Despre promovare (sau altele)

În momentul în care ne găsim pasionaţi de ceva, sau pur şi simplu încântaţi de o nouă găselniţă, apare o nevoie acută de a împărtăşi. Fie că e vorba de o carte despre care ai vorbi toată ziua. Sau poate un videoclip interesant, pe care ajungi să îl afişezi mândru şi ostentativ la status. Alţii dau massuri cu bancuri, joculeţe ori alte chestiuţe ce le fac ziua mai frumoasă sau mai puţin banală. Uneori, când vine vorba de interese, de pasiuni în adevăratul sens al cuvântului, nu este suficient atât. Ajungem să ne identificăm cu ale noastre pasiuni, pentru că până la urmă e normal, e doar un element în plus al personalităţii cuiva. Însă nu e mai puţin prezentă – din păcate aş zice – promovarea unor adevărate fenomene sau orientări ce atrag masele, ce atrag nu indivizi ci categorii întregi de oameni, uşor de identificat printr-o serie de trăsături comune, oarecum ce ziceam mai de mult despre nevoia de apartenenţă la grupuri si comunităţi, nevoie acută de identificare născută – evident – din frica stupidă de a nu fi acceptat, de a fi respins chiar, pentru simplul motiv că nu aderi la ceva.

Mă deranjează promovările ostentative, rezultate nu atât dintr-un veritabil simţ altruist, de apartenenţă, cât dintr-o obligaţie prost înţeleasă de cel care promovează. Ca să dau un exemplu: sunt convinsă că mulţi au văzut bannere cu „susţin blogosfera feminină”. Întrebarea mea este de ce. Pur şi simplu faptul că eşti femeie te obligă să te aliezi cu toate celelalte care au blog, să le lauzi şi să le promovezi, să le dai linkurile, indiferent cât de idioate sunt, cât de neinspirate sau cât de puţin talent la scris au. Well, newsflash!, există şi femei care nu sunt perfecte, ba chiar foarte foarte proaste, şi e foarte bine aşa. Mai mult de atât, mai sunt unele care se simt foarte bine pe cont propriu şi care nu au nevoie să le fie făcută reclamă doar pentru că sunt femei. Eu vreau să fiu citită pentru ceea ce scriu. Cum şi cât pot. Nu pentru că sunt femeie, nu pentru că mă înscriu pe o listă ce se vrea cuprinzătoare si ce vrea să arate ce contează. Mă întreb cine decide dacă contezi sau nu. Argumente de genul traficul nu merg, căci cum spuneam şi înainte, prefer să am 5 cititori inteligenţi decât 150, din care 138 cretini, 10 spammeri care la rândul lor vor doar trafic, şi vreo 2 inteligenţi rătăciţi de pe vremurile când nu eram promovată. Şi totuşi au fost încântate de idee tipe pe care le citesc şi care nu sunt nici proaste, nici retardate, ba mai scriu şi bine şi sunt undeva sus. De ce aveau nevoie ele de treaba asta?

Continuând în aceeaşi notă, e foarte la modă şi să critici un fenomen, generalizând până la absurd şi înapoi, incapabil de a te dovedi altceva decât un gică-contra gratuit, fără nicio bază. E uşor să zici ca „blogosfera feminină” e o aberaţie întemeindu-te pe crezul tău. Poate femeile alea chiar cred în ceea ce fac şi chiar visează la o uniune supremă a meseriaşelor cu blog. Nu-i aşa? Nu acesta ar fi argumentul care mi-ar demola cele spuse? Eu spun că nu şi asta din simplul motiv că privesc cu dubii orice fenomen care invită la o participare în masă, care se vrea atât de nediscriminatoriu – promovând totuşi cea mai veche formă de discriminare (da chiar există si misandrie, nu doar misoginism) – încât ajunge să îşi piardă orice credibilitate promovând absurdităţi şi lăsând pe dinafară chestii care poate ar merita, repet, pentru ceea ce sunt, nu pentru organe date de gene, dar care nu apelează la veşnica reclamă.

În viaţa de zi cu zi am dat cu piciorul la anumite treburi pentru că pur şi simplu am refuzat să ies în faţă prin mijloacele care mi se cereau. Dacă am o calitate şi tu ai nevoie de un om cu calitatea respectivă, păi fă bine şi caută-l în mod corect, nu afişând pe toate gardurile cât de bun eşti tu şi câtă nevoie am eu de tine.  Normal, e cât se poate de greşit să fiu într-o continuă aşteptare, însă pe de altă parte am fost mereu de părere că în momentul în care eşti bun într-un domeniu – şi mă refer cu adevărat bun,  adică ai inclusiv acea inclinaţie naturală care face lucrurile să pară uşoare, iar dacă nu sunt, rămâne plăcerea de muncă – primul tău obiectiv e să devii şi mai bun, să evoluezi, să mergi mai departe nu să te opreşti şi să te concentrezi a arăta altora cât de bun eşti. La fel stă treaba şi cu scrisul, în speţă bloggingul. Vrei să faci asta, ca aşa ai tu chef, păi o faci. Nu pentru a te afilia unor orientări, nu pentru a te promova (vorbesc evident despre average person, nu despre „vedete consacrate” care văd în blogging doar o altă metodă de publicitate), ci pur şi simplu pentru a fi tu şi într-un alt cadru. Şi atunci de ce toată această nevoie de atenţie şi de conştientizare a celorlalţi asupra existenţei tale. Cu ce te ajută pe tine faptul că apari pe o listă alături de alţi n oameni sub o etichetă frumoasă, roz dacă se poate. Nu are nicio legătură cu cine eşti tu.

Am ajuns sa îmi fie cu adevărat teamă sa comentez în anumite locuri, deşi le citesc cu plăcere, deşi ating subiecte care mă interesează şi asupra cărora am ceva de spus din cauza faptului că restul comentatorilor sunt acolo din alte motive. Sau pentru că, „,mică” fiind, risc să mă trezesc cu acuze de caut publicitate şi promovare doar pentru că aş îndrăzni să fiu contra sau chiar pro unor anumite păreri. Exemple ar fi subiectiv.ro sau dono.ro. Pe altele nu am această teamă pentru ca deşi cunoscuţi, autorii lor impun o altfel de atmosferă, benefică pentru ei dar şi pentru cititori. Ban la cretini, răspuns la cei mici si neajutoraţi, dar totuşi suficient de inteligenţi. Exemple: demaio.info sau krossfire.ro.

Nu sunt sigură că am fost destul de coerentă şi că se înţelege ce anume vreau exact. Ca mesaj de transmis, căci altceva chiar nu urmăresc prin scris, mai ales aici. Cert e că am o fobie aproape înnăscută faţă de etichete si faţă de grupări pe considerente cel puţin superficiale. Evident, când spui toţi bărbaţii sau toate femeile adresezi unui mare număr de oameni, care vor răspunde însă doar pentru că sunt bărbaţi, respectiv femei. Altceva înseamnă însă apartenenţă; până la urmă şi eu ca toţi ceilalţi aparţin undeva, unor grupuri mai mari sau mici, în funcţie de specificitatea criteriilor. Totuşi, asta nu înseamnă că vreau identificare cu sau accept o asemenea identificare din afară. Poate nu văd eu bine lucrurile, dar trăim pare-mi-se într-o societate care ştirbeşte destul de mult puterea individului, ba chiar noţiunea de individ în sine are de suferit. Aşa că nu văd absolut niciun motiv pentru care aş încuraja o mai largă „afiliere”; aş vrea, mi-ar plăcea mult de fapt, să trăiesc într-o lume în care individul să fie mult mai important, în care statisticile să nu mai existe (le urăsc prea mult pentru a detalia şi oricum am mai menţionat repulsia mea faţă de ele), în care eticheta să fie aplicată doar pe haine pentru a şti la ce temperatură trebuie să speli bucata aia de material, în care noţiunea de grup să nu implice dedicare oarbă. Ştiu că oarecum exagerez, că lucrurile nu stau chiar atât de rău, doar că am impresia că tendinţa nu este tocmai pe placul meu. Şi atunci, de ce să nu vorbesc. De ce să ajung să îmi fie teamă de judecată nefondată. E clar că ea va exista, doar că nu are puterea să schimbe nimic din ce şi cum gândesc. Măcar pe blog să nu existe constrângeri. Măcar spaţiul tău să fie cu adevărat al tău, indiferent că te citesc 50 sau 5000 de oameni. E greu să ai curajul… ?

Arana

PS: doresc o nouă moarte lentă celor de la zelist, deoarece:

• Dacă tot m-aţi băgat acolo, măcar să aveţi decenţa să nu ziceţi că am 2 posturi în ultimele 30 zile; asta de vreo două luni încoace
• Dacă tot credeţi că deţineţi adevărul absolut în materie de blogging, faceţi măcar treaba până la capăt şi cu profesionalism; asta include să nu mai abuzaţi de wide web
• Dacă tot nu vă gândiţi să întrebaţi dacă cineva vrea să apară acolo, măcar dă-mi posibilitatea să mă exclud de pe listele tale
• Sau dacă nu, dă-mi macar ban pe ip să nu mai fiu tentată să vă vizitez, căci sunt prea masochistă să mă opresc singură.

Merci mult. Cu drag, Arana

Pentru a nu se mai trezi si altcineva ca vorbesc prostii, there you go: (print screen facut acum, daca nu e suficient fac unu in care sa se vada si data de azi si ora!):

Publicitate

Simt elitist – extreme elitiste

„Eu zic ca majoritatea ar trebui sa decida”

-de cate ori aud replica asta, ceva explodeaza. Cum adica domnule, bazat pe ce? Bun, nu am chef si dispozitie in a intra in vesnica polemica democratie vs absolutism – pt ca in sine, au fost niste experimente politice, unul doar mai putin esuat decat celalalt si impus ca atare ca fiind cea mai buna solutie. Ce ma deranjeaza pe mine e ca principiul democratic se aplica peste tot. Oriunde. In orice domeniu. La orice ora. Nu vad absolut nicio justificare pentru care trebuie sa inghit n statistici conform carora ma incadrez, de ex, intr-o generatie de inculti, analfabeti, amatori de cluburi de 2 lei, cu haine kitch, cu biblioteca formata din reviste glossy, cu principala ocupatie statul degeaba si/sau televizorul etc etc. Probabil cunoaste toata lumea statisticile de genul si veridicitatea lor. La un moment dat am ajuns sa ma satur de a fi incadrata pe nedrept in diverse categorii. Bine, fac parte din fumatorii sub 25 ani, de ex. Dar asta nu inseamna ca simt un sentiment de altruism fata de „co-categoristii” mei.

In ceea ce ma priveste societatea si majoritatea sunt de regula niste rebuturi. Nicaieri in istorie masele nu au reprezentat altceva decat o unealta ametita a diversilor – fie ca diversul era om politic, dictator, Biserica sau orice altceva. Da-i paine si circ si l-ai rezolvat. Romanii au intuit asta. Astazi se stie acest fapt. Doar ca azi majoritatea se considera elita. Ceva la un moment dat s-a rupt, odata cu principiul democratic, si s-a ajuns la a iconiza niste oameni care pana nu de mult nu reprezentau altceva decat niste robotei in mainile sortii – soarta in acest caz fiind puterea (sub orice forma vreti voi). Prin absurd inteleg „importanta” democratiei. In concret insa, replica de la inceput imi da tot mai multe momente de indignare si iritare. Unde e un grup e si o majoritate, si evident niste „exclusi” – problema e ca tocmai exclusii gandesc si se lasa prada ideilor. Ceilalti nu fac decat sa adere la ceva frumos si impodobit, apetisant, tocmai pe placul lipsei de gandire si profunzime. Oriunde isi pune majoritatea amprenta se inregistreaza un regres, cel mult o stationare intr-un punct mort. Nu exista revelatii decat la nivel de individ. Nu exista idei si concepte decat la nivel de intelect, la nivel de intelect elitist, daca vreti. Insa, aproape inevitabil, se cade in extrema in care subsemnata se gaseste – ignoranta fata de majoritate incepe sa se dezvolte intr-un dispret, de multe ori dus la extrem; senzatia de independenta fata de doctrina majoritara devine incet incet o necesitate, un fel de aer pentru intelect. Ajungem sa ne detasam si sa respingem orice are o participatie larga, doar pentru acest motiv. La un moment dat se pierde esenta din tot ce inseamna aderenta maselor. Cateodata ne scapa printre degete idei ce poate, intr-o minte ceva mai libera, ar fi dus la o revelatie. Se creeaza cercuri peste cercuri, tot mai stramte si mai zidite. De la elogiul maselor apare tendinta de elogiu, pe nedrept, al elitelor – care pe nevazute se transforma doar intr-o contra, fara idei, fara baze, fara ceva concret care sa-i caracterizeze. Nu va duce asta doar la o noua majoritate, de care altii vor simti nevoia sa se desprinda?

Apare un cerc vicios… un cerc inutil. Pana la urma, ce e mai rau? Sa fii un majoritar inexistent, o papusa ca atatea altele, sau un extremist mizantrop, pentru care singurul scop a ramas opozitia, indiferent pe ce se cladeste ea…

Arana