Divisadero lui Ondaatje

Nu ştiu de ce, dar când am văzut acum 2 săptămâni că următoarea carte din colecţia Cotidianul este Divisadero de Michael Ondaatje -citind şi câteva rânduri despre ea – am hotărât că trebuie să o citesc. De regulă nu urmăresc colecţia, din când în când mă mai uit ce mai scot însă atât. Ca tot ce e la modă şi prea mult, mă respinge şi ideea de a aduna cu sfinţenie cărţile astea, fără a le citi sau ceva, ci doar de dragul de uite ce biblioteca mare am eu, plină de cărţi la 5 lei. Pff.

Revenind la Divisadero. Mă aflu iar într-un punct în care scriu despre o carte care, dincolo de orice, a reuşit să mă frustreze. Schematic, firul urmăreşte câteva personaje, din epoci diferite – azi, trecut – legate foarte vag, tras de păr chiar, prin existenţa unei locuinţe ce îi uneşte strict doar pe Anna, o tipă cam ciudată dar nu destul de ciudată încât să fie interesantă sau să îmi trezească ceva pasiuni, şi un poet care are parte de un destin stupid. Deşi la debutul romanului ai crede că personajele principale sunt gemenele Anna şi Claire (mai bine spus „gemene”, căci deşi sunt tratate astfel de tatăl lor, suntem informaţi la un moment dat ca Claire e de fapt adoptată – un truc al autorului care însă nu se dovedeşte necesar), până pe final am ajuns să mă întreb pe cine vrea de fapt sa îmi prezinte nenea acesta? Poate pe cele două care se rup definitiv. Sau poate pe Segura care se luptă cu infirmitatea, cu căsnicia nereuşită, cu un război privit printr-un ochi, cu maturitatea, cu bătrâneţea şi cu ce se mai luptă un om in general. Un alt personaj aparent important e de fapt o casă, liantul dintre cele două poveşti. Eu înţeleg că Ondaatje a încercat să dezvolte o paralelă, să se joace puţin cu ideea de istoria se repetă, dar pur şi simplu nu i-a reuşit.

Am o destul de mare aversiune faţă de chestiile siropoase. Nu pentru ca sunt un soi de fiinţă de gheaţă, ci poate tocmai dimpotrivă. Pentru ca apreciez sinceritatea şi trăirile pe bune, nu cele induse doar pentru că trebuie să fie acolo, doar pentru că trebuie să atragă şi să stoarcă nişte lacrimi de la vreo gospodină. Mi se pare revoltător ce se întâmplă în cartea asta şi unde ajunge povestea, unde este forţată să ajungă. Povestea de iubire dintre Anna şi Coop ar fi trebuit să fie un hint cum că ar putea urma ceva mai dulceag, dar nu credeam. Pentru că dacă in prima parte a cărţii răzbate o naivitate şi un sentiment de natural şi firesc, în povestea vieţii lui Lucien ne sunt oferite pe tavă nişte clişee. Cu fiicele lui care îşi împart bărbatul mezinei – mă rog, fără ca aceasta să fie informată, dar la cum se întâmplă lucrurile nu ai decât să crezi că ori e proastă, ori există doar în imaginaţia lui Segura. Cu acesta care trebuie să se retragă şi să ducă o viaţa boemă, fără a exista o motivaţie prea clară pentru treaba asta. Nici măcar nu există o lipsă totală de motiv – chestie care totuşi ar fi mult mai mult decât ce e în carte. Totuşi, nici aici nu e chiar totul atât de urât. Mi s-a părut reuşit personajul Marie-Neige, puştoaica forţată să devina gospodină şi supusă, care îşi duce viaţa la reşedinţa lui Segura şi a mamei acestuia. E o pată de culoare în carte, prin inocenţa cu care abordează viaţa, prin inteligenţa ei şi dorinţa de cunoaştere, în ciuda condiţiei şi a mediului ei. E izbutită şi scena despărţirii fictive dintre ea si Lucien, trăirile de data asta sunt redate într-o manieră potrivită, lăsând la o parte dulcegăriile ce nu îşi aveau locul.

Autorul îmbină naraţiunea la persoana întâi, cu cea la persoana a treia, încercând sa creeze o imagine panoramică şi completă. Totuşi, nu mi se pare că i-a reuşit prea bine pluriperspectivismul, ci că s-a lăsat amăgit de o idee care aduce roade. În cazul de faţă însă, se întâmplă cu totul altceva, pentru că am surprins aproape peste tot acelaşi ton şi aceeaşi fluiditate narativă. Când sari de la o perspectivă la alta, nu e suficient să schimbi doar persoana substantivelor şi a verbelor. Trebuie să îţi schimbi „sufletul”, vocea, implicarea. Nu se poate ca omniscientul să fie pe aceeaşi poziţie cu personajul principal. Nu vrei să te implici afectiv într-o operă? Foarte bine, dar atunci nu folosi persoana întâi, nu te împrumuta celui sau celei care vrei să fie etalonul, jucătorul romanului. Dacă faci asta, atunci lasă-l să se desfăşoare, să transmită cititorului că nu e doar un nume într-o carte, ci o veritabilă entitate, o existenţă – care deşi nu îmbracă formă materială – are ceva de comunicat, are vocea sa, are elementele sale de identificare. Poate judec prea aspru, ţinând cont de recunoaşterea de care are parte Ondaatje. Însă dacă am pierdut timpul şi m-am străduit să termin cartea crezând în ea, pot şi să îmi manifest nemulţumirea.

Cu toate astea, mi-a plăcut aerul de lume ideală prezent în carte. Prin lume ideală nu înţeleg ceva feeric şi înconjurat de frumuseţe, ci e mai degrabă lumea care curge după reguli nescrise, în care micile întâmplări fac totul, în care nu se amestecă perversiunea realităţii. Pur şi simplu sunt unele cărţi care departe de a fi geniale sau de a-mi trezi cine ştie ce revelaţii, îmi rămân întipărite în memorie printr-un farmec ciudat, izvorât din realitatea curentă a cărţii, o realitate palpabilă şi totuşi fără mari legături cu ceea ce cunoşti, cu ceea ce ai recunoaşte ca fiind real. Ficţiunea înseamnă multe lucruri, multe păreri, multe colţuri de explorat. Unora le iese remarcabil, altora deloc, iar unii – ca în cazul de faţă – reuşesc să prindă câteva firicele de literatura, de ficţiune într-o mare nu tocmai reuşită. Ziceam ca am crezut în carte şi că aproape m-am luptat să o termin; totuşi, trebuie să spun că vroiam să o termin, că prima parte chiar m-a încântat pe alocuri, că a fost chiar o lectură reuşită „de trecere” sau pentru tren (revin cândva cu categoriile personale în care  împart cărţile) şi că nu o să mă apuc să mă înjur singură pentru că am luat-o, dar nici nu mă voi felicita.

Divisadero, Michael Ondaatje, Colectia Cotidianul

Arana

Publicitate