa para nebun, probabil si are o doza de nebunie, insa nu suficienta pentru a fi sincer. Nu sunt in masura sa contest sau sa pun intrebari asupra atitudinii lui. Se distreaza desi modul lui de distractie e cel putin ciudat. Nu m-a socat, nu m-a scarbit, desi ar fi putut. Poate pentru ca eram printre oamenii care s-au dus acolo pentru muzica. Desi in ultima vreme nu i-am mai ascultat, caci as avea nevoie de zile de cate 30 ore si saptamani de 10 zile pentru a asculta toata muzica pe care o vreau si sa am timp sa si traiesc. Independent de acest aspect, mi-am reamintit fix senzatiile pe care le aveam cand ii ascultam non-stop (cand a fost scris si postul precedent). Si mi-am dat seama ca muzica lor – zice cine ce ar vrea – e deosebita. Au cantat peste 2 ore, piese vechi si noi. Si-au facut treaba ca de fiecare data – probabil. Pe scena insa as fi vrut mai mult. As fi vrut si pasiune si sinceritate. Eu una as renunta fericita la show, doar pentru mai multa traire. Nu vreau nici macar comunicare cu publicul, nu cred ca muzica lor se preteaza la asa ceva.

Insa a meritat drumul pana la Brasov, a meritat sa ma plictisesc cu Indian Fall (desi imi pare rau; sunt talentati dar muzica pe care o abordeaza e prea lipsita de personalitate), a meritat pana si sa ratez ceva foarte important pentru mine. Nu-mi place sa fac alegeri grele, cred ca nimanui de fapt. Si mereu ma trezesc in situatia de a renunta la ceva in foavoarea a altceva. De data asta a fost bine, dar nu cum vroiam eu. Pe de o parte zambesc si ma gandesc cu placere la concert, pe de alta parte nu vreau sa vorbesc despre el sau sa aud pe altii – poate mai putin inspirati cand s-au dus acolo – vorbind. Mai ales pe ei nu vreau sa ii aud.

Concluzie: multa muzica… si mai urmeaza. Multe concerte in perioada asta, nu pot decat sa ma bucur. Orice ar fi, oricum ar fi, am prea putine de pierdut.

Arana

mai 25, 2008

Anathema – Unplugged

Filed under: Muzica,Personal — Arana @ 11:30
Tags: , , , ,

Nu credeam sa ajung vreodata la concertul care sa ma lase fara cuvinte. Care sa ma tulbure intr-o asemenea masura incat orice incercare de a-l descrie, de a surprinde ce s-a intamplat acolo sau macar de a sublinia unele aspecte apare nu numai ca stupida dar si complet inutila. Inutila, pentru ca orice ar fi, o asemenea atmosfera si o asemenea traire nu ai cum sa o reproduci. Nu pot decat sa laud organizarea, pentru sala cu o acustica fantastica si pentru sonorizarea excelenta, nu pot decat sa constat ca – in afara unor mici exceptii ce nici nu mai au importanta – publicul a fost la randul lui grozav, un public dedicat si venit pentru arta si sa imi multumesc singura ca am adunat ieri destula putere sa ma duc la concert. O experienta inaltatoare, din orice punct de vedere, una din acelea care iti ramane intiparita in memorie intr-un mod pur personal, intr-o nota de indescriptibile frisoane.

Aseara, sala Preoteasa a fost pentru 2 ore un loc atemporal si aspatial. Un loc al desfasurarii artei dincolo de arta. Multumiri Artmania. Poze absolut incredibile gasiti aici.

Arana

mai 18, 2008

Moonspell – vrajita de luna

Filed under: Muzica,Personal — Arana @ 23:37
Tags: , , ,

Locul pe care il ocupa muzica in viata mea nu constituie niciun secret pentru cunoscutii mei. Muzica la care raspund e poate putin mai dificil de definit sau de explicat. Totusi, in evolutia mea muzicala au existat cateva formatii care m-au marcat si care m-au facut sa avansez pe treptele acestui gen. Una din aceste formatii e Moonspell. Portughezii creeaza cum putini reusesc, iar albumele scoase de ei de-a lungul anilor adapostesc o atmosfera incredibila, condimentata cu multa daruire, cu o voce incredibila, cu accente gothic metal amestecate cu diverse influente. Desi in ultimul an – mai ales – am inceput sa ma departez tot mai mult de aceasta ramura, vestea ca vin in Bucuresti si ca am ocazia sa ii vad m-a bucurat. Asa ca aseara am fost prezenta la Amfiteatrul Mihai Eminescu pentru a trai o experienta concertistica incredibila.

Trupele de deschidere au fost Sincarnate si Indian Fall. Despre primii am mai vorbit, asa ca nu ii mai prezint. M-am bucurat cand am auzit ca vor deschide pentru Moonspell, pentru ca meritau acest lucru pentru evolutia spectaculoasa pe care au avut-o anul acesta. Aseara insa cineva n-a tinut cu ei, au fost putin sabotati pe sunet, au fost mai inchisi decat cum ii stiam eu, iar publicul a fost si el foarte rece. Era de asteptat cumva, dar sper ca a fost o experienta din care au avut ce sa invete si ca atmosfera rece nu i-a intristat. Pe cei de la Indian Fall ii vanez de multa vreme. Acum insa imi pare oarecum rau ca trebuie sa spun ca am fost dezamagita. E drept ca sunetul nu i-a ajutat, insa parca nici ei nu au fost ce speram. Muzica e oarecum monotona, un death melodic fara prea multa originalitate – si asta fata de ce auzisem despre si cu ei. Poate a fost totusi doar o seara nepotrivita. Cu toate acestea nu as fi ales alte trupe sa deschida concertul, asa ca un mare plus pentru organizatori.

Concertul incepuse fix la ora 19.00 asa cum frumos ne informau afisele si biletele. Totul a decurs perfect. Cam la 20.50 a inceput asteptarea finala. Trupele din deschidere terminasera, oamenii de la echipa celor din Moonspell facusera deja ultimele verificari si ajustari la instrumente, luminile au fost si ele pentru o ultima data incercate, publicul era tot mai agitat si mai numeros, fotografii se strangeau pentru cele 3 piese la care aveau dreptul, iar eu cu indoiala si cu nerabdare in acelasi timp, ma tineam de gard, priveam in gol, prin scena, prin oameni, prin timp, incercand sa anticipez ce va urma. Nu am reusit insa nicio secunda sa-mi imaginez ce trairi profunde imi va darui aceasta minunata trupa. Desi pare ca ma folosesc in mod gratuit de epitete, va asigur ca nu e cazul. Va asigur ca ce am simtit aseara am mai simtit doar anul trecut la My Dying Bride. Senzatia de detasare de absolut orice in afara de muzica aceea si existenta mea in cadrul muzicii e senzatia suprema pe care ti-o poate oferi un concert. E unul din acele momente care ma fac sa apreciez la un si mai inalt nivel muzica, sa inteleg mai mult de ce simt mereu ca e facuta pentru mine si eu pentru ea, de ce muzica poate insemna atat de multe lucruri nu doar nistre instrumente si niste note. O ora jumate de cantat – cu tot cu bis – a fost o ora jumate de perindat prin amintiri si vise, de trecut intr-un timp pe care credeam ca l-am pierdut, de trait muzica la intensitate maxima. Am plecat de acolo cu sufletul colorat in alta nuanta, cu mintea calma, cu un zambet de satisfactie ce il regasesti doar in bucuriile intamplatoare ale vietii. Nu, nu exagerez. Am facut dragoste cu muzica. Atat.

Pe plan obiectiv, organizarea a fost foarte buna. Sunetul a fost incredibil – in sfarsit nu s-a macelarit o trupa, cum au patit atatea altele. Setlistul la randul lui variat si echilibrat, trecand prin hituri si prin albumele importante, imbinand atat piese noi cat si piese vechi. Desi Moonspell nu au trecut inca in boala trupelor care esueaza lamentabil cu noile albume – si sper sa nici nu faca asta – a fost placut sa auzi un Wolfshade, un Nocturna, un Mefisto. Sa mai zic de Fullmoon Madness? Sa mai zic ca luna – cea adevarata – era aproape plina si veghea scena printre nori? La aceasta din urma piesa a fost si un eveniment bizar. Aparent au cazut luminile, insa lucrurile s-au potrivit atat de bine incat eu una eram ferm convinsa ca a fost regizat. Sa il vezi pe Ribeiro aparand cu o frontala si batand frenetic in tobe – da! – nu e un lucru care sa nu-ti inspire macar momentan o stare cu totul aparte, de frenezie si nebunie a trairii muzicii. La bis s-au lasat asteptati, iar Ribeiro s-a intors cu o mantie rosie. La From Lowering Skies a inlocuit-o cu un steag al tarisoarei noastre, pe care cineva i-l adusese din public. Iar de incheiat, au incheiat – cum altfel? – cu Alma Mater. Iar pentru mine – cu un mic cadou: setlistul.

Si asa a mai trecut un concert… am plecat de la Amfiteatru cu o betie in mine. O doza de energie si de fericire de care aveam nevoie ca de aer. O impulsionare pentru ceea ce ma asteapta urmatoarele saptamani, o frantura de frumusete si de arta care cu siguranta imi va ramane intiparita in memorie si afectivitate. O seara superba, vrajita de luna.

Arana

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.