Am fost o săptămână în Barcelona, o săptămână în care am uitat de campania electorală, de muncă, de facultate, de tot ceea ce înseamnă a fi ancorată într-o realitate dureros de monotonă, ridicol de lineară. M-am întors alta, cumva nepăsătoare si ignorantă, un soi de ignoranţă ce m-a ţinut departe în continuare de realitate, refugiindu-mă în casă, imaginându-mi că pot controla lumea, că poate o dată sunt eu cea care impune regulile si limitele realităţii. Au fost zile ciudate în care m-am gândit mult la pre şi post Barcelona, la ce a însemnat excursia pentru mine, ce s-a schimbat – daca s-a schimbat ceva – în mine doar pentru ca am văzut altceva timp de 5 zile.
În mintea mea continuă să stăruie interiorul Casei Mila, de un realism aparte. Era acolo, tangibilă, puteam să o văd, însă în acelaşi timp îi simţeam prezenţa sufocantă, o fiinţă vie, cu amintiri si trăiri proprii, cu o viaţă eternă, doar a ei. Dăinuia cumva un aer de vechi nenatural, un vechi al altei lumi decât a noastră. Gaudi a reuşit să îşi imprime personalitatea in creaţiile sale, intr-o frenezie a creaţiei. Paşii mei au rămas suspendaţi pe colinele parcului Guell, suspinând după aerul cumva rece şi în aceeaşi măsură dulce si primitor. Nu aş fi crezut că o simplă plimbare într-un parc mi-ar putea aduce un altfel de linişte, izvorâtă din exterior, din artă si natură. Există un soi de magie ce acoperă oraşul, care nu are de-a face atât cu oamenii de azi, ci cu cei care, de-a lungul timpului, au păşit pe străduţele înguste şi umbroase, lăsându-şi amprentele ancorate în lumea care nu e.
Amintirile-mi fug de la Gaudi la Lluís Domènech i Montaner şi la cele două creaţii care subjugă prin irealitate şi prin magia arhitecturii: Palau de la Musica Catalana si Hospital de San Pau. Nu le pot descrie, deşi aş vrea, deşi le simt atât de vii în memorie. Sentimentul cel mai puternic continuă să fie cel de „cum se poate crea asta, cum poţi da utilitate unor asemenea construcţii, cum poţi fi, ca om, atât de îndrăzneţ în creaţia ta?”. Culori, mozaice, un festin de lumini, toate la un pas de a cădea în ridicol, aflându-se însă pe culmea cea mai înaltă a imaginaţiei. Doar pentru că cei doi au avut curajul să fie nu doar nişte arhitecţi, ci artişti ai materiei.
Arta ca vis, imaginaţia ca prelungire a subconştientului, ca întrupare a gândurilor ascunse şi intangibile are un sens deplin când vine vorba de Barcelona. E ironic cum fix înainte de a pleca am terminat de citit Abbadon Exterminatorul al lui Ernesto Sabato (o carte despre care mi-aş dori să scriu, care m-a îmbiat la fantezie si la durere in egală măsură, dar pe ale cărei limite nu le pot cuprinde în cuvinte), căci una dintre scene mă marcase, iar în Barcelona parcă mi s-a înfăţişat în materialitatea ei. E vorba despre o discuţie referitoare la creaţie şi la puterea unui artist. Pentru Sabato, există o legătură imensă între vis si punerea lui în realitate prin artă. Un creator trebuie să viseze mult, trebuie să accepte visul ca posibilă realitate, să îl impună celorlalţi. Şi asta pentru că nu există creaţie sinceră fără a apela la subconştient, fără a da glas lucrurilor din străfundurile minţii. Şi parcă tocmai asta înseamnă Barcelona, o joacă de-a realitatea, un mediu care te îmbie la visare si la fantasme. Nu pot şti ce-a fost în mintea lui Gaudi sau al lui Montaner, însa pot crea o versiune a mea, o alternativă la partea tangibilă a lumii. Iar această alternativă poate fi atât de reală şi de îmbătătoare, încât întoarcerea în lumea cunoscută devine o tortură.
Curaj, curaj, curaj!! Asta înseamnă Barcelona ca oraş de văzut, de străbătut şi de visat. Curaj a fost şi să plecăm pentru un concert: UneXpect. O trupă care a fascinat o mână de oameni, întâmplător prieteni şi i-a făcut să străbată 3000 km pentru a-i vedea. Însă, pe măsura ciudăţeniei trupei, concertul la rândul său a fost într-o primă fază o surpriză neplăcută căci în afară de noi mai erau in sală doar vreo alţi 10 oameni. Cum a reacţionat trupa? A cântat! Şi a dat tot ce era mai bun din ea, astfel încât cei care eram acolo să nu regretăm drumul, să nu regretăm nimic din ce a însemnat Barcelona pentru noi. Evident, ei nu aveau de unde să ştie de unde si cum am venit noi, însă era suficient că noi ştiam asta. Şi am trăit concertul de parcă ar fi fost ultimul pe care îl vedem, de parcă viaţa şi lumea urma să se termine în secunda imediat următoare ieşirii lor de pe scenă. Nu credeam ca imposibilul poate fi realizat aşa, ba mai mult eram aproape convinsă că nu va mai fi niciun concert, nicio trăire, nicio amintire de aşternut… M-am înşelat, din fericire, iar Unexpect ne-au încântat cu toate piesele de pe In a Flesh Aquarium, albumul care poate să răstoarne percepţia cuiva despre muzică. Nu mai puţin, din nou sentimentul de vis si de ireal a reuşit să mă domine, astfel încât a crea o atmosferă doar a mea de-a lungul concertului mi-a apărut ca o obligaţie izvorâtă din datoria faţă de creaţie.
Sunt lucruri pe care le regret… că nu am apucat sa văd Fondacio Joan Miro (muzeul de artă modernă), regret că am văzut marea prea puţin timp, regret că nu am ajuns nici la muzeul lui Picasso – nu, nu dintr-o urmă de snobism, ci dint-o simplă curiozitate, aproape naivă. Vreau să mă întorc, ştiu asta. Însă în acelaşi timp îmi dau seama că mintea mea era oarecum închisă – de fapt, este încă. Am văzut prea puţine lumi şi prea puţin am simţit până acum dorinţa de evadare. Simpla necunoaştere m-a ajutat să nu vreau să plec, să nu vreau să visez cum ar fi. Prea influenţabilă poate, lucrurile au luat o cu totul altă întorsură în mintea mea şi deşi mi-am dedicat câteva zile liniştirii gândurilor de ducă, acestea nu par a se vrea înfrânte. Mă întreb dacă sunt doar naivă si câteodată prea idealistă sau pur şi simplu a vedea un alt fel de realitate m-a făcut să o vreau eternă. Şi mă întreb dacă fiecare nou oraş va crea aceeaşi senzaţie de zbor, cum voi mai reuşi să accept că ceea ce e stabil e totuşi existenţa de aici, una care va înceta – în acest ritm – să îmi producă vise…
Sunt încă în Muzeul de Artă Catalană, instinctele de copil stau încă pierdute în Cosmo Caixa, papilele gustative nu contenesc să savureze cafeaua, atât de aromată şi de delicioasă fie că te bucuri de ea de la Starbucks, de la cafeneaua din piaţă sau la o terasă lângă mare, sucurile naturale din Boqueria (dos a 1 euro!!!) sunt încă vii. Totul miroase şi se mişcă în ritm de magie. Realitatea e însă o ceaţa densă, menită parcă să mă ducă în continuare înspre un trecut nou-născut.
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 