Murakami – dezlantuirea magicului

Motto:

Many people tell me that they don ‘t know what to feel when they finish one of my books because the story was dark, or complicated, or strange. But while they were reading it, they were inside my world and they were happy. That’s good. (Haruki Murakami)

Pot crea doar patru romane dreptul de a incerca sa caracterizezi un autor aproape intangibil? Nu stiu, caci nu aceasta este intentia mea. Ceea ce ma atrage spre a scrie urmatoarele este senzatia de absolut pe care mi-a conferit-o orice lectura semnata Murakami. Din declaratiile lui – caci am dezvoltat un nou soi de obsesie, incercand sa gasesc macar indicii despre omul de dincolo de poveste – rezulta ca stie foarte bine efectul pe care il produce asupra cititorilor. Insa, in aceeasi masura, nu e un efect cautat, el ia ca atare inmarmurirea si fascinatia rezultate ale romanelor sale, asta pentru ca arta scrierii a dezvoltat-o relativ tarziu. Pasiunea lui era muzica, isi ocupa timpul cu jazzcaffe’ul pe care il detinea si – vreau sa cred – ducea o viata de boem. Ceea ce s-a si reflectat in cartile lui, caci muzica (clasica, jazz sau rock vechi) este un motiv dominant al romanelor sale. A avut nevoie de o anumita maturitate sa dea glas gandurilor sale, iar asta se simte, intrucat desi comerciale, lucrarile lui sunt departe de a fi lecturi de „creier in vacanta”.

„The world is a metaphor” – declara intr-un alt interviu. Pare sa perceapa lumea intr-un alt fel decat noi ceilalti: nu se impiedica de ziua de azi, de societate, de cutume. Pe de alta parte, nici nu le ignora sau nu declara un razboi impotriva lor. Isi are sediul creatiei intr-o alternativa la cotidian, pe care o exploreaza din diverse unghiuri, ajungand sa se joace cu realitatea si sa o transfigureze in directii nebanuite. Lumea e o metafora, insa nu continua sa spuna a ce anume. Poate a viselor, poate a sperantei, poate a trairii, sau pur si simplu o metafora deschisa oricui. E simplu sa vrei si sa spui ceva si apoi altcineva sa creada ca e real. Se rupe de lume in materialitatea ei, insa nu are defectul de a cadea intr-un suprarealism, intr-o lume alternativa construita pe idealuri imposibile. Nu, opera lui Murakami e viata fiecaruia, transpusa printr-un filtru de imaginatie. Ce il diferentiaza e puterea creatoare si, in aceeasi masura, credinta in scrierile lui. Nu ii poti face pe altii sa creada, daca tu la randul tau nu crezi in acel ceva. Sau, cu alte cuvinte, un talent imens de a impregna cu realism orice manifestare artistica, de a da viata intregii forte artistice de care dispune. Kafka pe malul marii, de exemplu, abunda in scene aproape SF, dar naturaletea si puternica simbolistica din spatele acestor scene il conduc pe cititor pe un alt drum si spre o alta interpretare. Una personala, aproape lucida a unei lumi care pare sa-si fi pierdut logica.

Simbolistica romanelor sale este in general foarte bogata. Din ce am citit, am regasit cateva motive si metafore dominante, care par sa contureze o anumita directie abordata de autorul japonez.

I don’t know a whole lot about symbolism. There seems to me to be a potential danger in symbolism. I feel more comfortable with metaphors and similes. I don’t really know what the lyrics of the song mean, or whether they even have any meaning in the first place.

M-a intrigat foarte mult afirmatia asta, intrucat parcurgand scrierile lui mi-am pus multe intrebari si curiozitatea mea ajunsese la cote inalte; simteam nevoia sa aflu de ce si de unde se inspira, ce anume il conduce la acele teme, la acele simboluri. Dar atat de simplu s-a demitizat, atribuind totul hazardului – desi in acest caz hazardul este propria lui imaginatie – incat ajungi la concluzia ca e mai simplu sa traiesti romanele lui decat sa le intelegi. Nu pot insa sa nu ma opresc asupra unor aspecte care m-au fermecat.

• In primul rand, o lume alternativa. Aceasta apare atat in Kafka pe malul marii cat si in La capatul lumii si in tara aspra a minunilor. E vorba de o lume interioara – sau nu – ce capata conotatii reale, insa este opusul vietii ca atare. Astfel, e vorba de o lume ce nu cunoaste timp, moarte, sentimente. Rece, insa nemuritoare. Iarna pare sa fie anotimpul preferat pentru a acompania aceste taramuri.
• Umbra. Sau mai bine zis lipsa ei. Personaje care au doar jumate de umbra sau care ajung sa fie lipsiti de tot de ea. Umbra pare sa fie cumva o materializare a sufletului uman, a unui suflet simplu – cat de simplu poate fi el – incarcat de cele mai firesti trairi. Insa in momentul in care apar alterari ale ei, apar si caracteristici ciudate in firea respectivului.
• Muzica. Am mai mentionat-o, insa ne insoteste pe tot parcursul operei lui, o transpunere clara a experientei personale in spatiul romanesc. Dovada si titlurile multor romane, inclusiv La sud de granita, la vest de soare (romanul in sine graviteaza cel mai mult in jurul muzicii, fiind cel mai real din cele citite de mine… poate si de asta citirea lui m-a dezamagit putin; desi, recunosc, ar fi fost mult mai rau ca toate creatiile lui sa fie la fel, sa fie previzibile. Poate si de aici succesul lui, din puterea de a oscila intre diverse curente, fara insa a-si pierde din nota personala.)
• Dedublarea. In Iubita mea Sputnik exista o scena fantastica, creata in jurul unui fenomen aflat la granita dintre puterea mintii si paranormal. O iesire a personajelor din ele insele, inteleasa deci ca o largire a sensului dedublarii, apare destul de des, conturand o imensa putere interioara a fiecarui personaj.
• Romantismul… Poate parea usor superficial formulat in felul acesta, dar e destul de clar ca Murakami iubeste femeile si tine sa arate asta in creatia sa. Femei de toate felurile, puternice de cele mai multe ori, ni se infatiseaza ca niste personaje cu totul aparte. Nu redefineste iubirea, caci ar fi greu si inutil, pur si simplu arata alte fete ale celui mai uman si supraapreciat si suprautilizat sentiment. Si tocmai de asta reuseste sa evite cliseele, reuseste sa evite impresia ca ar insera povesti de dragoste doar de dragul de a atrage un public mai numeros – nu acesta e telul lui. El doar se joaca cu omul si multiplele lui stari.

Murakami este un autor universal, care reuseste sa treaca dincolo de limitele societatii japoneze, sa ofere o imagine cosmpolita a aceste societati. Nu in putine randuri a recunoscut ca s-a simtit mai degraba occidental decat japonez, ca acest lucru i-a atras si critici, insa ca in acelasi timp el trebuie sa scrie conform sufletului sau, nu conform a ceea ce i-ar dicta o oarecare constiinta sociala. Pe de alta parte eu una nu il pot acuza de un occidentalism prea acut, ii lipseste – din fericire, as spune – o oarecare azvarlire bruta a fenomenului uman in literatura sa, un sentiment domninant de realitate ce vrea sa iti scoata ochii, ce se vrea a fi singura posibila. As indrazni sa zic ca lui Murakami ii convine sa exploreze cat mai mult imaginiatia sa, indiferent de impact, indiferent daca povestile lui magice ar puta sau nu fi asimilate unor povesti veridice. Nici nu trebuie, caci dincolo de surpriza pe care ti-o ofera aproape fiecare noua pagina de Murakami, apare si un sentiment de bucurie naiva, de pasiune, de incredere in tot ce e acolo. Pentru ca Murakami e cu adevarat puternic, nu prin numarul de vanzari, nu prin numarul de fani, ci mai ales prin sinceritate, prin frumusete, prin arta, prin realismul magicului sau.

Arana

PS:

Disclaimer:

Nu am vrut sa creez nimic si nu am pretentia ca as fi oferit o imagine macar partial completa despre ce inseamna opera lui Murakami. Am fost subiectiva si inflacarata, caci este un post pe care il am in minte de multa vreme. Sunt sigura ca voi mai reveni cu scrieri de-ale lui, poate chiar cronica pentru o carte anume, insa sufletul, pasiunea mea de cititoare avea nevoie sa scrie lucrurile astea. Vroiam doar sa impartasesc bucuria de a fi gasit un scriitor incantator, un scriitor pliat dorintelor mele. De mult nu am simtit atata bucurie in fata a mai multor opere apartinand aceluiasi autor, sunt foarte putini cei care au avut un asemenea impact asupra mea (printre care Dostoievski sau Marquez). Stiu ca pare a fi o obsesie poate chiar nejustificata, dar aceasta e frumusetea obsesiilor, a literaturii, a subiectivismului: nu trebuie sa existe motive pentru altii!

Ierusalim – Goncalo M. Tavares

„Ierusalim este un roman extraordinar, care isi va lua imediat locul printre marile opere ale literaturii occidentale” prevedea Jose Saramago, celebrul compatriot al unui autor prea putin cunoscut, in opinia subsemnatei. Din cate am observat, previziunea nu s-a prea adeverit, caci detaliile pe care le-am gasit despre autor si despre aceasta minunata carte sunt aproape nesemnificative. Asadar, cu atat mai mult m-am asternut pe scris, caci daca dupa acest post va mai savura cel putin o persoana aceasta carte, voi simti ca am reusit ceva cu adevarat important.

Actiunea se concentreaza, in esenta, pe o noapte ciudata, in care destinele a cateva personaje (6 sunt cele care au contat pentru mine, plus inca unul care a avut rolul de a coordona prezentul) se intalnesc sau se reintalenesc intr-un mod neasteptat, bizar, sadic si in acelasi timp ironic la adresa timpului nostru. Doi bolnavi psihic, un copil, un medic, o prostituata, o victima „colaterala” a celui de-al doilea Razboi Mondial. E greu de inchipuit, in prima faza ce pot avea ei in comun, insa autorul reuseste sa ii lege intr-un mod firesc, aproape perfect. Ceea ce ii uneste este farama de nebunie pe care o are fiecare dintre noi, pana la urma: fie ca e vorba de o pasiune, de o trauma, de o obsesie, de o alta persoana s.a. O personalitate puternica, un om cu o identitate bine definita va avea intotdeauna si o parte intunecata si poate si asta doreste sa sublinieze Tavarez. De ex., Theodor Busbeck, reputat medic si cercetator, un om de stiinta ca oricare altul – in aparenta – are o filosofie cel putin bizara:

„Iar instinctul stiintific cu care se falea putea fi rezumat intr-o singura fraza: un om care nu-l cauta pe Dumnezeu e nebun. Iar un nebun trebuie tratat.”

Chiar si atat este suficient pentru a banui multitudinea de implicatii si de complicatii pe care trebuie sa le suporte personajul nostru. Si e doar o urma vaga din ce se intampla dincolo de simplitatea si de aparenta banalitate pe care insiruirea de mai sus a personajelor ar putea-o sugera.

Motivul central al romanului este cautarea, caci fiecare dintre ei urmareste un sentiment si o traire pierduta, un om sau o stare. Este un roman fluid, care se citeste pe nerasuflate, caci tehnica este impresionanta. Desi in esenta circularitatea ar descrie cel mai bine ce se petrece acolo, trebuie sa mentionez impresionantele flashbackuri, inserate cat se poate de firesc in naratiune. Flashbackurile sunt greu de redat in literatura, caci e nevoie de o doza de talent pentru a-l putea face pe cititor sa fie transpus unde vrei tu, sa reusesti sa redai puterea amintirilor si, in aceeasi masura, ambiguitatea si lipsa lor de coerenta. Cu toate acestea, povestea e usor de urmarit, poate si pentru ca ni se infatiseaza ca aparent simpla si pentru ca destinul si vocatia fiecarui personaj este clar delimitata. Este previzibil, in sensul ca totul se invarte in jurul unui punct central, a unei idei oarecum fataliste, iar cititor fiind, reusesesti sa anticipezi soarta. Insa asta nu rupe din farmecul romanului, caci este o apreciere faptica si nu are de-a face cu imprevizibilitatea pe care autorul o insereaza pe nebanuite.

Am intalnit aici o imprevizibilitatea dureroasa si atipica. Ea se refera in primul rand la reactiile personajelor, puse in fata unor intamplari pe care – cum ziceam – un cititor cat de cat imaginativ le putea usor dibui. Sunt reactii umane si in acelasi timp contrare logicii si „normalitatii”. Trebuie sa fie clar ca Tavarez nu incearca sa creeze un mediu normal si firesc, ci are scopul de a sublinia partea intunecata a omului. Si face asta prin mijloace noi si simple, fara sa se complice cu aberatiuni psiho-filosofice. Nu incearca sa motiveze, desi motivele sunt mult prea clare. Socul suferit de cititor este nu in fata cruzimii sau a atrocitatii ci, dimpotriva, in fata lipsei unor asemenea elemente. Nu este un roman vizual, mai degraba unul senzorial. Trebuie receptat in vederea intelegerii tacite, caci la final iti e imposibil sa condamni vreun personaj. Totusi, nici simpatie nu simti. Dincolo de a fi vorba de un mediu rece si impersonal, ni se ofera o ocazie de pluripersectivism, de judecare la rece, influentat totusi de o realitate extrem de acuta, contemporana.

Exista de-a lungul cartii mai multe secvente socante, e presarata pe alocuri cu idei si senzatii infricosatoare, nefiind excluse unele imagini socante, toate acestea contribuind la conceperea acestei realitati. Avem de-a face cu un autor destul de pesimist, cu o forta creatoare foarte mare, sobru, elegant si totusi direct:

„Cine comite vreo greseala e exclus; e inchis intr-o cutie. Cine se afla afara vede doar cutia. Dar cine este inchis, exclus, reuseste sa vada in afara. Vede tot, ne vede pe toti”

O carte care mi-a atras atentia prin coperta, apoi prin comentariile de pe coperta 4 si prezenta lui J. Saramago printre cei care o recomanda, s-a dovedit a fi o bijuterie a literaturii contemporane, o surpriza de care aveam nevoie. Sau, cum spune Helia Correia, „o carte feroce, impecabila, de o frumusete sobra.„

Ierusalim – Goncalo M. Tavarez, ed. Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2008

Enjoy!

Arana

Death Proof (2007)

Tarantino! Am zis tot? Nu chiar, dar pe aproape. E greu sa descrii un film al lui Tarantino, caci orice ai face nu ai cum sa prinzi esenta, acel je ne sais quoi ce vine la pachet cu orice productie pe al carei fundal apare Q.T. De cand am vazut Kill Bill si Reservoir Dogs – primele mele contacte serioase si voite cu creatia lui – am ramas fascinata si am urmarit cu aviditate tot ce era „marca inregistrata” Q.T. Nu zic ca totul e perfect, insa abilitatea lui de a intelege filmul ca arta si de a marca aceasta arta cu o nota strict personala si inconfundabila e de necontestat.

Death Proof e un film-tribut filmelor de actiune/thriller/horror de categoria B de prin deceniile 8-9 ale secolului trecut. Ca urmare, calitatea peliculii e pe masura, desi se vede pe alocuri ca invechirea e mai mult decat intentionata si aproape ilar exagerata. Asta ca o marca distincta a sarcasmului. Trimiterile la filmele respective, in speta cele unde miezul erau masinile, sunt dese si lacunele mele s-au simtit (desi n-as putea spune ca doar pentru acest fapt ma voi apuca sa vizionez respectivele filme, doar ca mi-ar fi placut sa fiu mai in tema). Revenind la subiect, nu avem de-a face cu un film ce rastoarna principiile despre viata, ce trimite la idei monumentale si spargatoare de mituri. Dimpotriva, un film cliseic, dragut si savuros. „Dragut” se refera la naivitatea abordarii: subiect simplu, personaje simple si oarecum fanteziste, tipe misteux, masina ucigasa, un psycho –  ce mai, reteta ideala.

Totusi, revin la primul paragraf: avem de-a face cu Quentin Tarantino. Asta inseamna replici savuroase, comic negru, ironie si sarcasm foarte fine, brutalitate intr-un mod aparte (ganditi-va doar la Reservoir Dogs cata risipa de sange a implicat si totusi cat de la locul ei era fiecare scena si cat de putin deranjant era ansamblul); pentru ca poate acesta e unul dintre marile lui talente: redefineste ce inseamna o scena de violenta. Nu voi reusi sa imi explic nicicand cum anume poate sa se rupa de clisee, desi se joaca in continuu cu ele. M-au fermecat filmele lui, inclusiv cel de fata, si prin prisma realismului aleatoriu pe care il contureaza. Este mai mult decat evident ca nu incearca sa redea scenarii posibile, ci unele mulate pe imaginatia privitorului, insa in acelasi timp imposibilitatea devine palpabila, directa, subiectiva. Filmul se desfasoara nu doar in fata ta, ci in mintea ta. Nu face asta oare diferenta intre un film oarecare si unul cu adevarat bun? Faptul ca te marcheaza, ca ramane intiparit in memoria vizuala si afectiva. Reuseste sa atraga totul in epicentrul sau, Tarantino reuseste sa faca prin filmele lui sa navighezi prin viata altfel, macar cat urmaresti filmul. Apoi totul se confunda, si reusesti si dupa ani sa redai replici sau – mai mult – senzatii acute traite in timp ce urmareai o productie de-a lui. Asta se intampla si in Death Proof. Desi e simplu, desi poate nu e senzational prin nimic, desi nici macar nu e deosebit, e in acelasi timp toate astea printr-o nota distincta, inexplicabila. Un film cu o intensitate aparte, cu un final stupido-neterminat, cu a twist of sheer madness. Sunt subiectiva, recunosc, asta pentru ca sunt destul de snoaba incat sa zic ca pentru a-l intelege pe Tarantino si pentru a-l aprecia, nu trebuie sa ai multe legaturi cu normalitatea. 😉

In concluzie, nu am mai vazut de mult un film care sa merite, asa ca aveam nevoie de DP; pe de alta parte, era si in plan de ceva vreme, si cu toata lipsa de filme am hotarat sa merg pe o reteta sigura: Tarantino. M-a surprins fix cat trebuia si mi-a zis fix ce trebuia. Il recomand totusi doar celor care au deschideri spre nebunia si inspiratia neingradita ce-l caracterizeaza pe omul care este, neindoielnic, revelatia cinematografica a existentei mele.

Arana

Metalistele (nu?) au voie sa poarte tocuri

Desi postul precedent ar putea da de gandit, in general nu am prejudecati. Iar cele pe care le am, incerc sa le controlez si incerc sa nu le las sa imi impuna niste limite si niste granite in fata unor oameni. In general, atitudinea mea fata de prejudecati – si mai ales fata de cele care sunt grosolane si de mult demolate, continuand sa rezide doar in minti prea putin luminate pentru a se mai putea face ceva in privinta lor – este de dispret dus pana la scarba, cu o usoara tenta de ironie si sarcasm, un amestec care nu mi-a adus niciodata simpatia celor care le-ar fi fost – dintr-un motiv sau altul – adresate. Iar cand anumite prejudecati ma afecteaza direct, asta pentru a particulariza si pentru a ajunge intr-un final la titlu, am tendinta de a demonstra celor care le manifesta nu doar ca se insala, ci ca eroarea in care se afla e monstruoasa si nu le aduce decat eternul meu dispret. Ce se intampla insa cand anumite miss-judgements apar din partea persoanelor care ar trebui sa ma cunoasca si care ar trebui sa nu fie afectati de superficialitati? Asta pentru ca, prin esenta lor, prejudecatile se intemeiaza pe aparenta.

Imi place sa experimentez si imi plac schimbarile. Ca mentalitate am suferit multe schimbari de-a lungul timpului. Am trecut prin diverse etape, vestimentare sau stilistice. Nu e de mirare ca desi nu as putea descrie un stil care sa-mi apartina, acesta totusi exista si e usor recogniscibil. Asta pentru ca sunt adepta acelui drept care imi permite sa ma imbrac si ma port cum vreau, cum ma simt bine: imi place sa adaptez hainele personalitatii mele si nu invers. Poate parea ciudat si haotic, poate este – si citesc asta in reactiile celor din jur. Insa de multe ori lucrurile pe care le fac se reduc la experimente cu mintile celor din jurul meu. Nu le-as zice teste, cat doar o incercare de a schimba ceva in mentalitatea lumii, de a mai infirma o prejudecata. Am incercat ca de cate ori ma deranjeaza o realitate, sa o schimb, macar in ceea ce ma priveste. Asa si cu prejudecatile: pot duce la extrem ceva doar pentru a convinge un om ca ceea ce gandeste este lipsit de fundament. Daca se intreaba cineva, da, am o placere in a-i face pe altii sa isi dea seama ca se insala si, mai mult, sa se rusineze pentru asta. Nu am alta motivatie decat o exteriorizare a personalitatii mele in orice intreprind. Intamplator sau nu, activitatea mea zilnica – si nu facultatea – imi cere o anumita tinuta care nu are nicio treaba cu traditionalele conceptii despre rockerite/metaliste. La fel de intamplator, nu ma deranjeaza aceasta tinuta si nu duc un razboi impotriva ei, dimpotriva o adaptez si ma simt bine. Asta ma face mai putin din ce eram inainte? Evident ca nu. Oamenii insa – impartiti in vesnice grupuri de opinii divergente – au reactionat pe masura. Si pe mine ma amuza, continuand sa ii provoc si sa ii tulbur. Doar pentru infirmarea gandirii „demodate”.

Nu mai putin, in ultima vreme – oarecum paradoxal – am ascultat niste muzici pentru care calificativul „genial” e lipsit de continut. Incadrez asta in prezetul post pentru ca are legatura cu titlul si pentru ca nu pot sa nu zambesc la reactiile oamenilor in metrou/ratb cand ma vad si aud muzica ce urla in mp3. Frumusetea vietii e clar facuta din lucrurile mici, iar paradoxurile si extremele – la fel si oscilatia intre acestea – sunt preferatele mele. Asa ca din acest punct de vedere, recomand clar:

• Krallice – Krallice (2008): diversele siteuri il incadreaza in black metal. Nu pot sa contrazic acest fapt, pot insa sa subliniez ca nu are nicio treaba cu sabloanele traditionale ale bmului. Dimpotriva, exceleaza prin complexitate si printr-o aglomeratie ordonata de instrumente. Unul dintre putinele albume pe care le-am ascultat de-a lungul existentei mele care imi ofera o experienta aparte cu fiecare ascultare. Totul mi se pare cizelat si lucrat la perfectiune, e incredibil cum oamenii imbina niste elemente de progressive sau de drone, fara insa a contamina substanta muzicala. Si parca pentru a sublinia intensitatea muzicala, albumul e presarat cu bucati melodice si lente, cu o ambianta total aparte. Dementiala e ultima piesa, Forgivness in Rot, care incununeaza cu succes ce se intampla pe album,fortandu-te parca sa iei auditia de la inceput. Oricum, nu cred ca as gasi suficiente cuvinte si epitete pentru a descrie ce se intampla acolo
• Cynic – Traced in Air (2008): toata lumea ii stie pentru Focus si pentru abordarea inovatoare a acelui album. Nu vreau sa discut insa despre el, intrucat americanii au revenit cu un album nou care a creat – cel putin in randul cunostintelor mele – reactii contradictorii. Evident, ma voi rezuma la parerea mea de neinitiata, caci subsemnata adora acest album. E construit pe cu totul alte coordonate decat precendentul de care am vorbit – insa alegerea tocmai a acestor doua albume nu e intamplatoare. Orientat mai mult pe fusion jazz decat pe metal, alegandu-se cu numeroase critici pentru, Traced in Air are totusi o valoare artistica aparte si e imposibil sa lase rece pe un degustator al Focusului. Nu incerc sa fac o apologie a open-mindnessului, insa are legatura cu subiectul topicului si cu prejudecatile. Cynic trebuie ascultat cu mintea deschisa – si stiu asta foarte bine, caci la primele mele intalniri cu ei nu i-am digerat deloc. E foarte studiat si lucrat, insista pe o abordare progressive si e suficient de complex incat o prima ascultare sa nu releve mare lucru. Desi un album scurt, individualitatea si esenta lui sunt foarte puternice. O auditie cat se poate de placuta, caci albumul curge iar fiecare nota impune alta, fiecare sunet cere o noua abordare.

Asadar, au sau nu voie metalistele sa poarte tocuri? Si prin asta a se intelege daca sunt sau nu oamenii in stare sa treaca dincolo de o aparenta si sa vada omul, sa il inteleaga si sa nu se intrebe de motivatia oricarui aspect. Pentru ca de cele mai multe ori, totul se reduce la a simti momentul, la fel cum simti muzica, la fel cum simti viata. Tot ce imi ramane mie e sa incalc cat mai multe „reguli” posibile, pentru a putea sa ma afirm cum doresc: in fiecare zi, in muzica, pe blog. Libertatea exista, trebuie doar sa mai desfiintam cate o prejudecata, once in a while, cand simtim ca cineva incearca sa o fure.

Arana

PS: Nu incerc sa discut cu seriozitate, incerc doar sa impun viziuni diferite asupra unor lucruri banale. Imi sta in fire sa complic totul, doar de dragul experimentului. Totul se reduce la asta.

Cab driver

Nu de putine ori m-a socat diversitatea umana. Mai putin des insa mi se intampla sa dau peste adevarate personaje in locuri de obicei inaccesibile acestora. E normal oarecum, caci „unde te astepti mai putin” e de obicei fondat pe un adevar fundamental. Adevarul pe care vreau sa il combat azi se refera la taximetristii bucuresteni, adesea catalogati ca: tepari, nesimtiti, manelisti, soferi nebuni etc etc. Fiecare isi are povestile clasice cu soferi de taxi care i-au scos din sarite. Probabil am patit-o si eu, desi incerc sa evit acest mijloc de transport (spune si asta multe). Saptamana trecuta, insa, am fost nevoita sa apelez la taxi in 3 randuri si printr-o ciudata conjunctura, fiecare din cei 3 soferi a avut ceva aparte de spus in aceeasi masura in care au contribuit, putin cate putin, la o renuntare la prejudeati si la o alta calificare a acestei specii aparte. Oricum, un lucrur mi-a fost si imi este clar: un sofer de taxi nu are cum – poate in Bucuresti mai mult decat in orase mici – sa fie un om „normal”!

Cab driver 1: L-am luat din Gara de Nord, nu la comanda, ci pur si simplu pentru ca era acolo. Tarif normal, nu mai stiu firma. Ii spun adresa (la care m-am mutat recent, deci locul inca nu imi este foarte cunoscut) si constat ca suntem aproape vecini. Cand ajung aici, imi arata scurtaturi, imi explica diverse trasee de care nu aveam idee, imi spune tot felul de drumuri alternative celui pe care il fac in fiecare zi. Toate astea pe un ton foarte ok, foarte bine-intentionat. E poate unul dintre cele mai ciudate sentimente experimentate de mine: un necunoscut sa ma ajute benevol, fara niciun interes, fara a cere ceva de la mine. Pur si simplu dintr-un spirit de vecinatate cum nu prea credeam ca mai exista, mai ales intr-un oras in care toata lumea e suspicioasa pe toata lumea si unde cel mai aprig sentiment e acela de a te feri de vreo posibila teapa.

Cab driver 2: La comanda, taxi Tess parca. Cred ca e cel mai calm sofer pe care l-am intalnit vreodata. Un calm ciudat si relaxant, in exprimare si atitudine. O grija evidenta fata de ceilalti participanti la trafic, genul de om care te face sa te gandesti – cu stupoare – cum ar arata traficul bucurestean daca toti ar fi ca el. M-a socat peste poate atitudinea si relaxarea pe care o avea, modul in care reusea sa exprime ce avea de zis, caldura si o oarecare pasiune fata de meseria lui, in ciuda a toate lucrurile care il nemultumesc. Un om care a spus nu injuriilor si claxoanelor, care a inteles ca schimbarea porneste de la tine. Complet atipic, un adevarat sfaramator de prejudecati. Recunosc sincer ca nu m-am gandit vreodata sa dau peste un sofer de taxi care sa aiba o personalitate de asemenea natura, caci mereu credeam ca ei trebuie sa fie explozivi si impulsivi. Parea sa stie ca este atipic si se simtea ca e mandru de asta. Era un fel de pionier in meseria lui. Ciudata experienta…

Cab driver 3: S-a intamplat aseara si a avut efectul de a ma face sa scriu articolul. Am luat taxiul de la Universitate, pe la 1 noaptea. Aparent normal, pana se apuca sa vorbeasca brusc despre incultura si lipsa de bun-simt a oamenilor. Sa ne explice despre emotia traita cu o seara inainte cand a descoperit ca TVR2 difuzeaza o emisiune dedicata muzicii folk. Era profund dezgustat de clientii lui, care 9 din 10 ii cer manele si care nu pot aprecia muzica buna. Crescut cu Judas, Sabbath sau Iron Maiden, un om pasionat de muzica, acum sofer de taxi. E mai mult decat evidenta bucuria ca ne are in masina, ca vede ca il intelegem si simte – nu stiu cum – ca exista aceeasi lungime de unda intre noi. Pana acum imi imaginam ca cel mai probabil m-ar jigni asa ceva. Aparent nu s-a intamplat, ci doar m-a binedispus. Ba mai mult, am coborat zambind din masina, cu gandul la o replica geniala (la care nimeni pana atunci nu zambise, dupa spusele lui): „Jim Morrison e partea frumoasa a heroinei!” Avea dreptate omul si e bine ca dreptatea poate veni si din alte locuri decat cele obisnuite. E bine ca mi-am mai deschis si eu ochii si ca am mai invatat inca o data sa privesc si sa am rabdare. Sa nu mai judec. Oricand poate aparea o figura interesanta in cel mai nepotrivit loc. Pentru ca, pana la urma, nepotriveala e doar in mintea noastra… lectii de viata vin zilnic, daca stii sa le intelegi.

Arana