Arana's world under a picture of frenzy

Noiembrie 18, 2008

De ce nu voi vota

Filed under: Event,Logos,Ratio et Anima — Arana @ 18:35
Tags: , , , ,

Blogul meu nu se vrea unul politic, social sau de actualitate. Din pacate insa sunt fortata sa traiesc in realitate si oricat imi place sa ma refugiez in diverse universuri alternative, nu merge de fiecare data. Evident ca lumea politica nu are cum sa-ti fie indifirenta pe la noi, cu atat mai putin in perioada de campanie electorala – vrei nu vrei, tot vezi un pliant sau un banner, tot auzi vreun slogan pe undeva. Totusi, momentan situatia mea e de revolta fata de viitoarele alegeri.

Inainte insa de a detalia, trebuie sa spun cate ceva despre mine, pentru a fi mai clar de ce iau o anumita hotarare. Am cam inceput sa inteleg ceva despre politica si democratie prin clasa a5a sau a6a datorita unei profesoare de istorie exceptionale. Mai tarziu, mi-a devenit profesoara de educatie civila, materie pe care am indragit-o extraordinar de mult. Am citit pe atunci ce imi era accesibil despre democratie, drepturi, despre societatea civila, en fin, despre cum ar trebui sa fie o societate utopica si ce suntem noi de fapt. Am facut cunostinta de pe atunci cu Thomas Morus, cu Hobbes sau cu Rousseau astfel incat interesul meu pentru politica era destul de crescut. De mentionat ca aveam 13-14 ani (totusi, a nu se intelege ca i-am citit in original pe cei de mai sus, nu as fi avut cum sa inteleg; am citit fragmente si am stiu sa tin urechile deschise). In aceeasi perioada am participat la 2 concursuri nationale – olimpiada de cultura civica si concurs national pe tema democratiei – la cel din urma castigand si un premiu 2. Acesta fusese de fapt un merit al unei echipe, din care sarcina mea a fost cea mai grea, si anume concursul scris, constand in comentariul efectiv al unor drepturi. A fost o experienta interesanta si care m-a facut sa constientizez cat de important e sa iti cunosti si sa stii sa iti folosesti drepturile.

Iata-ma acum, dupa ceva ani, aflandu-ma in postura in care refuz sa imi exercit un drept – unul deosebit de important, in my book. Motivele sunt numeroase si ajung sa fie stupide, insa e totusi realitatea. Aceea pe care de multe ori imi vine sa o scuip sau sa o injur sinistru, insa stiu ca nu rezolv nimic. Nu pot decat sa accept faptul ca sunt studenta. Ca stau la 350 km de casa si practic nu am acces la campania de acolo. Ca desi votul uninominal s-a vrut un pas inainte – si am votat pentru el – acum imi dau seama ca la noi tot nu va exista niciodata un vot uninominal pur. Tot partide se vor vota, doar sistemul a devenit mai complicat. Pentru ca pe langa ca nu am acces la campanie, nu pot nici vota. Exact, in B fara viza de flotant nu pot vota pentru acasa. Nu ca as stii ce sa votez. De ce nu am viza aia amarata? Pentru ca nu stiu cum as putea din bursa de 100 euro sa stau in garsoniera de 250 si pentru ca nimeni nu isi bate joc de mine – therefore, nu am ce cauta in camin. Asa ca am ajuns la las’o ba ca merge asa. De ce nu merg acasa, sa votez acolo? Pentru ca minunatele Cai Ferate Romane au un singur tren spre casa mea, pentru ca si acela e noaptea si face 9 ore, iar eu am ore vinerea pana la 8 seara si lunea muncesc de dimineata. Pentru ca varianta cealalta care implica un tren si un microbuz imi face mereu probleme; trenurile in loc de 4,5 ore fac 6 sau 7, trenurile in loc de caldura ofera preturi exorbitante si conditii de mina: frig si intuneric si umezeala. Pentru ca ultima data cand am venit de acasa era sa mor in Gara de Nord si spre norocul meu ma asteptase cineva, altfel probabil chiar se intampla asta. Spiritul solidar al romanului se rezuma la holbat insistent si eventual si zis ceva de mama ca ai lesinat cand vroia el sa coboare din tren.

Nu, nu imi caut scuze si nu ma lamentez. Pur si simplu spun ce am de spus, poate chiar ma revolt ca exista atatea impedimente. N-ar trebui sa te lupti cu morile de vant ca sa poti vota. E un drept fundamental, insa aparent la noi se incearca sa fie cat mai orientat spre anumite categorii de persoane. PDL se promoveaza cu manele, altii cu vesnicele pomeni electorale, acum 2 zile la standul PSD+PC (a propos, doar mie imi suna asta a partidul comunist, mai ales alaturati socialistilor?) era populat de vesnicii mosuleti, linsi bine de catre reprezentantii minunatelor partide. Pe mine m-au ignorat complet, vedeau insa un mosulet sareau pe el. E clar cum vor sa castige electorat, iar o minte inteligenta si niste aptitudini pe masura nu se numara in mod evident printre mijloacele lor. Desi se vor individualizati, nu sunt in stare sa se rupa de partidul mama care le baga in buzunarase fondurile pentru campanie. O campanie pentru un vot uninominal ar trebui sustinuta pe masura. Sau cel putin asa vedeam eu lucrurile cand am zis da la referendum. Speram in niste slogane individualizate, in niste programe si idei. Speram sa vad oameni care vor schimbare, car vor cu adevarat sa faca ceva, nu doar niste instrumente ale partidului care, spre deosebire de acum 4 ani, nu mai sunt niste nume intr-o lista, ci niste poze intr-un colegiu. Pentru ca in afara de poze, totul e la fel. Iar colegiile mi se par o gluma proasta, sunt limitative iar candidatii au fost repartizati dumnezeu stie cum, doar sa se aleaga fiecare cu bucata lui de paine. Nu pot sa ignor sentimentul de frauda si de gluma proasta ce se ascunde in spatele acestor alegeri.

Nu stiu prea bine ce e cel mai corect sa fac. Nu stiu cum as reactiona daca as fi acasa si as elimina din start jumate din motivele care ma impiedica – obiectiv vorbind – sa votez. Poate as reusi sa ignor goana dupa electorat sub orice forma, poate as reusi sa aflu cate ceva despre oamenii aceia, poate chiar m-ar interesa mai mult. Problema insa e incepe sa ma si intereseze mult mai putin. Fata de acum 5 ani sa zicem, cand stiam cam tot despre realtiatea curenta politica, azi sunt aproape pe nicaieri. Mi-e scarba de aceleasi fete sub diverse nume, de ideea de a alege cel mai mic rau dintre toate, fara a avea o posibilitate reala de a simti ca faci o alegere buna pentru tine ca cetatean. Mi-e scarba cred si de campaniile hai sa votam si, evident, hai sa nu votam. Fiecare ar trebui sa fie in stare sa ia decizia corecta. Problema mea e ca votul meu e egal cu cel al prostimii. Am mai zis-o, nu cred in democratie desavarsita, in vox populi, in majoritatea decide. Pentru ca de regula majoritatea e proasta. Pe de alta parte nu sunt de acord nici cu ideea cum ca e totuna daca votez sau nu pentru ca al meu vot nu conteaza. Adevarul e oarecum la mijloc si de asta aproape ca mi-ar conveni un sistem apropiat electorilor, doar ca alegerea acestora sa fie de alta natura, nu tot vox populi. Nu stiu de ce are nevoie Romania in momentul asta, cert e ca ne-am cam saturat de vesnicele probleme de imagine si de personalitate nationala. Si nu sunt destul de sigura ca se poate remedia ceva, sau ca mentalitatea „usor” balcanica nu e de fapt cea care ne conduce unde suntem, indiferent de schimbarile din „frunte”. Nu cred ca intr-o tara pot exista suficiente minti iluminate sa produca o schimbare in calitate de majoritate. Doar de minoritate, detasata de mase, ceea ce momentan nu se poate, nu se incurajeaza si evident, nu se prea accepta. Asa ca ne mai zvarcolim fiecare cum putem, unii mai speram, altii pleaca, altii ignora si uite asa vor mai trece patru ani. Sau unul pana la la prezidentiale, cand poate poate… Pana atunci insa nu, de data asta imi voi refuza si incalca dreptul.

Arana

Anunțuri

Noiembrie 15, 2008

Kilipirim – maruntisuri „prea mici”

Filed under: Carti,Event — Arana @ 21:39
Tags: , ,

De miercuri si pana maine (adica 12-16.11) se desfasoara la sala Dalles targul de carte, muzica, antichitati Kilipirim. Asta teoretic. Practic, eu nu am prea vazut unde e cartea si muzica, antichitatile nici atat (sau ciocolata de casa e antichitate? daca da, erau antichitati).

Urmaresc targurile de carte si desi nu pot ajunge la toate, incerc sa imi fac timp de fiecare data cand se intampla vreunul prin Bucuresti. Din fericire sunt destul de multe si oricum, exista mereu un Carturesti sau o Diverta unde reusesc sa imi aprovizionez „viciul”. De Kilipirim am aflat de vreo 2 saptamani, mi-am calculat zilele, mi-am notat in google calendar sa fiu sigura ca nu il ratez. Eram entuziasmata, mai ales ca la editia trecuta am reusit sa ajung doar in ultima zi, fix la inchidere asa ca nu stiam la ce sa ma astept. Mi-am facut ieri o bresa in program, am chiulit de la un seminar si m-am infatisat la sala Dalles pregatita de some serious book shopping. Suprizele insa au fost mari si nu placute.

In primul rand, nu avea Humanitasul stand. Nu stiu de ce, daca au refuzat sa faca reduceri sau daca pur si simplu li s-a parut ca nu merita sa se deplaseze la un targ care se vrea mult mai mult decat e. Oricum, pentru mine asta a fost un minus destul de important, caci nu exista targ de carte la care sa nu pierd macar o ora la Humanitas. Trecand peste socul initial, dupa ce ma plimbasem ca bezmetica printre standuri cautandu-l pe acesta in particular, m-am hotarat totusi sa vad ce este si nu ce nu este.

Din fericire era Polirom. Parca mai saraci decat de obicei, in mare parte cu carti ce in primavara se gaseau prin anticariate la 3, 5 sau 9 lei. Acum la 19. Aveau insa si ceva noutati, printre care cartile pe care mi le-am achizitionat: Jurnal de scriitor – Dostoievski si Ada sau ardoarea – Nabokov, ambele in editie cartonata, care mi-au facut cu ochiul din prima si nu aveam cum sa le las acolo. De banii pe care le-am dat pe ele imi luam vreo 5 alte cartulii, insa a meritat, mai ales ca beneficiau de reducerile substantiale. Nu stiu daca in alt context mi-as fi ingaduit luxul de a le lua in aceasta editie. O mica bucurie pentru ieri si un plus pentru Kilipirim, din pacate singurul.

Curtea Veche a fost o alta dezamagire. Ce am remarcat erau 4 volume de Pamuk – dintre care 3 le aveam deja, iar al patrulea nu mi-a facut cu ochiul. Inca ceva literatura, insa foarte putina fata de ce ofereau de exemplu in vara la Bookfest. In rest muuuulte carti motivationale – am ramas socata de cate erau si din pacate nu doar la ei. In general, Kilipirimul a fost dominat de astfel de publicatii. Numele editurilor nu le-am retinut, nu cred ca avea sens pentru ca din moment ce te prezinti la un targ de carte cu motivationalele si cu chick flickul dupa tine (aviz Polirom), nu prea vad ce respect ai putea avea din partea mea sau a altor cititori. Fara a avea ca scop declansarea vreunui razboi nu ma pot abtine sa nu subliniez cat ma pot deranja iubitorii acestui tip de carti, care isi construiesc viata pe asa ceva si care, mai grav, au impresia ca au reinventat roata si au redescoperit ca pamantul se invarte, caci aparent singurul „folos” al lor e sa-si faca cititorii sa creada ca au descoperit adevarul absolut. Sa nu mai mentionez de o anumita superioritate ce ii caracterizeaza pe acesti cetateni, caci teoriile lor de viata sunt create doar pe sfaturile celor priceputi. En fin, nu inteleg sa transform acest articol intr-un razboi inutil, insa am si eu frustrarile mele fata de oameni si fata de diversele lor maniere de a se „impune”.

Am mai remarcat, in trecere, standurile de la etaj, unde se gaseau cateva standuri muzicale si ceva maruntisuri, care cred ca se vroiau antichitati insa nu am avut timp sa ma uit la ele, plus ca dispozitia mea suferea acut din cauze evocate deja. Mai era si una dintre tipele cu site, cu cercei si genti handmade, cu esarfe multicolore, dar nici macar astea nu mi-au suras. Evident, nu ma simteam eu prea vesela si colorata avand in rucsac doar doua carti in loc de 4,5,6 sau cate speram. Per ansamblu, daca nu avea cineva altceva de facut merita mers si vazut. Poate cu mai multa rabdare se gaseau lucruri mai interesante, rabdare insa de care eu nu am beneficiat. A propos, Kilipirim nu prea a avut parte nici de reclama editia asta. Dand search dupa Kilipirim am gasit mult mai multe detalii despre cel din mai si cel din noiembrie 2007. Nu mi-e foarte clar de ce nu si-au facut reclama, daca tot incearca sa atraga un public si daca spera la o imbunatatire a calitatii targului. Eu cel putin sper ca tind spre mai mult organizatorii, caci potential ar avea (e kilipirim – implica niste reduceri dupa cum ziceam, e intr-o perioada in care nu se suprapune cu un targ mare/consacrat, e la Sala Dalles – fix in centru, deci si locul le este favorabil). Poate insa targetul e altul si nu era locul meu acolo; totusi, desi nu m-ar suprinde, n-as vrea sa vad Kilipirimul transformandu-se intr-un targ de carti motivationale si literatura usoara, un targ indreptat spre cei care „nu au timp sa citeasca” (vorba vine, caci eu zic ca daca tot n-ai timp mai bine ai incerca sa citesti ceva util in acel putin timp decat sa te amagesti cu porcarii usurele care nu iti ofera nimic concret). E insa un alt subiect, peste care nu ma intind acum.

In concluzie, cam atat despre Kilipirimul din toamna asta, unul gri si saracut, deprimant cam ca vremea de afara…un targulet de carte, cu mai multe rele decat bune caruia insa ii doresc o revenire pe viitor caci niciodata nu pot fi prea multe targuri de carte sau prea multe alegeri in materie de literatura.

Arana

LE: am uitat complet de abundenta de literatura SF – care nu ma pasioneaza si pe care nu o pot comenta. Oricum am vazut Roger Zelazny si seria completa Dune. Cred totusi ca amatorii genului ar fi fost ceva mai incantati de Kilipirim decat am fost eu.

La fel, erau acolo cei de la Adevarul cu editiile lor de lux si complete James Clavell si Vintila Corbul. Eram pe jos de ras in fata standului lor, nu stiu de ce… Oricum, reprezentantii care „pazeau” luxoasele carti se uitau cel putin dubios la mine.  (nu ma intelegeti gresit, Shogun a fost printre primele mele lecturi importante, pe la 13 ani; deci J. Clavell are locsorul lui rezervat in sufletu meu de cititoare )

Noiembrie 12, 2008

„Drept la replica” – despre facultati

Filed under: Altii,Logos,Ratio et Anima — Arana @ 00:26
Tags: , , , , ,

M-am gandit mult daca sa scriu sau nu postul asta, daca de data asta nu ar fi mai bine sa-mi pastrez pentru mine parerile. Asta si pentru ca e prima data cand scriu un articol pe post de comment la un alt articol si – recunosc – mi-e teama sa nu fiu acuzata ca o fac doar de dragul publicitatii. Evident, nu am de gand sa tolerez sau sa aplec macar urechea la asemenea acuze, insa nu pot ramane chiar in afara diverselor mancatorii care se petrec prin anumite zone. Irelevant totusi, prea multa introducere, la subiect:

Krossfire a scris despre facultati si oameni cu facultati. De la inceput vreau sa fie clar ca nu sustin ca nu ar avea dreptate in ceea ce afirma acolo. In mare e perfect valabil, insa tinde sa uite prea mult ca facultate nu inseamna doar jurnalism, pr, ase, limbi straine, istorie s.a., ci in egala masura inseamna si medicina sau drept. Nu se mentioneaza nimic despre oameni care isi tocesc pe bune coatele prin facultate pentru ca altfel nu ar putea fi buni practicieni. Sufera sistemul nostru de invatamant, nu zic nu, insa sa facem totusi niste distinctii si sa tragem linie acolo unde e cazul. Mi-e greu sa imi imaginez un medic bun care sa nu fii tocit ceva in facultate si mai ales dupa (se stie cam cat se invata pentru un examen de rezidentiat, luat „pe bune”). Nu vad cum un avocat ar putea fi cu adevarat mare – adica sa nu se impotmoleasca la divorturi, partaje sau uzucapiuni, ci sa fie in stare sa pledeze in fata Curtii Supreme sau sa puna pe picioare contracte de sume cu multi de 0 in coada – daca nu isi creeaza niste baze solide in facultate, daca nu continua sa invete si dupa ce e „mare”, caci evolutia inseamna nu doar interviuri si bani multi, ci mai ales a fi la zi cu ce inseamna – in acest caz – legislatie, jurisprudenta, doctrina si pareri avantgardiste („de lege ferenda”).

Recunosc, sunt probabil chiar mai subiectiva decat a fost Krossfire, caci sunt la una din cele doua specializari mentionate (ghici ciuperca ce-i); dar asta nu ma face mai putin indreptatita sa subliniez ca se greseste cand se generalizeaza, se greseste cand se merge pe o anumita directie, ignorand total orice alti factori si ca, in general, nu e in regula sa ai o viziune unilaterala si sa o promovezi ca pe un adevar general valabil. Ce e mai grav – in viziunea mea – e ca aceasta directie unilaterala nu a fost atat intentia lui Krossfire, cat s-a instapanit in urma unor comentarii pe articolul respectiv, in speta provenite de la un specialist in resurse umane (daca am inteles bine, daca nu, rog sa fiu corectata) care explica ca ce si cum se asteapta de la un absolvent. Foarte frumos demers, pacat doar ca abunda in limbaj de lemn si e o poveste spoita, fara vreun folos real. Caci e simplu sa infatisezi un anume ceva, sa raspunzi intr-un anume fel si, ca angajator, sa te multumesti cu asta. Si uite asa se creeaza lanturi si lanturi de incompetenti, care ajung pe posturi pe ochi frumosi; in acest caz, „ochii frumosi” inseamna abilitate de a vorbi frumos, de a spune ce vrea sa auda celalalt, de a impresiona nu atat prin fapte cat prin vorbe. Se mentioneaza si CV-ul: trebuie sa fie abundent in realizari, inclusiv voluntariate. Trebuie sa impresioneze prin volum, nu prin calitate. Dati-mi voie sa va zic ca atunci cand esti la o facultate pe bune si, intamplator, iti si place si vrei sa faci treaba, nu prea ai timp de pierdut cu chestii de umplut cv-ul. Poate sunt naiva, insa am tendinta sa pun accent pe calitate si pe o buna pregatire profesionala. In optica si viitoarea mea meserie asta inseamna sute de carti de citit si de inteles, zeci de carti de invatat si nu stiu cate si mai cate alte lucruri de parcurs, incat de multe ori imi doresc zile de 25 ore, saptamani de 8 zile si ani de 13 luni.

Mi s-ar putea reprosa ca as cadea fix in capcana pe care o observa Krossfire: si anume ca facultatea ofera o doza de vise, un miraj al viitorului asigurat printr-un minim efort. Diferenta ar fi ca efortul de care vorbesc eu e departe de a fi minim, asta pe de o parte. Pe de alta parte si in plus fata de asta, se intampla sa vorbesc mult mai in cunostinta de cauza decat si-ar imagina unii. Asta pentru ca acumuland ceea ce am invatat in doi ani, in anul 3 sa ajung sa muncesc in domeniu, sa fiu un mic colaborator, un mic viitor avocat care cum necum stie de pe acum materia de anul 4. Deci se poate. Si asta fara interviuri spoite si fara fete impopotonate cu zambete false si strangeri ferme de mana. Ci doar cu munca si seriozitate. Si desi asta poate suna a discurs muncitoresc, va asigur ca nu. Important e sa se tina cont ca munca intelectuala este o munca ce nu ar trebui ignorata, ca ea aduce inca bani si prestigiu, ca un medic sau un judecator, par example, vor fi oricand apreciati pentru niste ani de efort, de multe ori supraomenesc. Nu are de-a face cu visuri neimplinite, cu facultati facute doar de dragul de, cu obligatii asumate pentru parinti. E o realitate inca existenta si, lipsita de modestie fiind, afirm posibila si pe viitor, subsemnata dorindu-si a fi un exemplu in acest sens (gasind totusi si altele, daca se considera ca persoana 1 nu merge).

Nu incerc sa demonstrez o fata roz care nu exista. Am vrut doar sa arat o alta realitate, o alta abordare, un alt punct de vedere. Pana la urma nu e o lupta intre mine si ei, e doar realitatea mea si a altor studenti despre care nimeni nu stie ca au ramas la sistemul de 4 ani, despre care se crede ca vor doar spagi si bani, impotriva carora prejudecatile si atacurile nefondate curg nestingherit. E acea libertate de a spune nu corporatizarii, pentru ca stimatilor, fara noi n-ati exista!

Arana

Titlul se vrea o metafora, se vede ca nu e un veritabil drept la replica, doar ca ar fi sunat stupid „comentariu la blogul lui Krossfire, ca era prea lung si prea pe langa pentru a-l scrie direct la articolul cu pricina”

Trebuie precizez ca port tot respectul pentru Krossfire si pentru articolele sale si modul sau de a gandi si ii multumesc pentru exercitiul de gandire oferit de articolul respectiv.

Noiembrie 6, 2008

Zmeie prabusite (K. Hosseini – Vanatorii de zmeie)

Filed under: Carti,Ratio et Anima — Arana @ 22:13
Tags: , ,

Poate ar trebui sa fiu mai femeie, o fiinta mai moale si mai impresionabila. Poate ar trebui sa fiu miloasa, sa vad tragedia umana nu doar in marile framantari si ci in marile coincidente, poate ar trebui sa inteleg ca marile carti nu trebuie sa ma intoarca pe toate partile. Insa nu sunt toate acestea si acel poate e imposibil de infaptuit. De acea, desi o oarecare valoare exista in Vanatorii de zmeie, per ansamblu scriu prima data despre o carte pe care nu o recomand si care nu m-a atins. Totusi, o carte care m-a obligat sa o citesc pana la capat, sa ii vad deznodamantul desi il anticipam, sa ma tin de ea desi eram aproape dezgustata de intorsura siropoasa pe care o primea povestea.

Cartea incepe frumos. Infatiseaza o lume prea putin cunoscuta noua, un Afghanistan al monarhiei, o civilizatie si cultura altfel decat ale noastre, dar probabil mult mai puternice si mai fascinante. O prietenie nu tocmai conforma societatii inchise care este Kabulul, intre Amir si Hassan (fiul servitorului), ne este infatisata intr-un mod frumos, aproape poetic, intr-o lume a copilariei care nu poate lasa niciun cititor rece. Totul se rupe insa la momentul tradarii, o tradare stupida, de copii, care ajunge sa capete proportii inimaginabile; aici dau totusi vina si pe societatea deschisa in care traim, intrucat empatia cu faptele din roman mi-a fost imposibila. Si dincolo de lipsa de credibilitate si de nota dramatica a faptelor, totul incepe sa se lungeasca pe mai mult de un sfert de veac, cu intorsaturi de situatie mai previzibile decat seceta din iulie. Amir si tatal sau emigreaza, batranul Baba (tatal) moare tragic, nu inainte insa de a asigura viitorul fiului sau. Evident, desi in SUA, vechile obiceiuri se pastreaza asa ca avem de-a face si cu o petire si o nunta tipic afgane, cat se poate de deranjante pentru o infocata a libertatii, cum este subsemnata. Recunosc ca efectul este puternic, si ca cititor ai ceva trairi de stapanit in timp ce citesti cartea, insa din pacate totul abunda cu o poleiala cu iz de bollywood ce m-a cam tinut la dintanta emotional. Carevasazica, pe moment percepi si te infurii pe ce se intampla, insa cateva pagini mai incolo un ditai atac la slabiciune te intoarce cu picioarele pe pamant, cu spranceana ridicata si cu un „de ce?” sarcastic pe varful buzelor.

Scriind doar cateva randuri imi dau seama din nou cat de usurica si catchy e cartea. Tin minte perfect tot ce se intampla, iar asta e deranjant. Multe carti pe care le-am adorat nu au reusit sa-si intipareasca actiunea in masura asta in mintea mea. Pe de alta parte de langa ele plecam cu o anumita stare, cu multe ganduri, cu diverse impresii. Vanatorii de zmeie pur si simplu nu mi-a oferit ce caut la literatura. As putea continua scriind despre actiune, despre personaje, despre conflictele culturale. Sau chiar mai departe, sa il descriu pe Assef un copil si, mai tarziu, un activist bolnav. Sau despre impactul pe care l-a avut caderea monarhiei si apoi cucerirea talibanilor in Afghanistan. Despre socantul cartii, caci exista scene, momente vadi socante, menite sa ingorzeasca naivul cititor. Intr-adevar, poate istoric vorbind nu stiam lucrurile astea. Cultural vorbind mi-a oferit cateva detalii cartea. Nu este insa suficient, pentru ca vreau sa cred ca nu imi caut cultura generala in literatura. Este doar ceva adiacent simtirii unei carti.

Vanatorii de zmeie ofera o lectura usoara, da, poate chiar o poveste frumoasa, insa nimic mai mult. Orice umbra de profunzime e distrusa prin dorinta vadita de a crea un produs care sa vanda. Si nici macar asta nu ar fi rau, caci si Murakami se vinde – asta doar ca sa se inteleaga ca nu caut literatura de nisa. Imi place sa explorez romane care ofera o alta perspectiva, care incearca sa profite de diversitate, caci de multe ori reusesc sa imi ofere mult mai multe decat un roman a carui actiune e intr-o societate leita cu a mea. Iar Vanatorii de Zmeie ar fi putut fi mult mai mult. Sunt aproape nervoasa pe Hosseini ca se lasa amagit de fascinatia vanzarii. Romanul are potential, la fel si autorul caci sunt cateva scene frumoase (printre care vanatoarea de zmei). Imaginatie si imprevizibil exista, ba chiar si personaje puternice, dar mi se pare ca Hosseini nu are destul curaj si destula creativitate. Fuge de un adevar alternativ pentru a se lasa prins in niste intrigi aproape stupide si intr-un lant cauze-efecte ce distruge orice posibila intrebare a cititorului, oferindu-i totul pe tava, cu detalii minutioase, inutile si respingatoare.

Nu am vazut filmul, desi sunt convinsa ca nu ofera nici mai mult nici mai putin decat romanul. Ba dimpotriva, poate chiar ar putea fi un film mai bun decat este ca roman, intrucat nu astept atatea de la cinematografie. Desi nu cred ca vreau, doza de romantism a fost prea mare si ma simt prea indulcita. Mi-e mila sa fiu ironica si rautacioasa vis a vis de un roman pe care l-am citit cap-coada cu o oarecare curiozitate. Repet insa, curiozitatea e strict efectul anticiparii si al atmosferi de ansamblu a romanului. Teoretic as zice ca nu recomand cartea, insa poate fi o experienta. Am mai citit si alte cronici si lumea avea alta reactie: erau mai emotionati, mai marcati, mai induiosati de poveste. Multi(e) au plans citindu-l. Deci nu neg ca personalitatea mea a avut un rol puternic in a respinge creatia lui Hosseini. Cert e ca ceva tot a fost acolo, caci in mod normal nu as pierde timp analizand ceva ce nu imi place si urmarind exact motivele acestei neplaceri.

In loc de concluzie, primele randuri ale romanului… randuri frumoase care mi-au promis mai mult decat mi-au oferit. Din nou, de ce?

La varsta de 12 ani, intr-o zi intunecata si rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. Tin minte momentul exact, cum stateam ghemuit dupa un perete daramat, de chirpici si fixam cu privirea aleea din apropierea golguletului inghetat. Se intampla cu mult timp in urma, dar, asa cum am aflat din proprie experienta, e gresit ce se spune despre trecut ca poti sa il ingropi. Pentru ca trecutul isi face drum spre lumina cu ghearele. Privind in urma, imi dau seama ca de douzeci si sase de ani incoace scrutez aleea aceea pustie.

Arana

daca totusi vrea cineva: Khaled Hosseini, Vanatorii de Zmeie, ed. Niculescu, 2008

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.