Arana's world under a picture of frenzy

Decembrie 23, 2008

Divisadero lui Ondaatje

Filed under: Carti — Arana @ 17:43
Tags: , , ,

Nu ştiu de ce, dar când am văzut acum 2 săptămâni că următoarea carte din colecţia Cotidianul este Divisadero de Michael Ondaatje -citind şi câteva rânduri despre ea – am hotărât că trebuie să o citesc. De regulă nu urmăresc colecţia, din când în când mă mai uit ce mai scot însă atât. Ca tot ce e la modă şi prea mult, mă respinge şi ideea de a aduna cu sfinţenie cărţile astea, fără a le citi sau ceva, ci doar de dragul de uite ce biblioteca mare am eu, plină de cărţi la 5 lei. Pff.

Revenind la Divisadero. Mă aflu iar într-un punct în care scriu despre o carte care, dincolo de orice, a reuşit să mă frustreze. Schematic, firul urmăreşte câteva personaje, din epoci diferite – azi, trecut – legate foarte vag, tras de păr chiar, prin existenţa unei locuinţe ce îi uneşte strict doar pe Anna, o tipă cam ciudată dar nu destul de ciudată încât să fie interesantă sau să îmi trezească ceva pasiuni, şi un poet care are parte de un destin stupid. Deşi la debutul romanului ai crede că personajele principale sunt gemenele Anna şi Claire (mai bine spus „gemene”, căci deşi sunt tratate astfel de tatăl lor, suntem informaţi la un moment dat ca Claire e de fapt adoptată – un truc al autorului care însă nu se dovedeşte necesar), până pe final am ajuns să mă întreb pe cine vrea de fapt sa îmi prezinte nenea acesta? Poate pe cele două care se rup definitiv. Sau poate pe Segura care se luptă cu infirmitatea, cu căsnicia nereuşită, cu un război privit printr-un ochi, cu maturitatea, cu bătrâneţea şi cu ce se mai luptă un om in general. Un alt personaj aparent important e de fapt o casă, liantul dintre cele două poveşti. Eu înţeleg că Ondaatje a încercat să dezvolte o paralelă, să se joace puţin cu ideea de istoria se repetă, dar pur şi simplu nu i-a reuşit.

Am o destul de mare aversiune faţă de chestiile siropoase. Nu pentru ca sunt un soi de fiinţă de gheaţă, ci poate tocmai dimpotrivă. Pentru ca apreciez sinceritatea şi trăirile pe bune, nu cele induse doar pentru că trebuie să fie acolo, doar pentru că trebuie să atragă şi să stoarcă nişte lacrimi de la vreo gospodină. Mi se pare revoltător ce se întâmplă în cartea asta şi unde ajunge povestea, unde este forţată să ajungă. Povestea de iubire dintre Anna şi Coop ar fi trebuit să fie un hint cum că ar putea urma ceva mai dulceag, dar nu credeam. Pentru că dacă in prima parte a cărţii răzbate o naivitate şi un sentiment de natural şi firesc, în povestea vieţii lui Lucien ne sunt oferite pe tavă nişte clişee. Cu fiicele lui care îşi împart bărbatul mezinei – mă rog, fără ca aceasta să fie informată, dar la cum se întâmplă lucrurile nu ai decât să crezi că ori e proastă, ori există doar în imaginaţia lui Segura. Cu acesta care trebuie să se retragă şi să ducă o viaţa boemă, fără a exista o motivaţie prea clară pentru treaba asta. Nici măcar nu există o lipsă totală de motiv – chestie care totuşi ar fi mult mai mult decât ce e în carte. Totuşi, nici aici nu e chiar totul atât de urât. Mi s-a părut reuşit personajul Marie-Neige, puştoaica forţată să devina gospodină şi supusă, care îşi duce viaţa la reşedinţa lui Segura şi a mamei acestuia. E o pată de culoare în carte, prin inocenţa cu care abordează viaţa, prin inteligenţa ei şi dorinţa de cunoaştere, în ciuda condiţiei şi a mediului ei. E izbutită şi scena despărţirii fictive dintre ea si Lucien, trăirile de data asta sunt redate într-o manieră potrivită, lăsând la o parte dulcegăriile ce nu îşi aveau locul.

Autorul îmbină naraţiunea la persoana întâi, cu cea la persoana a treia, încercând sa creeze o imagine panoramică şi completă. Totuşi, nu mi se pare că i-a reuşit prea bine pluriperspectivismul, ci că s-a lăsat amăgit de o idee care aduce roade. În cazul de faţă însă, se întâmplă cu totul altceva, pentru că am surprins aproape peste tot acelaşi ton şi aceeaşi fluiditate narativă. Când sari de la o perspectivă la alta, nu e suficient să schimbi doar persoana substantivelor şi a verbelor. Trebuie să îţi schimbi „sufletul”, vocea, implicarea. Nu se poate ca omniscientul să fie pe aceeaşi poziţie cu personajul principal. Nu vrei să te implici afectiv într-o operă? Foarte bine, dar atunci nu folosi persoana întâi, nu te împrumuta celui sau celei care vrei să fie etalonul, jucătorul romanului. Dacă faci asta, atunci lasă-l să se desfăşoare, să transmită cititorului că nu e doar un nume într-o carte, ci o veritabilă entitate, o existenţă – care deşi nu îmbracă formă materială – are ceva de comunicat, are vocea sa, are elementele sale de identificare. Poate judec prea aspru, ţinând cont de recunoaşterea de care are parte Ondaatje. Însă dacă am pierdut timpul şi m-am străduit să termin cartea crezând în ea, pot şi să îmi manifest nemulţumirea.

Cu toate astea, mi-a plăcut aerul de lume ideală prezent în carte. Prin lume ideală nu înţeleg ceva feeric şi înconjurat de frumuseţe, ci e mai degrabă lumea care curge după reguli nescrise, în care micile întâmplări fac totul, în care nu se amestecă perversiunea realităţii. Pur şi simplu sunt unele cărţi care departe de a fi geniale sau de a-mi trezi cine ştie ce revelaţii, îmi rămân întipărite în memorie printr-un farmec ciudat, izvorât din realitatea curentă a cărţii, o realitate palpabilă şi totuşi fără mari legături cu ceea ce cunoşti, cu ceea ce ai recunoaşte ca fiind real. Ficţiunea înseamnă multe lucruri, multe păreri, multe colţuri de explorat. Unora le iese remarcabil, altora deloc, iar unii – ca în cazul de faţă – reuşesc să prindă câteva firicele de literatura, de ficţiune într-o mare nu tocmai reuşită. Ziceam ca am crezut în carte şi că aproape m-am luptat să o termin; totuşi, trebuie să spun că vroiam să o termin, că prima parte chiar m-a încântat pe alocuri, că a fost chiar o lectură reuşită „de trecere” sau pentru tren (revin cândva cu categoriile personale în care  împart cărţile) şi că nu o să mă apuc să mă înjur singură pentru că am luat-o, dar nici nu mă voi felicita.

Divisadero, Michael Ondaatje, Colectia Cotidianul

Arana

Decembrie 14, 2008

Despre promovare (sau altele)

Filed under: Altii,Logos — Arana @ 01:49
Tags: , , , ,

În momentul în care ne găsim pasionaţi de ceva, sau pur şi simplu încântaţi de o nouă găselniţă, apare o nevoie acută de a împărtăşi. Fie că e vorba de o carte despre care ai vorbi toată ziua. Sau poate un videoclip interesant, pe care ajungi să îl afişezi mândru şi ostentativ la status. Alţii dau massuri cu bancuri, joculeţe ori alte chestiuţe ce le fac ziua mai frumoasă sau mai puţin banală. Uneori, când vine vorba de interese, de pasiuni în adevăratul sens al cuvântului, nu este suficient atât. Ajungem să ne identificăm cu ale noastre pasiuni, pentru că până la urmă e normal, e doar un element în plus al personalităţii cuiva. Însă nu e mai puţin prezentă – din păcate aş zice – promovarea unor adevărate fenomene sau orientări ce atrag masele, ce atrag nu indivizi ci categorii întregi de oameni, uşor de identificat printr-o serie de trăsături comune, oarecum ce ziceam mai de mult despre nevoia de apartenenţă la grupuri si comunităţi, nevoie acută de identificare născută – evident – din frica stupidă de a nu fi acceptat, de a fi respins chiar, pentru simplul motiv că nu aderi la ceva.

Mă deranjează promovările ostentative, rezultate nu atât dintr-un veritabil simţ altruist, de apartenenţă, cât dintr-o obligaţie prost înţeleasă de cel care promovează. Ca să dau un exemplu: sunt convinsă că mulţi au văzut bannere cu „susţin blogosfera feminină”. Întrebarea mea este de ce. Pur şi simplu faptul că eşti femeie te obligă să te aliezi cu toate celelalte care au blog, să le lauzi şi să le promovezi, să le dai linkurile, indiferent cât de idioate sunt, cât de neinspirate sau cât de puţin talent la scris au. Well, newsflash!, există şi femei care nu sunt perfecte, ba chiar foarte foarte proaste, şi e foarte bine aşa. Mai mult de atât, mai sunt unele care se simt foarte bine pe cont propriu şi care nu au nevoie să le fie făcută reclamă doar pentru că sunt femei. Eu vreau să fiu citită pentru ceea ce scriu. Cum şi cât pot. Nu pentru că sunt femeie, nu pentru că mă înscriu pe o listă ce se vrea cuprinzătoare si ce vrea să arate ce contează. Mă întreb cine decide dacă contezi sau nu. Argumente de genul traficul nu merg, căci cum spuneam şi înainte, prefer să am 5 cititori inteligenţi decât 150, din care 138 cretini, 10 spammeri care la rândul lor vor doar trafic, şi vreo 2 inteligenţi rătăciţi de pe vremurile când nu eram promovată. Şi totuşi au fost încântate de idee tipe pe care le citesc şi care nu sunt nici proaste, nici retardate, ba mai scriu şi bine şi sunt undeva sus. De ce aveau nevoie ele de treaba asta?

Continuând în aceeaşi notă, e foarte la modă şi să critici un fenomen, generalizând până la absurd şi înapoi, incapabil de a te dovedi altceva decât un gică-contra gratuit, fără nicio bază. E uşor să zici ca „blogosfera feminină” e o aberaţie întemeindu-te pe crezul tău. Poate femeile alea chiar cred în ceea ce fac şi chiar visează la o uniune supremă a meseriaşelor cu blog. Nu-i aşa? Nu acesta ar fi argumentul care mi-ar demola cele spuse? Eu spun că nu şi asta din simplul motiv că privesc cu dubii orice fenomen care invită la o participare în masă, care se vrea atât de nediscriminatoriu – promovând totuşi cea mai veche formă de discriminare (da chiar există si misandrie, nu doar misoginism) – încât ajunge să îşi piardă orice credibilitate promovând absurdităţi şi lăsând pe dinafară chestii care poate ar merita, repet, pentru ceea ce sunt, nu pentru organe date de gene, dar care nu apelează la veşnica reclamă.

În viaţa de zi cu zi am dat cu piciorul la anumite treburi pentru că pur şi simplu am refuzat să ies în faţă prin mijloacele care mi se cereau. Dacă am o calitate şi tu ai nevoie de un om cu calitatea respectivă, păi fă bine şi caută-l în mod corect, nu afişând pe toate gardurile cât de bun eşti tu şi câtă nevoie am eu de tine.  Normal, e cât se poate de greşit să fiu într-o continuă aşteptare, însă pe de altă parte am fost mereu de părere că în momentul în care eşti bun într-un domeniu – şi mă refer cu adevărat bun,  adică ai inclusiv acea inclinaţie naturală care face lucrurile să pară uşoare, iar dacă nu sunt, rămâne plăcerea de muncă – primul tău obiectiv e să devii şi mai bun, să evoluezi, să mergi mai departe nu să te opreşti şi să te concentrezi a arăta altora cât de bun eşti. La fel stă treaba şi cu scrisul, în speţă bloggingul. Vrei să faci asta, ca aşa ai tu chef, păi o faci. Nu pentru a te afilia unor orientări, nu pentru a te promova (vorbesc evident despre average person, nu despre „vedete consacrate” care văd în blogging doar o altă metodă de publicitate), ci pur şi simplu pentru a fi tu şi într-un alt cadru. Şi atunci de ce toată această nevoie de atenţie şi de conştientizare a celorlalţi asupra existenţei tale. Cu ce te ajută pe tine faptul că apari pe o listă alături de alţi n oameni sub o etichetă frumoasă, roz dacă se poate. Nu are nicio legătură cu cine eşti tu.

Am ajuns sa îmi fie cu adevărat teamă sa comentez în anumite locuri, deşi le citesc cu plăcere, deşi ating subiecte care mă interesează şi asupra cărora am ceva de spus din cauza faptului că restul comentatorilor sunt acolo din alte motive. Sau pentru că, „,mică” fiind, risc să mă trezesc cu acuze de caut publicitate şi promovare doar pentru că aş îndrăzni să fiu contra sau chiar pro unor anumite păreri. Exemple ar fi subiectiv.ro sau dono.ro. Pe altele nu am această teamă pentru ca deşi cunoscuţi, autorii lor impun o altfel de atmosferă, benefică pentru ei dar şi pentru cititori. Ban la cretini, răspuns la cei mici si neajutoraţi, dar totuşi suficient de inteligenţi. Exemple: demaio.info sau krossfire.ro.

Nu sunt sigură că am fost destul de coerentă şi că se înţelege ce anume vreau exact. Ca mesaj de transmis, căci altceva chiar nu urmăresc prin scris, mai ales aici. Cert e că am o fobie aproape înnăscută faţă de etichete si faţă de grupări pe considerente cel puţin superficiale. Evident, când spui toţi bărbaţii sau toate femeile adresezi unui mare număr de oameni, care vor răspunde însă doar pentru că sunt bărbaţi, respectiv femei. Altceva înseamnă însă apartenenţă; până la urmă şi eu ca toţi ceilalţi aparţin undeva, unor grupuri mai mari sau mici, în funcţie de specificitatea criteriilor. Totuşi, asta nu înseamnă că vreau identificare cu sau accept o asemenea identificare din afară. Poate nu văd eu bine lucrurile, dar trăim pare-mi-se într-o societate care ştirbeşte destul de mult puterea individului, ba chiar noţiunea de individ în sine are de suferit. Aşa că nu văd absolut niciun motiv pentru care aş încuraja o mai largă „afiliere”; aş vrea, mi-ar plăcea mult de fapt, să trăiesc într-o lume în care individul să fie mult mai important, în care statisticile să nu mai existe (le urăsc prea mult pentru a detalia şi oricum am mai menţionat repulsia mea faţă de ele), în care eticheta să fie aplicată doar pe haine pentru a şti la ce temperatură trebuie să speli bucata aia de material, în care noţiunea de grup să nu implice dedicare oarbă. Ştiu că oarecum exagerez, că lucrurile nu stau chiar atât de rău, doar că am impresia că tendinţa nu este tocmai pe placul meu. Şi atunci, de ce să nu vorbesc. De ce să ajung să îmi fie teamă de judecată nefondată. E clar că ea va exista, doar că nu are puterea să schimbe nimic din ce şi cum gândesc. Măcar pe blog să nu existe constrângeri. Măcar spaţiul tău să fie cu adevărat al tău, indiferent că te citesc 50 sau 5000 de oameni. E greu să ai curajul… ?

Arana

PS: doresc o nouă moarte lentă celor de la zelist, deoarece:

  • Dacă tot m-aţi băgat acolo, măcar să aveţi decenţa să nu ziceţi că am 2 posturi în ultimele 30 zile; asta de vreo două luni încoace
  • Dacă tot credeţi că deţineţi adevărul absolut în materie de blogging, faceţi măcar treaba până la capăt şi cu profesionalism; asta include să nu mai abuzaţi de wide web
  • Dacă tot nu vă gândiţi să întrebaţi dacă cineva vrea să apară acolo, măcar dă-mi posibilitatea să mă exclud de pe listele tale
  • Sau dacă nu, dă-mi macar ban pe ip să nu mai fiu tentată să vă vizitez, căci sunt prea masochistă să mă opresc singură.

Merci mult. Cu drag, Arana

Pentru a nu se mai trezi si altcineva ca vorbesc prostii, there you go: (print screen facut acum, daca nu e suficient fac unu in care sa se vada si data de azi si ora!):

untitled1

Decembrie 13, 2008

Fără titlu – întrebări şi prostii

Filed under: Intruziuni,Personal — Arana @ 01:40
Tags: , ,

Mi se întâmplă uneori să mă străbată zeci de gânduri în acelaşi timp, de cele mai multe ori de o egală intensitate, dar atât de contrastante ca substrat, ca esenţă, ca probleme pe care mi le ridică. Momente in care luciditatea nu e prea uşor de obţinut, iar asta se vede. Din nou m-am blocat şi nu pentru că nu aş avea ce să scriu, ci doar pentru că am prea multe iar din diverse motive mă abţin:

  • Pe de o parte mi-e frică de critică deconstructivă şi mi-e frică să nu se înţeleagă că vreau atenţie sau război; este un risc major când blogul tău e mic si puţin citit: orice gest ar putea fi catalogat drept căutare de atenţie. Asta pentru că pe undeva s-a uitat că scopul tocmai al unui blog e să poţi spune ce crezi şi, eventual, să te mai şi citească vreo doi-trei zevzeci
  • În altă ordine de idei, mă gândesc ce rost are, dacă tot nu ajunge unde trebuie; nu de alta, dar probabil că cei care mă citesc oricum gândesc ca mine
  • Pe de altă parte însă, nu ştiu la ce anume să mă opresc prima dată; cum am avut nişte seri destul de brain-dead mi le-am petrecut umblând pe bloguri si comentând sau nu pe unde apucam, adunând însă în acelaşi timp mult material virtual de criticat, de lăudat, de întrebat etc.
  • Evident, se găseşte întotdeauna acea succesiune de evenimente zilnice, de vorbe auzite, de gesturi observate care mă îndeamnă să le analizez şi să le exploatez; aproape zilnic mă loveşte câte ceva, însă ajung să cred că oricum ce aş zice ar fi nerelevant şi nu ar interesa pe nimeni.
  • Ah da, mă preocupă oarecum cine anume mă citeşte şi normal că nu vreau să ii dezamăgesc pe cei puţini care calcă pe aici; nu de alta, dar e vorba de oameni a căror inteligenţă o valorez şi nu aş vrea să rămân fără ei pentru ca o dau în platitudini. Ştiu totuşi că nescriind nimic nu îi va ţine aici
  • Mai departe, nu reuşesc nici cum să stabilesc o prioritate, o oarecare ordine în care ar trebui sau nu să mă refer la ceva – ţinând cont de tot ce am zis deja
  • Aş vrea să pot scrie doar despre cărţi, dar din păcate timpul nu îmi permite foarte multe lecturi şi mai am şi apucături de cărţi de 600 pagini în engleză

Aşadar,  mă voi gândi la cele spuse. Aveam nevoie să le zic, să le văd scrise ca să mă pot hotărî dacă de acum înainte voi aborda totuşi subiecte mai delicate sau dacă mă voi rezuma la ceea ce înseamnă mici bucurii sau simple plăceri; până la urmă e şi o chestiune de inspiraţie de moment şi de stare. Doar că nu vreau – din varii motive – să parvină aici prea mult din ce însemn eu ca personalitate enervant de (…). Pe de altă parte vreau să pot zice lucruri fără să mă gândesc cine ce va înţelege, numai că de multe ori se înţelege taman pe dos. Acum, ori nu mă pricep eu la explicat, ori sunt foarte mulţi cretini out there.

Acestea fiind scrise, mâine revin. Nu ştiu încă exact cu ce sau de ce anume. Vreau doar să fac blogul acesta să fie mai eu. Da, sunt muzică şi carte, însă un om nu se opreşte aici. Vreau sa fiu om, nu scriitură – poate pentru că îmi lipseşte acea doză de strălucire care mi-ar îngădui să fiu doar scriere. Şi mai vreau să fiu omul pe care îl văd eu, indiferent de cel afişat direct, indirect, prin măşti, feţe, aparenţe şi tot arsenalul care ne însoţeşte de câte ori purtăm câte o conversaţie sau pur şi simplu ieşim din casă.

Arana

Decembrie 4, 2008

F. Florian – Zilele regelui (păreri)

Filed under: Carti — Arana @ 23:35
Tags: , , ,

Poate că dintr-o stupidă prejudecată, sau poate din prea multe dezamăgiri cauzate de celebrele lecturi obligatorii din liceu şi din şcoala generală, am evitat si evit încă literatura şi autorii români. Ştiu că e o greşeală, un vot de neîncredere bazat pe experienţe nu tocmai relevante, însă s-a înstăpânit ceva in mine ce m-a ţinut departe de conaţionali.

Totuşi vâjâiala plăcută din jurul lui Filip Florian, la fel şi recomandarea făcută numelui lui – acum multă vreme ce-i drept – din partea unei persoane în a cărei gusturi am încredere (Roxa), m-au convins să îi acord o şansă. Şi cum Zilele regelui era proaspătă pe rafturile librăriilor iar descrierea şi coperta te îmbiau să o cumperi, m-am trezit cu ea acasă şi am rumegat-o în câteva zile. Şi mi-a plăcut! Pur şi simplu mi-a deschis ochii, mi-a oferit acea treaptă de care aveam nevoie pentru a putea încerca o nouă întâlnire, de data aceasta mai profundă şi mai relevantă cu ceea ce înseamnă literatura noastră contemporană.

Nu voi insista pe subiect, pentru că s-a discutat în multe locuri – de asta am si amânat să vorbesc despre carte, întrucât încerc pe cât posibil să fiu subiectivă şi să redau relaţia mea cu ea şi nu păreri asupra unor/inspirate din alte păreri. Aşadar, ce mi-a plăcut:

  • Atmosfera cărţii: bântuie aşa un aer de vechi şi de frumos, parcă prea frumos, feeric şi dintr-o altă lume, redată aproape ca într-un basm
  • Cuvintele: Filip Florian ştie să se joace cu ele, să le folosească spre binele poveştii; uneori parcă sunt prea alese, prea romanţate, dar farmecul lor e irezistibil
  • Tonul jucăuş: nu ştiu cum se face dar cartea mi-a aşternut un zâmbet pe buze de la un capăt la altul; nu vorbesc despre un zâmbet binevoitor, ci de unul sincer. Există o oarecare naivitate şi nepăsare acolo, combinate – paradoxal – cu multă implicare şi sentiment („feeling”)
  • Perspectiva din care e povestit, felul în care se naşte un viitor de mult apus acum, văzut prin ochi străini şi totuşi atât de ai noştri.
  • Siegfried motanul (nu se putea să nu) – pentru că mi-e cel mai drag personaj din carte, ca mod de construcţie, dar şi ca relevanţă şi „evoluţie”; scrisorile-scrijelituri vor rămâne în memoria mea mai mult decât iubirea dentistului cu domnişoara dădacă

Acestea ar fi, în mare, punctele care mi-au atras atenţia. Nu aş putea spune că Zilele regelui ar fi avut acelaşi impact dacă nu era a unui autor român, surprinzând o epocă românească (aş spune prima epocă românească). Există un puternic sentiment de apartenenţă care se naşte in timp ce treci prin paginile acestui roman, deşi nu una actuală, însă cititoare avidă fiind de multe ori mi-am dorit să recunosc oameni şi locuri din cărţi, să aibă ele o imagine fixată. Poate uneori e mai uşor să porneşti de la nişte linii trasate deja de o realitate cunoscută ţie, ca cititor.

Totuşi, Zilele regelui nu intră în seria de mari cărţi. Ştiu că avem nevoie de capodopere, avem nevoie de figuri pe care să le putem prezenta cu mândrie, care să ne zgândăre orgoliul de cititori. Nu ştiu dacă Filip Florian poate face asta, deoarece au fost câteva minusuri care m-au iritat şi care au alterat romanul pentru mine. În primul rând, povestea în sine este cam uşoară şi „cuminţică”, oarecum previzibilă, fără a fi necesar vreun efort pentru a pătrunde în esenţa ei. Nu caut neapărat greutate într-un roman, însă am nevoie de ceva să-mi ceară inteligenţa. Faptul că am zâmbit mult a fost plăcut, nu zic nu, dar parcă aş fi dorit mai mult. Apoi, m-a deranjat pe alocuri prostia, căci în unele momente personajele mi-au cam inspirat prostie – a lor, dăruită lor de către autor – enervantă însă prin simplitate clişeică. Vroiam mai mult de la cartea asta, promite mai mult, se poate mai mult. Mi-e greu să zic fix unde si ce anume, deci accept eventualele acuze de „e simplu să vorbeşti”; dar e frustrant să vezi că omul acela poate mult mai mult şi parcă nu vrea, parcă îi e frică. De exemplu, misivele lui Siegfried dovedesc creativitate, imaginaţie şi ce mai vreţi voi de la un autor. E clar deci că se poate. Pe de altă parte, finalul e sec şi stupid şi nu pot să înţeleg de ce. Adică da, poate nu vroia să ne strice zâmbetul, dar dacă  între un alt final, mai „nepotrivit”, poate chiar neconform cu atmosfera romanului şi acel final existent, prea simplu si prea uşor de uitat, ar fi existat cu adevărat o alegere – să zicem chiar la libera voinţă a cititorului – în mod sigur aş fi ales acel altceva.

În fine, e clar că am nevoie să mai citesc şi altceva de Florian. La fel de clar e că mă bucur că mi-am ascultat impulsul şi că am luat cartea asta. M-a ajutat să văd nişte lucruri şi să dobândesc o doză de încredere în contemporanii concetăţeni. A fost o plăcere, în cele din urmă să mă plimb pe Lipscani-ul vechi, să mă întâlnesc cu un dentist şi motanul său adorabil, să îl văd pe Karl de Hohenzollern-Sigmaringen ceva mai om decât în prăfuitele, de acum, manuale de istorie. O lectură uşoară, dar frumoasă, o transpunere în prezent a unui timp ce a încetat să ne aparţină, evident o evadare din cotidian. Mult prea scurtă şi accesibilă pentru a crea urme adânci sau năzuinţe îndepărtate, spre a chema la o dulce visare sau un miraj al călătoriei în timp:

Filip Florian – Zilele Regelui; ed. Polirom, 2008 (frumoasă ediţia a propos, mi-a plăcut la nebunie să port cartea în geantă şi m-au încântat paginile fine care suspină parcă să fie citite)

Arana

Off: am constatat că sunt cam varză la tastat cu diacritice – deşi am nevoie de ele – şi că merge foarte încet, aşa că am început să exersez şi pe blog. Deşi aparent e o pierdere de timp în plus, parcă îmi place mai mult aşa: mă face să mă simt mai sigură pe mesaj, nemaiexistând riscul de a pierde cuvinte pentru că nu îşi au „căciuliţele” ori „codiţele”.

Decembrie 1, 2008

Arhitectură. Muzică. Magie.

Am fost o săptămână în Barcelona, o săptămână în care am uitat de campania electorală, de muncă, de facultate, de tot ceea ce înseamnă a fi ancorată într-o realitate dureros de monotonă, ridicol de lineară. M-am întors alta, cumva nepăsătoare si ignorantă, un soi de ignoranţă ce m-a ţinut departe în continuare de realitate, refugiindu-mă în casă, imaginându-mi că pot controla lumea, că poate o dată sunt eu cea care impune regulile si limitele realităţii. Au fost zile ciudate în care m-am gândit mult la pre şi post Barcelona, la ce a însemnat excursia pentru mine, ce s-a schimbat – daca s-a schimbat ceva – în mine doar pentru ca am văzut altceva timp de 5 zile.

În mintea mea continuă să stăruie interiorul Casei Mila, de un realism aparte. Era acolo, tangibilă, puteam să o văd, însă în acelaşi timp îi simţeam prezenţa sufocantă, o fiinţă vie, cu amintiri si trăiri proprii, cu o viaţă eternă, doar a ei. Dăinuia cumva un aer de vechi nenatural, un vechi al altei lumi decât a noastră. Gaudi a reuşit să îşi imprime personalitatea in creaţiile sale, intr-o frenezie a creaţiei. Paşii mei au rămas suspendaţi pe colinele parcului Guell, suspinând după aerul cumva rece şi în aceeaşi măsură dulce si primitor. Nu aş fi crezut că o simplă plimbare într-un parc mi-ar putea aduce un altfel de linişte, izvorâtă din exterior, din artă si natură. Există un soi de magie ce acoperă oraşul, care nu are de-a face atât cu oamenii de azi, ci cu cei care, de-a lungul timpului, au păşit pe străduţele înguste şi umbroase, lăsându-şi amprentele ancorate în lumea care nu e.

Amintirile-mi fug de la Gaudi la Lluís Domènech i Montaner şi la cele două creaţii care subjugă prin irealitate şi prin magia arhitecturii: Palau de la Musica Catalana si Hospital de San Pau. Nu le pot descrie, deşi aş vrea, deşi le simt atât de vii în memorie. Sentimentul cel mai puternic continuă să fie cel de „cum se poate crea asta, cum poţi da utilitate unor asemenea construcţii, cum poţi fi, ca om, atât de îndrăzneţ în creaţia ta?”. Culori, mozaice, un festin de lumini, toate la un pas de a cădea în ridicol, aflându-se însă pe culmea cea mai înaltă a imaginaţiei. Doar pentru că cei doi au avut curajul să fie nu doar nişte arhitecţi, ci artişti ai materiei.

Arta ca vis, imaginaţia ca prelungire a subconştientului, ca întrupare a gândurilor ascunse şi intangibile are un sens deplin când vine vorba de Barcelona. E ironic cum fix înainte de a pleca am terminat de citit Abbadon Exterminatorul al lui Ernesto Sabato (o carte despre care mi-aş dori să scriu, care m-a îmbiat la fantezie si la durere in egală măsură, dar pe ale cărei limite nu le pot cuprinde în cuvinte), căci una dintre scene mă marcase, iar în Barcelona parcă mi s-a înfăţişat în materialitatea ei. E vorba despre o discuţie referitoare la creaţie şi la puterea unui artist. Pentru Sabato, există o legătură imensă între vis si punerea lui în realitate prin artă. Un creator trebuie să viseze mult, trebuie să accepte visul ca posibilă realitate, să îl impună celorlalţi. Şi asta pentru că nu există creaţie sinceră fără a apela la subconştient, fără a da glas lucrurilor din străfundurile minţii. Şi parcă tocmai asta înseamnă Barcelona, o joacă de-a realitatea, un mediu care te îmbie la visare si la fantasme. Nu pot şti ce-a fost în mintea lui Gaudi sau al lui Montaner, însa pot crea o versiune a mea, o alternativă la partea tangibilă a lumii. Iar această alternativă poate fi atât de reală şi de îmbătătoare, încât întoarcerea în lumea cunoscută devine o tortură.

Curaj, curaj, curaj!! Asta înseamnă Barcelona ca oraş de văzut, de străbătut şi de visat. Curaj a fost şi să plecăm pentru un concert: UneXpect. O trupă care a fascinat o mână de oameni, întâmplător prieteni şi i-a făcut să străbată 3000 km pentru a-i vedea. Însă, pe măsura ciudăţeniei trupei, concertul la rândul său a fost într-o primă fază o surpriză neplăcută căci în afară de noi mai erau in sală doar vreo alţi 10 oameni. Cum a reacţionat trupa? A cântat! Şi a dat tot ce era mai bun din ea, astfel încât cei care eram acolo să nu regretăm drumul, să nu regretăm nimic din ce a însemnat Barcelona pentru noi. Evident, ei nu aveau de unde să ştie de unde si cum am venit noi, însă era suficient că noi ştiam asta. Şi am trăit concertul de parcă ar fi fost ultimul pe care îl vedem, de parcă viaţa şi lumea urma să se termine în secunda imediat următoare ieşirii lor de pe scenă. Nu credeam ca imposibilul poate fi realizat aşa, ba mai mult eram aproape convinsă că nu va mai fi niciun concert, nicio trăire, nicio amintire de aşternut… M-am înşelat, din fericire, iar Unexpect ne-au încântat cu toate piesele de pe In a Flesh Aquarium, albumul care poate să răstoarne percepţia cuiva despre muzică. Nu mai puţin, din nou sentimentul de vis si de ireal a reuşit să mă domine, astfel încât a crea o atmosferă doar a mea de-a lungul concertului mi-a apărut ca o obligaţie izvorâtă din datoria faţă de creaţie.

Sunt lucruri pe care le regret…  că nu am apucat sa văd Fondacio Joan Miro (muzeul de artă modernă), regret că am văzut marea prea puţin timp, regret că nu am ajuns nici la muzeul lui Picasso – nu, nu dintr-o urmă de snobism, ci dint-o simplă curiozitate, aproape naivă. Vreau să mă întorc, ştiu asta. Însă în acelaşi timp îmi dau seama că mintea mea era oarecum închisă – de fapt, este încă. Am văzut prea puţine lumi şi prea puţin am simţit până acum dorinţa de evadare. Simpla necunoaştere m-a ajutat să nu vreau să plec, să nu vreau să visez cum ar fi. Prea influenţabilă poate, lucrurile au luat o cu totul altă întorsură în mintea mea şi deşi mi-am dedicat câteva zile liniştirii gândurilor de ducă, acestea nu par a se vrea înfrânte. Mă întreb dacă sunt doar naivă si câteodată prea idealistă sau pur şi simplu a vedea un alt fel de realitate m-a făcut să o vreau eternă. Şi mă întreb dacă fiecare nou oraş va crea aceeaşi senzaţie de zbor, cum voi mai reuşi să accept că ceea ce e stabil e totuşi existenţa de aici, una care va înceta – în acest ritm – să îmi producă vise…

Sunt încă în Muzeul de Artă Catalană, instinctele de copil stau încă pierdute în Cosmo Caixa, papilele gustative nu contenesc să savureze cafeaua, atât de aromată şi de delicioasă fie că te bucuri de ea de la Starbucks, de la cafeneaua din piaţă sau la o terasă lângă mare, sucurile naturale din Boqueria (dos a 1 euro!!!) sunt încă vii. Totul miroase şi se mişcă în ritm de magie. Realitatea e însă o ceaţa densă, menită parcă să mă ducă în continuare înspre un trecut nou-născut.

Arana

Blog la WordPress.com.