Fără titlu – întrebări şi prostii

Mi se întâmplă uneori să mă străbată zeci de gânduri în acelaşi timp, de cele mai multe ori de o egală intensitate, dar atât de contrastante ca substrat, ca esenţă, ca probleme pe care mi le ridică. Momente in care luciditatea nu e prea uşor de obţinut, iar asta se vede. Din nou m-am blocat şi nu pentru că nu aş avea ce să scriu, ci doar pentru că am prea multe iar din diverse motive mă abţin:

• Pe de o parte mi-e frică de critică deconstructivă şi mi-e frică să nu se înţeleagă că vreau atenţie sau război; este un risc major când blogul tău e mic si puţin citit: orice gest ar putea fi catalogat drept căutare de atenţie. Asta pentru că pe undeva s-a uitat că scopul tocmai al unui blog e să poţi spune ce crezi şi, eventual, să te mai şi citească vreo doi-trei zevzeci
• În altă ordine de idei, mă gândesc ce rost are, dacă tot nu ajunge unde trebuie; nu de alta, dar probabil că cei care mă citesc oricum gândesc ca mine
• Pe de altă parte însă, nu ştiu la ce anume să mă opresc prima dată; cum am avut nişte seri destul de brain-dead mi le-am petrecut umblând pe bloguri si comentând sau nu pe unde apucam, adunând însă în acelaşi timp mult material virtual de criticat, de lăudat, de întrebat etc.
• Evident, se găseşte întotdeauna acea succesiune de evenimente zilnice, de vorbe auzite, de gesturi observate care mă îndeamnă să le analizez şi să le exploatez; aproape zilnic mă loveşte câte ceva, însă ajung să cred că oricum ce aş zice ar fi nerelevant şi nu ar interesa pe nimeni.
• Ah da, mă preocupă oarecum cine anume mă citeşte şi normal că nu vreau să ii dezamăgesc pe cei puţini care calcă pe aici; nu de alta, dar e vorba de oameni a căror inteligenţă o valorez şi nu aş vrea să rămân fără ei pentru ca o dau în platitudini. Ştiu totuşi că nescriind nimic nu îi va ţine aici
• Mai departe, nu reuşesc nici cum să stabilesc o prioritate, o oarecare ordine în care ar trebui sau nu să mă refer la ceva – ţinând cont de tot ce am zis deja
• Aş vrea să pot scrie doar despre cărţi, dar din păcate timpul nu îmi permite foarte multe lecturi şi mai am şi apucături de cărţi de 600 pagini în engleză

Aşadar,  mă voi gândi la cele spuse. Aveam nevoie să le zic, să le văd scrise ca să mă pot hotărî dacă de acum înainte voi aborda totuşi subiecte mai delicate sau dacă mă voi rezuma la ceea ce înseamnă mici bucurii sau simple plăceri; până la urmă e şi o chestiune de inspiraţie de moment şi de stare. Doar că nu vreau – din varii motive – să parvină aici prea mult din ce însemn eu ca personalitate enervant de (…). Pe de altă parte vreau să pot zice lucruri fără să mă gândesc cine ce va înţelege, numai că de multe ori se înţelege taman pe dos. Acum, ori nu mă pricep eu la explicat, ori sunt foarte mulţi cretini out there.

Acestea fiind scrise, mâine revin. Nu ştiu încă exact cu ce sau de ce anume. Vreau doar să fac blogul acesta să fie mai eu. Da, sunt muzică şi carte, însă un om nu se opreşte aici. Vreau sa fiu om, nu scriitură – poate pentru că îmi lipseşte acea doză de strălucire care mi-ar îngădui să fiu doar scriere. Şi mai vreau să fiu omul pe care îl văd eu, indiferent de cel afişat direct, indirect, prin măşti, feţe, aparenţe şi tot arsenalul care ne însoţeşte de câte ori purtăm câte o conversaţie sau pur şi simplu ieşim din casă.

Arana

Publicitate

Bacchante

Motto:

Afear’d of Bacchante,
And dost thou ‘hold the yill? –
Behind is the sleepless;
Eyne ‘holding na mo.

Preoteasa zeului Bacchus, dedicata trup si suflet slavirii zeului savorilor trupesti, apare ca o decadenta imagine a puritatii, un soi de frenezie existentiala dedicata corpului. Mitologia greaca este o infinita sursa de metafore si reprezentari. Cautand printre eroi si zei, e imposibil sa nu gasesti o imagine potrivita, reprezentativa, desigur o inaltare a nimicului pe care il reprezinti. Putini insa exploreaza calitatile prin aratarea antiteticului.

Asadar, Bacchante nu e zeita mea. Nu imi inspira dorinta nesabuita de a trai trupeste. Ochii ce vad, o ocolesc, caci ea nu poate aduce nimic bun. E murdara si aruncata in colturi, e marsava si ii place sa-i faca pe altii sa-i slujeasca, ametindu-i cu licori parfumate si dulci, ajungand cu totii sa idolatrizeze soarta ei. E de admirat ca e opusul a tot ce trebuia sa fie ea. Nu este frumoasa, nu este sculptata, nu innebuneste prin lirism – fie acesta al spiritului sau al corpului. Reuseste sa arate ce e mai rau in om, sa arate simplitatea pana si celor mai mareti regi, ucide pentru ceea ce vrea si scopul ei ar putea fi o stapanire din umbra, cea mai dulce forma de conducere.

Si atunci, de ce Bacchante? Pentru ca lepadand aparenta de prostitutie, ramanem cu claritatea si puterea spiritului. Niciodata n-a fost laudata decat pentru ce a oferit fizic. Sfidand soarta, ma apropii ei, desi trasaturile noastre comune se opresc la degustatul vinului. Sau e chiar asa? Greu de spus care e natura omului, pentru ca mereu ne impiedicam de aceleasi si aceleasi aspecte complet inutile si de fatada. Asta avem, cu asta defilam. Nu ne face nicio placere sa descoperim in cel ce-l uram un OM. E mult mai dulce satisfactia in fata defectelor fizice, decat o dureroasa intruziune in moral si spiritual. E vorba de vointa, de infruntare si de cautare. O provocare pana la urma, a afla ce e in spatele chipului, a descoperi unde inceteaza legenda si incepe sa se desfasoare prezentul si in fine, o provocare de a escalada paradoxurile, de a le acapara. Si toate astea doar deschizand ochii si ignorand numele. Pentru ca suntem ce suntem, nu ce ne-au spus zeii sa fim.

Arana

Sexus by Miller

Un roman erotic. Sau asa s-a decis, pentru scenele explicite ce impanzesc frenezia de idei. E o varsta potrivita pentru a citi cartea? O varsta la care sa gasesti echilibrul pe care Miller il seaca de substanta, sa inlocuiesti explicitatea cu realismul brut al epocii moderne, pe scurt, o varsta la care romanul sa fie destul de influent pentru o alegere subita, pentru un mod nou de abordare a unei parti din viata. 21 cred ca este raspunsul meu.

Reprezentand un cadou, cartea o urmaream de mult. Daca m-ar intreba cineva de ce, nu i-as putea raspunde. Era o simpla senzatie ca dl. Miller creeaza ingenios, o creatie pe gustul meu. O mostra de literatura inovatoare, totusi accesibila (tind sa cred insa in capcana accesibilitatii, fiind de fapt o simpla manevra de explorare a unui numar cat mai mare de cititori), literatura despre creatie. Poate parea ciudat ca asta e ideea care m-a marcat in principal. Ca am trecut peste decadenta umana, peste nadir si zenit, agonie si extaz, suprema idealizare a placerii fizice. Insa pentru mine placerea intelectuala a fost cea care mi-a zgandarit dorinta de a explora cartea, de a intelege personajul si de a face ceva ce el nu a facut – sa scriu. Din nou.

Ideile exista. Circula liber, le prindem si le dam drumul aproape oriunde. Dar se pierd tot atat de usor cum apar. Efemeritatea lor, spre deosebire de a noastra, poate fi insa oprita. Mai devreme sau mai tarziu, important e sa nu se ajunga la prea tarziu. Nu avem talent de a ne exprima, pierdem esenta, ne lovim de clisee, limbaj de lemn si traim pentru fizic. Un truism? Un cliseu pe care il prind tocmai pentru ca incerc sa il evit? Intrucat a ma judeca singura e un act strict intrinsec, prefer sa nu analizez acest fapt. Nu e asta relevant. Relevanta e doar ideea. Care are multiple surse, multiple modalitati de exprimare. Un om interpreteaza cat si cum poate, atrage un manunchi de idei pe care le numeste principii si porneste la drum. Fiecare experienta e un drum. Ca orice drum, se poate infunda, bifurca, umple de gropi. Asta insa ramane sa decida timpul, fie el al luminii, fie al fluxului constiintei.

Arana