Arana's world under a picture of frenzy

Ianuarie 30, 2010

Metalul alfabet (Pt. 2)

Filed under: Muzica — Arana @ 15:16
Tags: , , , , ,

Partea 1 – aici

K – Krallice, Dimensional Bleedthrough. Vă ofer o mostră live ca să vedeţi ce înseamnă virtuozitate de cel mai înalt nivel. Albumul – omonim piesei – e din 2009 şi dacă vă place piesa recomand cu toată căldura să îl căutaţi. Vedeţi şi albumul Krallice din 2008, e din alt univers.

L – Lykathea Aflame, Bringer of Elvenefris Flame. O descoperire relativ recentă, de care diverşi oameni îmi tot ziceau să ascult şi eu nu şi nu. Aşa că acum şi eu, ascultaţi. Ce e de fapt? Habar n-am, vedeţi şi voi, contrucţia de bază e un soi de brutal death. Citeam pe youtube un comment: brutal+beautiful aka brutiful. Şi da…

M – Morbid Angel, Chapel of Gouls. De pe Altars of Madness, 1989. Sper că e suficient.

N – Nile, Permiting the Noble Dead to Descend to the Underworld. Una dintre cele mai interesante, complexe, ass-kicking trupe ce există. Piesa e de pe albumul din 2009.

O – Obscura, The Anticosmic Overload. Technical death metal care sună fix cum vreau eu să sune genul ăsta. Cu cât mai multe ruperi de ritm, cu diverse artificii, cu elemente artsy, oarecum cathchy dar imposibil pentru mulţi. Şi da, iar album din 2009 şi ca un răspuns la diverse chestii pe care le-am auzit şi la diverse topuri care includeau aceleaşi 4-5 trupe. Există o tonă de muzică bună, trebuie doar puţină curiozitate.

P – Primordial, As Rome Burns. Dacă nu aţi ascultat până acum Primordial, lăsaţi orice deoparte şi enjoy.

Q – Quo Vadis, Let it Burn. Canadieni, technical death metal din nou. De fapt au fost printre primele trupe de tdm pe care le-am ascultat şi eram ceva de genul de ce nu am ascultat până acum mai mult. Ca fapt divers, anul trecut în aprilie au avut concert în LMC, iar basista lor e o româncă!

R – Rotting Christ, Nemecic. Greci, black metal. Mie bm-ul pur nu prea îmi place. Sunt foarte puţine trupe care reuşesc sa sune bine şi să fie suficient de unici in zona respectivă. Dar există şi alte faţete ale bm-ului, poate mai comerciale ar zice unii, mai cu înflorituri şi cu sunet clar şi curat. Cam pe acolo se învârt şi RC. Simpatici şi live, a fost unul din cele mai mişto concerte pe care le văzusem, la vremea lui. S-au mai adunat între timp.

S – Slayer, Angel of Death. Am vrut să pun altceva, dar nu. Plus că vin în Ro anul ăsta!!

T – Terminal Function, Dissolving Soul Fragments. Iar o trupă relativ nouă, albumul e din 2008 deşi ei functionează de ceva timp. Technical progressive death de toate metal. Interesant? Eu zic că cel puţin.

Anunțuri

Decembrie 20, 2009

Metalul alfabet (Pt. 1)

Filed under: Altii,Muzica — Arana @ 14:10
Tags: , , , , ,

În călătoriile mele printre bloguri, am ajuns şi la fireflight unde am dat peste o idee tare faină. Tot căutam eu pretext să mai pun nişte muzică aici, a apărut între timp şi un widget cu ultimele ascultate de la last fm iar acum, alfabet metalic. Ideea originală e aici, iar autoarea mi-a dat permisiunea să o împrumut şi eu. Azi prima parte, văd ce şi cum va fi continuarea şi în funcţie de rezultat.

A – Absu, Amy. Black/thrash, de pe albumul omonim din 2009, i-am văzut şi live şi sună incredibil!

B – Belenos, Oraison Funebres. Francezi, mitologie celtică, black mai atipic, influenţe interesante, versuri franceze, ce mai, minunăţie. Piesa e de pe albumul din 2007, Chemins des Souffrances.

C – Candlemass, Mirror Mirror. Doom clasic/epic la cel mai înalt nivel. Ancient Dreams, 1988 (aproape aceeaşi vârstă cu mine!)

D – Decrepit Birth, The Living Doorway. Brutal/technical death metal. Foarte creativ.

E – Emperor, The Majesty of the Nightsky. Dacă nu aţi ascultat încă albumul In the Nightside Eclipse, nu ştiu ce aşteptaţi. Mie mi-a deschis ochii şi mi-a dărâmat o serie de prejudecăţi. Tocmai de asta i-am şi ales în detrimentul altor trupe, cu E, care m-ar „defini” mai bine.

F – Forgotten Tomb, Entombed by Winter. Orice ştiaţi despre italieni, nu mai contează. Oamenii ăştia fac fix pe dos şi sună halucinant.

G – Gorguts, The Art of Sombre Extasy. Tehnic, plin cu cele mai reuşite artificii, de studiat, de ascultat cu toate urechile din dotare şi câteodată nici acelea nu sunt de ajuns. Din fericire oamenii s-au reunit sub o nouă formulă şi acum pregătesc ceva nou, care promite să fie rupere.

H – Hieronymus Bosch, The Garden of Unearthy Delight. Eşti o trupă de prog/tech death şi te gândeşti să iei numele unuia dintre pictorii mei preferaţi. Şi apoi cânţi aşa. Enjoy

I – In Lingua Mortua, Awe and Terror. Black, progressive, ceva avantgarde, execuţie excelentă, produs foarte creativ şi complex, de ascultat iar şi iar şi iar to infinity and beyond.

J. Ar trebui să vină aici videoclipul cu nr 10, cât îmi propusesem pentru un prim post. Dar sincer n-am idee ce să bag, aparent litera asta nu mi-a oferit nimic. Dacă la altele m-am gândit ce să aleg şi de abia aştept capitolul 2 să mai bag şi alte chestii, aici sunt pe minus. Aşa că alfabetul meu va elimina litera j, desigur dacă nu vine cineva cu vreo propunere care să mă uimească peste măsură (no judas priest, totuşi).

Va urma

Arana

Iulie 22, 2009

Artmania (un fel de cronică)

Filed under: Event,Muzica — Arana @ 14:20
Tags: , , , , , , ,

Sibiu înseamnă unul dintre cele mai frumoase şi primitoare oraşe din România. Câteva zile, Sibiu a însemnat şi muzică bună si adunare de rockeri. Ca în fiecare an, Artmania adună mii de oameni, mai înfocaţi sau mai necunoscători, curioşi sau merşi la ţintă. Un festival care a crescut, care îşi respectă publicul, cu o organizare şi un sunet foarte bun. Calitate germană, ca să fiu puţin clişeică.

Mi-e foarte greu să încep de undeva. Sunt de 2 zile acasă şi am deschis new post de zeci de ori, închizând la loc. Pentru că am realizat că am văzut nişte concerte de excepţie şi mi-e teamă că nu pot reda ce s-a întâmplat acolo şi în ce măsură am simţit bucuria muzicii (ma refer mai ales la prima seara, când m-au încântat My Dying Bride şi Opeth şi au fost simapatici cei de la Tristania). Totul a mers ceas, la intrare, la cumpărat apă (bere doar după concert, prefer să fiu perfect trează şi în stare de alertă la orice concert), la ajuns destul de în faţă, nu ca acum doi ani când am văzut MDB din mijlocul Pieţei Mari.

Tristania îmi plăceau mult cândva. Din păcate schimbarea vocalistei a adus mult rău trupei. Noua vocalistă, Mary – care e ori italiancă ori spanioloaică, nu ştiu exact – are o energie şi o prezenţă pe scenă foarte bune. Din păcate vocea îi lipseşte şi oarecum şi întelegerea muzicii pe care o cântă. Nu m-a deranjat concertul, nici nu m-a încântat. A fost bun pentru introducere şi m-am bucurat sincer că nu s-a exagerat cu trupele de deschidere. Le înţeleg rolul, ba mă bucur sincer când văd că unele trupe au ocazia să cânte pe o scenă mare, însă uneori nu e locul şi timpul.

My Dying Bride. Greu, greu, extrem de greu de spus. Muzică la superlativ, sunet impecabil, performanţă artistică la cel mai înalt nivel. Nu exagerez, dimpotrivă mi-e greu să cuprind în cuvinte. Fall with me, Bring me victory, She is the Dark, Turn Loose the Swans, And I walk with them, My Body a Funeral şi inevitabil The Cry of Mankind. Nu are sens să le înşir pe toate, oricum nu contează. Dar am simţit că heaven did open above us (And I walk with them), vioara a sunat magistral, iar Aaron… nu ştiu, omul acesta îmi pare de multe ori un actor perfect, iar alteori pare pur şi simplu sincer îndrăgostit de muzică. Vocea de multe ori s-a auzit mai clar, mai desluşit decât pe CD. Nu ştiu dacă vocea e angelică sau luciferică, dar uneori nu pare umană. Cu toate acestea atitudinea a fost când caldă când glacială. Ba a şi glumit şi le-a dedicat Santuario di Sangre celor care îşi savurau cina la terasele din jurul Pieţei Mari (pentru curioşi căutaţi pe youtube). Ce mi-a plăcut sau displăcut faţă de concertul de acum 2 ani:

  • acum am stat mult mai în faţă, m-am simţit mai bine fizic, am putut fi într-adevăr acolo
  • sunetul mi-a părut mai bun acum
  • playlistul destul de diferit în cei doi ani, deci plus pentru ambele concerte; anul acesta au simţit nevoia să exploateze vioara şi bine au făcut
  • trăirea, senzaţia, feelingul au fost mai puternice acum 2 ani; posibil pentru că era prima oară când îi văd, că aveam o altă stare de spirit, că Aaron a fost mult mai rece, mai necomunicativ ceea ce m-a încântat peste măsură

După ce s-a terminat My Dying Bride a trebuit să ies din mulţime, a trebuit să-mi revin şi să încerc să scap de sentimentul copleşitor că am trăit aşa ceva. Urma Opeth, pe care îmi doream în egală măsură să îi văd. Mai în spate, pierdută în public, însă în cele din urmă a meritat şi s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Un playlist aparent scurt, dar melodii care mai de care, cu improvizaţii, cu o comunicare fascinantă cu publicul. Nu aş fi crezut, sincer, că vor suna atât de bine live. Singurul regret e că nu au fost în altă zi, să fi avut şi la ei aceeaşi energie şi dăruire de la MDB. Pentru că meritau şi merită toate laudele. Au început cu Heir Apparent, de pe ultimul album – care pe mine m-a încântat, deşi sunt destule voci care susţin că nu se ridică la nivelul lor. Nu contrazic neapărat aceste voci, însă nici nu pot să fiu de acord cu ele sau să resping albumul doar pe aceste considerente. Piese lungi, The Leper Affinity sau Closure, cu o notă aparte dată de live, cu măiestrie şi artă într-un singur suflu muzical. Evident, Ghost of Perdition, una dintre piesele mele preferate, ce-a sunat grozav, îndrăznesc sî spun mai bine decât pe cd. Era ireal ce se întâmplă acolo, părea că întreaga seară de sâmbătă am fost cu toţii transferaţi altundeva, un fel de paradis muzical. Poate doar sfârşitul nu mi-a fost întru-totul pe plac, dar nu mai contează asta.

Am spus şi repet, concertele pe care le poţi cu adevărat recenza sunt cele care nu te mişcă prea mult. Cele unde sunt multe lucruri pe care le vezi drept defecte. Concerte care nu au calitatea să depăşească orice aşteptare. În prima seară de la Artmania lucrurile au stat fix pe dos. Indiferent de talentul recenzorului, dacă eşti prins în vraja acelui timp, e greu să te desprinzi. Sunt subiectivă şi invit pe oricine care a fost acolo să mă contrazică. Însă dacă pur şi simplu nu sunteţi fani ai genurilor abordate, mai bine nu. E greu să înţelegi frumuseţea unui lucru care nu-ţi place. Asta nu înseamnă că nu există, doar că e pentru alţii.

Sincer, mulţumesc organizatorilor. Rar ajung să spun asta, dar efortul de a-i aduce şi de a realiza ce au realizat merită apreciat. Avem nevoie de organizatori de acest fel, indiferent de genul abordat. Pentru că merităm să ne vedem trupele favorite beneficiind de un sunet şi de o logistică impecabile.

Arana

PS: Revin cu ziua de sâmbătă şi impresii generale în partea a doua. Nu vreau să mă lungesc mai mult decât e cazul.

Octombrie 18, 2008

Metalistele (nu?) au voie sa poarte tocuri

Filed under: Intruziuni,Muzica,Trecut/Prezent — Arana @ 20:39
Tags: , , , , ,

Desi postul precedent ar putea da de gandit, in general nu am prejudecati. Iar cele pe care le am, incerc sa le controlez si incerc sa nu le las sa imi impuna niste limite si niste granite in fata unor oameni. In general, atitudinea mea fata de prejudecati – si mai ales fata de cele care sunt grosolane si de mult demolate, continuand sa rezide doar in minti prea putin luminate pentru a se mai putea face ceva in privinta lor – este de dispret dus pana la scarba, cu o usoara tenta de ironie si sarcasm, un amestec care nu mi-a adus niciodata simpatia celor care le-ar fi fost – dintr-un motiv sau altul – adresate. Iar cand anumite prejudecati ma afecteaza direct, asta pentru a particulariza si pentru a ajunge intr-un final la titlu, am tendinta de a demonstra celor care le manifesta nu doar ca se insala, ci ca eroarea in care se afla e monstruoasa si nu le aduce decat eternul meu dispret. Ce se intampla insa cand anumite miss-judgements apar din partea persoanelor care ar trebui sa ma cunoasca si care ar trebui sa nu fie afectati de superficialitati? Asta pentru ca, prin esenta lor, prejudecatile se intemeiaza pe aparenta.

Imi place sa experimentez si imi plac schimbarile. Ca mentalitate am suferit multe schimbari de-a lungul timpului. Am trecut prin diverse etape, vestimentare sau stilistice. Nu e de mirare ca desi nu as putea descrie un stil care sa-mi apartina, acesta totusi exista si e usor recogniscibil. Asta pentru ca sunt adepta acelui drept care imi permite sa ma imbrac si ma port cum vreau, cum ma simt bine: imi place sa adaptez hainele personalitatii mele si nu invers. Poate parea ciudat si haotic, poate este – si citesc asta in reactiile celor din jur. Insa de multe ori lucrurile pe care le fac se reduc la experimente cu mintile celor din jurul meu. Nu le-as zice teste, cat doar o incercare de a schimba ceva in mentalitatea lumii, de a mai infirma o prejudecata. Am incercat ca de cate ori ma deranjeaza o realitate, sa o schimb, macar in ceea ce ma priveste. Asa si cu prejudecatile: pot duce la extrem ceva doar pentru a convinge un om ca ceea ce gandeste este lipsit de fundament. Daca se intreaba cineva, da, am o placere in a-i face pe altii sa isi dea seama ca se insala si, mai mult, sa se rusineze pentru asta. Nu am alta motivatie decat o exteriorizare a personalitatii mele in orice intreprind. Intamplator sau nu, activitatea mea zilnica – si nu facultatea – imi cere o anumita tinuta care nu are nicio treaba cu traditionalele conceptii despre rockerite/metaliste. La fel de intamplator, nu ma deranjeaza aceasta tinuta si nu duc un razboi impotriva ei, dimpotriva o adaptez si ma simt bine. Asta ma face mai putin din ce eram inainte? Evident ca nu. Oamenii insa – impartiti in vesnice grupuri de opinii divergente – au reactionat pe masura. Si pe mine ma amuza, continuand sa ii provoc si sa ii tulbur. Doar pentru infirmarea gandirii „demodate”.

Nu mai putin, in ultima vreme – oarecum paradoxal – am ascultat niste muzici pentru care calificativul „genial” e lipsit de continut. Incadrez asta in prezetul post pentru ca are legatura cu titlul si pentru ca nu pot sa nu zambesc la reactiile oamenilor in metrou/ratb cand ma vad si aud muzica ce urla in mp3. Frumusetea vietii e clar facuta din lucrurile mici, iar paradoxurile si extremele – la fel si oscilatia intre acestea – sunt preferatele mele. Asa ca din acest punct de vedere, recomand clar:

  • Krallice – Krallice (2008): diversele siteuri il incadreaza in black metal. Nu pot sa contrazic acest fapt, pot insa sa subliniez ca nu are nicio treaba cu sabloanele traditionale ale bmului. Dimpotriva, exceleaza prin complexitate si printr-o aglomeratie ordonata de instrumente. Unul dintre putinele albume pe care le-am ascultat de-a lungul existentei mele care imi ofera o experienta aparte cu fiecare ascultare. Totul mi se pare cizelat si lucrat la perfectiune, e incredibil cum oamenii imbina niste elemente de progressive sau de drone, fara insa a contamina substanta muzicala. Si parca pentru a sublinia intensitatea muzicala, albumul e presarat cu bucati melodice si lente, cu o ambianta total aparte. Dementiala e ultima piesa, Forgivness in Rot, care incununeaza cu succes ce se intampla pe album,fortandu-te parca sa iei auditia de la inceput. Oricum, nu cred ca as gasi suficiente cuvinte si epitete pentru a descrie ce se intampla acolo
  • Cynic – Traced in Air (2008): toata lumea ii stie pentru Focus si pentru abordarea inovatoare a acelui album. Nu vreau sa discut insa despre el, intrucat americanii au revenit cu un album nou care a creat – cel putin in randul cunostintelor mele – reactii contradictorii. Evident, ma voi rezuma la parerea mea de neinitiata, caci subsemnata adora acest album. E construit pe cu totul alte coordonate decat precendentul de care am vorbit – insa alegerea tocmai a acestor doua albume nu e intamplatoare. Orientat mai mult pe fusion jazz decat pe metal, alegandu-se cu numeroase critici pentru, Traced in Air are totusi o valoare artistica aparte si e imposibil sa lase rece pe un degustator al Focusului. Nu incerc sa fac o apologie a open-mindnessului, insa are legatura cu subiectul topicului si cu prejudecatile. Cynic trebuie ascultat cu mintea deschisa – si stiu asta foarte bine, caci la primele mele intalniri cu ei nu i-am digerat deloc. E foarte studiat si lucrat, insista pe o abordare progressive si e suficient de complex incat o prima ascultare sa nu releve mare lucru. Desi un album scurt, individualitatea si esenta lui sunt foarte puternice. O auditie cat se poate de placuta, caci albumul curge iar fiecare nota impune alta, fiecare sunet cere o noua abordare.

Asadar, au sau nu voie metalistele sa poarte tocuri? Si prin asta a se intelege daca sunt sau nu oamenii in stare sa treaca dincolo de o aparenta si sa vada omul, sa il inteleaga si sa nu se intrebe de motivatia oricarui aspect. Pentru ca de cele mai multe ori, totul se reduce la a simti momentul, la fel cum simti muzica, la fel cum simti viata. Tot ce imi ramane mie e sa incalc cat mai multe „reguli” posibile, pentru a putea sa ma afirm cum doresc: in fiecare zi, in muzica, pe blog. Libertatea exista, trebuie doar sa mai desfiintam cate o prejudecata, once in a while, cand simtim ca cineva incearca sa o fure.

Arana

PS: Nu incerc sa discut cu seriozitate, incerc doar sa impun viziuni diferite asupra unor lucruri banale. Imi sta in fire sa complic totul, doar de dragul experimentului. Totul se reduce la asta.

Septembrie 9, 2008

Belphegor went down the Nile

Filed under: Muzica,Personal — Arana @ 19:52
Tags: , , , ,

Cum s-au obisnuit deja cei 4 cititori ai blogului meu, de cate ori promit ceva, revin cu totul altceva. Nu neaparat din vina mea, dar deja circumstantele mele atenuante par sa fie agravante. Asta si pentru ca situatia generala in care ma aflu nu este tocmai una fericita, cum se intampla multora problemele vin cu galeata (as putea zice butoiul de o tona…), nicidecum cate una sa ai timp de fiecare. Din fericire exista inca acele momente care fac posibila evadarea din cotidian – de data asta a fost un concert pe care desi il asteptam de cand s-a anuntat, imi era oarecum frica sa il si traiesc. Frica mi-a fost infirmata, iar sambata trecuta (6.09) am experimentat unul dintre cele mai puternice si incredibile concerte din viata mea.

Trupa pentru care ma pregateam de atata timp era Belphegor. Anul trecut, Hatework Fest 2 s-a anulat, desi trupele erau anuntate, iar biletele puse in vanzare. Am simtit o ciuda destul de mare, intrucat era deja a doua oara cand Belphegor nu ajungeau la un concert programat, iar sansele de a-i vedea in viitorul apropiat scadeau simtitor. Anul asta, cand au inceput anunturile, faceam glume cu diversi prieteni cum ca ii aduc iar pe Belphegor – prea putini credeam totusi in sansa asta. Iata ca glumele ni s-au confirmat, astfel incat austriecii urmau sa incerce, din nou, sa concerteze in Romania. Organizat de Hatework, un concert dedicat chestiunilor brutale, avea ca headlineri nume grele: Nile si Grave si Belph. Grave nu mi-au spus si nici nu imi vor spune nimic, prea traditional si old-school pentru gusturile mele. Nile nu ma deranjau, dar nici fana nu eram. Totusi… sambata lucrurile s-au schimbat.

Dupa ce am ratat trupele autohtone din deschidere, pe motiv ca se amana cu 2 ore dar de fapt nu se amana, am ajuns chiar cand incepea Amon Din, o trupa cel putin dubioasa prin nimicul pe care l-a exprimat pe scena. Un soi de death melodic cu ceva core in coada, care nu are nicio treaba cu preferintele mele muzicale, mai ales ca era aceeasi insiruire de tonalitati pe care o poti auzi la duzine de alte trupe care se orienteaza pe aceeasi directie. Dupa ei a urmat o pauza destul de indelungata, caci odata cu sosirea intarziata a celor de la Nile si Belph s-a impus golirea partiala a salii (Studio Martin) pentru a aduce inauntru sculele. Eu una mi-am ocupat un loc in fata, pe podium – cine cunoaste locul stie la ce ma refer, in rest e greu de explicat… ideea e ca eram in fata si mai sus fata de restul publicului ceea ce la dimensiunile mele conteaza enorm – si am asteptat cuminte si nerabdatoare. Belphegor au urcat pe scena, iar publicul s-a dezlantuit. Era destul de clar cine avea sa castige popularity award. Desi sunetul nu tocmai bun – am inteles ulterior ca e o chestiune intentioata; e drept ca pe cd au multe floricele si artificii, pe cand live sunt raw si bruti – spectacolul in sine a fost exceptional. Helmut si gasca au tinut in priza audienta, eu m-am ales cu o pana de la basist, insa concertul a fost mult prea scurt. Ma asteptam la mai mult, caci desi au cantat piese alese pe spranceana, nu au reusit sa ma extazieze. Pe moment da, pe moment simteam ca inima nu are cum sa-mi bata in ritmul bateriei, ca simturile mele nu au cum face fata exploziei de pe scena. Cand am iesit din multime eram aproape lesinata si cu un zambet imens pe fata. A fost totusi o experienta minunata.

Din considerentele expuse deja, am zis pas la Grave si am asteptat cuminte afara sa inceapa Nile. Intre timp, in fata nightlinerului, cei de la Nile erau foarte prietenosi cu fanii si discutau de la egal la egal cu oricine ii aborda. Acum parca imi pare rau ca nu am spus si eu ceva, insa nu aveam de unde sa stiu ce urmeaza. Fix la ora 1 noaptea au inceput. Si au sunat demential. Ca si Belph, s-au plimbat prin discografie, ne-au facut sa intelegem ca muzica lor e extraordinar de complexa, ca nu doar versurile sunt alambicate, ba dimpotriva. Versurile nu sunt nici pe departe cel mai important lucru la trupa asta. Incepand de la bateria executata perfect, in forta, cu vitalitate, cu rautate, dar si cu multa tehnicitate, continuand cu riffuri dementiale si cu vocile care se imbina perfect, Nile e o dovada de maiestrie pe scena. Americanii m-au impresionat peste masura, efectiv mi-au dat peste cap toate opiniile pe care le aveam despre muzica lor si m-au facut sa inteleg, poate pentru prima data in viata mea, ce iti poate oferi cu adevarat un death metal de calitate. Concertul m-a prins cum rar se intampla, trup si suflet eram una cu muzica. M-a facut sa inteleg oarecum si evolutia mea in materie de muzica ascultata, m-a facut sa privesc cu totul alti ochi intreaga conceptie despre muzica, m-a dat efectiv peste cap din orice punct de vedere. Am iesit hipnotizata. Desi am luat autografe, am facut poze si am glumit cu baietii de la Belphegor, cea mai mare parte din ratiunea mea era hipnotizata de Nile.

Experienta de sambata seara a fost un amestec de exaltare si fericire copilareasca pentru ca ii vad pe Belph cu un feeling ciudat de bucurie inteligenta, de cunoastere si de implinire oferite de Nile. Restul nu a mai contat. Probabil concertul asta il voi privi mereu ca un punct de cotitura, caci am realizat ca death metalul are toate sansele sa ocupe de acum inainte un loc mult mai important intre preferintele mele. Desi oarecum mergeam pe directia asta, caci in ultimii doi ani am cautat lucruri tot mai complexe si mai acide, aveam nevoie de asa ceva ca sa inteleg. Sa ma inteleg si sa imi inteleg o parte din preferinte. Multumesc Hatework pentru ocazia asta!

Arana

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.