Arana's world under a picture of frenzy

Decembrie 1, 2008

Arhitectură. Muzică. Magie.

Am fost o săptămână în Barcelona, o săptămână în care am uitat de campania electorală, de muncă, de facultate, de tot ceea ce înseamnă a fi ancorată într-o realitate dureros de monotonă, ridicol de lineară. M-am întors alta, cumva nepăsătoare si ignorantă, un soi de ignoranţă ce m-a ţinut departe în continuare de realitate, refugiindu-mă în casă, imaginându-mi că pot controla lumea, că poate o dată sunt eu cea care impune regulile si limitele realităţii. Au fost zile ciudate în care m-am gândit mult la pre şi post Barcelona, la ce a însemnat excursia pentru mine, ce s-a schimbat – daca s-a schimbat ceva – în mine doar pentru ca am văzut altceva timp de 5 zile.

În mintea mea continuă să stăruie interiorul Casei Mila, de un realism aparte. Era acolo, tangibilă, puteam să o văd, însă în acelaşi timp îi simţeam prezenţa sufocantă, o fiinţă vie, cu amintiri si trăiri proprii, cu o viaţă eternă, doar a ei. Dăinuia cumva un aer de vechi nenatural, un vechi al altei lumi decât a noastră. Gaudi a reuşit să îşi imprime personalitatea in creaţiile sale, intr-o frenezie a creaţiei. Paşii mei au rămas suspendaţi pe colinele parcului Guell, suspinând după aerul cumva rece şi în aceeaşi măsură dulce si primitor. Nu aş fi crezut că o simplă plimbare într-un parc mi-ar putea aduce un altfel de linişte, izvorâtă din exterior, din artă si natură. Există un soi de magie ce acoperă oraşul, care nu are de-a face atât cu oamenii de azi, ci cu cei care, de-a lungul timpului, au păşit pe străduţele înguste şi umbroase, lăsându-şi amprentele ancorate în lumea care nu e.

Amintirile-mi fug de la Gaudi la Lluís Domènech i Montaner şi la cele două creaţii care subjugă prin irealitate şi prin magia arhitecturii: Palau de la Musica Catalana si Hospital de San Pau. Nu le pot descrie, deşi aş vrea, deşi le simt atât de vii în memorie. Sentimentul cel mai puternic continuă să fie cel de „cum se poate crea asta, cum poţi da utilitate unor asemenea construcţii, cum poţi fi, ca om, atât de îndrăzneţ în creaţia ta?”. Culori, mozaice, un festin de lumini, toate la un pas de a cădea în ridicol, aflându-se însă pe culmea cea mai înaltă a imaginaţiei. Doar pentru că cei doi au avut curajul să fie nu doar nişte arhitecţi, ci artişti ai materiei.

Arta ca vis, imaginaţia ca prelungire a subconştientului, ca întrupare a gândurilor ascunse şi intangibile are un sens deplin când vine vorba de Barcelona. E ironic cum fix înainte de a pleca am terminat de citit Abbadon Exterminatorul al lui Ernesto Sabato (o carte despre care mi-aş dori să scriu, care m-a îmbiat la fantezie si la durere in egală măsură, dar pe ale cărei limite nu le pot cuprinde în cuvinte), căci una dintre scene mă marcase, iar în Barcelona parcă mi s-a înfăţişat în materialitatea ei. E vorba despre o discuţie referitoare la creaţie şi la puterea unui artist. Pentru Sabato, există o legătură imensă între vis si punerea lui în realitate prin artă. Un creator trebuie să viseze mult, trebuie să accepte visul ca posibilă realitate, să îl impună celorlalţi. Şi asta pentru că nu există creaţie sinceră fără a apela la subconştient, fără a da glas lucrurilor din străfundurile minţii. Şi parcă tocmai asta înseamnă Barcelona, o joacă de-a realitatea, un mediu care te îmbie la visare si la fantasme. Nu pot şti ce-a fost în mintea lui Gaudi sau al lui Montaner, însa pot crea o versiune a mea, o alternativă la partea tangibilă a lumii. Iar această alternativă poate fi atât de reală şi de îmbătătoare, încât întoarcerea în lumea cunoscută devine o tortură.

Curaj, curaj, curaj!! Asta înseamnă Barcelona ca oraş de văzut, de străbătut şi de visat. Curaj a fost şi să plecăm pentru un concert: UneXpect. O trupă care a fascinat o mână de oameni, întâmplător prieteni şi i-a făcut să străbată 3000 km pentru a-i vedea. Însă, pe măsura ciudăţeniei trupei, concertul la rândul său a fost într-o primă fază o surpriză neplăcută căci în afară de noi mai erau in sală doar vreo alţi 10 oameni. Cum a reacţionat trupa? A cântat! Şi a dat tot ce era mai bun din ea, astfel încât cei care eram acolo să nu regretăm drumul, să nu regretăm nimic din ce a însemnat Barcelona pentru noi. Evident, ei nu aveau de unde să ştie de unde si cum am venit noi, însă era suficient că noi ştiam asta. Şi am trăit concertul de parcă ar fi fost ultimul pe care îl vedem, de parcă viaţa şi lumea urma să se termine în secunda imediat următoare ieşirii lor de pe scenă. Nu credeam ca imposibilul poate fi realizat aşa, ba mai mult eram aproape convinsă că nu va mai fi niciun concert, nicio trăire, nicio amintire de aşternut… M-am înşelat, din fericire, iar Unexpect ne-au încântat cu toate piesele de pe In a Flesh Aquarium, albumul care poate să răstoarne percepţia cuiva despre muzică. Nu mai puţin, din nou sentimentul de vis si de ireal a reuşit să mă domine, astfel încât a crea o atmosferă doar a mea de-a lungul concertului mi-a apărut ca o obligaţie izvorâtă din datoria faţă de creaţie.

Sunt lucruri pe care le regret…  că nu am apucat sa văd Fondacio Joan Miro (muzeul de artă modernă), regret că am văzut marea prea puţin timp, regret că nu am ajuns nici la muzeul lui Picasso – nu, nu dintr-o urmă de snobism, ci dint-o simplă curiozitate, aproape naivă. Vreau să mă întorc, ştiu asta. Însă în acelaşi timp îmi dau seama că mintea mea era oarecum închisă – de fapt, este încă. Am văzut prea puţine lumi şi prea puţin am simţit până acum dorinţa de evadare. Simpla necunoaştere m-a ajutat să nu vreau să plec, să nu vreau să visez cum ar fi. Prea influenţabilă poate, lucrurile au luat o cu totul altă întorsură în mintea mea şi deşi mi-am dedicat câteva zile liniştirii gândurilor de ducă, acestea nu par a se vrea înfrânte. Mă întreb dacă sunt doar naivă si câteodată prea idealistă sau pur şi simplu a vedea un alt fel de realitate m-a făcut să o vreau eternă. Şi mă întreb dacă fiecare nou oraş va crea aceeaşi senzaţie de zbor, cum voi mai reuşi să accept că ceea ce e stabil e totuşi existenţa de aici, una care va înceta – în acest ritm – să îmi producă vise…

Sunt încă în Muzeul de Artă Catalană, instinctele de copil stau încă pierdute în Cosmo Caixa, papilele gustative nu contenesc să savureze cafeaua, atât de aromată şi de delicioasă fie că te bucuri de ea de la Starbucks, de la cafeneaua din piaţă sau la o terasă lângă mare, sucurile naturale din Boqueria (dos a 1 euro!!!) sunt încă vii. Totul miroase şi se mişcă în ritm de magie. Realitatea e însă o ceaţa densă, menită parcă să mă ducă în continuare înspre un trecut nou-născut.

Arana

23 comentarii »

  1. Arana, ma bucur ca ai evadat, dincolo de limitele pe care nevoia sau lipsa ni le pune uneori. Am recunoscut toate fazele de care ai vorbit, si prin care am trecut in cele citeva calatorii ce le-am facut si eu…Cind am atins pamintul in Roma prima data , dupa ce am parasit Romania comunista in 1980…am crezut ca sint in cer…si lumea in care am intrat m-a schimbat. Schimbarile in noi vin si dinauntru dar si dinafara…

    Si astea sint doar dimensiuni pamintesti. Eu una imi imaginez ca exista si alte dimensiuni pe care nu le recunoastem ca am stat inchisi in sinea noastra…dar daca ni s-ar da sansa sau am deschide ochii sa vedem frumusetea si libertatea, si grandoarea acestui Univers, ne-am indragostii de el…si am dori sa-l examinam mai din aproape.

    Scrii foarte frumos…si descrii cu usurinta atit locuri cit si simtaminte care sint tot atit de greu de descris precum sint de greu de pictat apa si sticla pentru un pictor…

    Numai bine iti doresc…

    Comentariu de Rodica Botan — Decembrie 2, 2008 @ 09:30

  2. Frumoasa relatare. Dar poze n-ai facut ?

    Comentariu de isuciu — Decembrie 2, 2008 @ 10:33

  3. @Rodica: multumesc

    @isuciu: Am facut si poze (nu eu personal, ci noi)… si m-am gandit sa pun cateva, doar ca ceva m-a oprit. M-am gandit foarte mult daca sa ma includ si pozele cu mine, incat am ajuns sa nu mai pun deloc. Nu prea are logica, stiu, poate pun intr-un post separat.

    Comentariu de Arana — Decembrie 2, 2008 @ 10:47

  4. Pentru cateva minute (cat am citit) parca am fost si eu acolo.

    Comentariu de credal — Decembrie 2, 2008 @ 11:14

  5. Poti sa pui cele in care nu apari, normal.Adica asa am procedat si eu.

    Comentariu de isuciu — Decembrie 2, 2008 @ 11:38

  6. Ce e atit de gresit sa pui un pic de „personal touch”? Exista o lege nescrisa a blogariei, sau e ceva specific romanilor? Ca am vazut ca toti va feriti sa va expuneti in acest fel?

    Comentariu de Rodica Botan — Decembrie 2, 2008 @ 16:49

  7. isuciu – M-am hotarat, nu mai pun poze. E prea multa bataie de cap, plus ca vajaie netul cu frumusetile barcelonei…

    Rodica – e mai complicat in cazul meu; daca e vreo regula, eu nu o stiu, nu ader la ele. Doar ca nu vreau sa fiu judecata dupa cum arat. Evident, sunt multi cititori care ma cunosc. Dar care ma cunosc, deci nu se mai lasa influentati de cum arat. As vrea sa conteze ce scriu. As vrea sa fiu un alt fel de bloggerita. Sunt multe chestiuni care ma tulbura si ma revolta si care ma bucura si vreau sa scriu despre ele si sa stiu ca de asa putini dar alea sunt citite, nu chipul meu, urat, frumos, cum e el

    Comentariu de Arana — Decembrie 3, 2008 @ 01:22

  8. bv…
    am fost in Barceloan in 2002….si 2003 ..de fapt am facut revelionul acolo..si orasul este unul dintre cele mai frumoase din Europa….(unde mia pui ca era revelion cu 16 grade)….

    Ar fi terbuit sa vizitezi si Castelul Monjuic( foarte aproape de Piata Espagna)…..si multe altele….portul de ex….

    eu nu m-am plictisit nici o secunda in acest oras….pur si simplu era frand de oboseala la sfarsitul fiecarei zi.

    Comentariu de scorpse — Decembrie 3, 2008 @ 18:10

  9. In port am fost🙂 Nu am scris chiar toate locurile pe care le-am vazut. La castel intr-adevar nu am ajuns eu din cauza ca in ziua aceea nu m-am simtit tocmai bine si am fost nevoita sa iau o pauza de o jumatate de zi. Next time😀

    Comentariu de Arana — Decembrie 3, 2008 @ 20:58

  10. Gata, nu-mi mai face in ciuda. Sunt totusi curios de cum ai descrie stilul Unexpect🙂

    Comentariu de krossfire — Decembrie 4, 2008 @ 00:37

  11. „circus metal”😀😀 really, a fost cea mai buna chestie pe care am gasit-o, cand ma intrebau diversi oameni la ce anume concert merg si ce canta aia.

    Comentariu de Arana — Decembrie 4, 2008 @ 00:39

  12. Rândurile tale îmi dau curaj, deşi parcă este ultimul lucru de care aş vrea să beneficiez în clipele astea. Nu este nimic. Până una-alta, am citit fără să respir.
    Mulţumesc.

    Comentariu de DeMaio — Decembrie 4, 2008 @ 23:35

  13. Cu placere… in acest caz🙂

    Comentariu de Arana — Decembrie 4, 2008 @ 23:53

  14. Barcelona, un oras superb, nu l-am vazut dar cunosc opera lui Gaudi.Toate lucrarile lui sunt neobisnuit de frumoase si armonioase. Familia Sagrada! Extraordinar!
    Juan Miro, este pictorul care a daruit romanilor in 1972, sper sa nu gresesc, la marile inundatii de atunci, un tablou splendid. Posta romana a emis si un timbru!
    Tabloul semnifica (arta moderna) o barca, un copil, o lacrima!

    Comentariu de mirelateodorescu — Decembrie 7, 2008 @ 00:17

  15. Arana, as putea spune ca te invidiez, dar de fapt eu ma oftic🙂 Fac 5 ore cu masina pana la Barcelona si din vara tot incerc sa planific un weekend prelungit acolo, dar mereu apare cate ceva. Toata lumea zice ca Madridul trebuie vazut, ca este mult mai interesant ca Barcelona, insa tu mi-ai intarit convingerea ca trebuie sa ajung acolo si am sa ma dau peste cap sa fac asta.

    Cat despre concerte, nu de putine ori am fost la concerte de underground din Bucuresti, cu public foarte putin, dar care au fost de o mie de ori mai bune si mai frumoase decat un concert pe un stadion plin. Poate pentru ca atunci cand sunt mai putini oameni in sala, artistii sunt mai relaxati si canta pentru ei si pentru tine🙂

    Comentariu de ataraxia — Decembrie 10, 2008 @ 19:12

  16. mirelateodorescu: nu stiam asta despre Juan Miro, deci te cred pe cuvant😀

    ataraxia: pfff, daca as fi in locul tau m-as muta in Barcelona😀 Dar eu sunt foarte subiectiva in momentul asta. si da, ai dreptate cu concertele alea😉

    Comentariu de Arana — Decembrie 10, 2008 @ 22:20

  17. Hmmm, metalul experimental nu e chiar pe gustul meu, Abbbadon, El Angel Exterminador, ca si „Pendulul lui Umberto Eco”, tot din lecturile obligatorii pentru rockeri, cel putin printre ai mei prieteni, toti le citeam! Ce urmeaza, Borges, Llosa? :))) Im place mult Barcelona, am fost o singura data, pentru doar o zi si o noapte, si aia in 2 baruri metal din Bario Goth, in rest m-am vanturat intre Rambla si plaja… ai obsrvat cum pe foarte multe balcoane flutura drapelul Catalunyei?

    Comentariu de Drace — Decembrie 10, 2008 @ 22:22

  18. Drace: Llosa e citit deja, cu Borges sunt in negocieri :)) Nu stiu daca lecturi obligatorii pt rockeri sau nu, citesc destul de haotic, ma mai blochez pe cate un autor, mai experimentez, deh, nu sunt foarte normala de felul meu.

    Eu n-am ajuns in baruri de metale, de obicei picam moarta seara, dar i will go back!! Plaja mai putin, totusi era noiembrie. Si steaguri la balcoane? Sigur am vazut, dar nu le gasesc prin memorie momentan. Am retinut multe prostii, cum ar fi standu cu ciocolata si jeleuri, sau perdelele in toate culorile de pe la balcoane, insa drapele pauza…

    Comentariu de Arana — Decembrie 10, 2008 @ 22:27

  19. Asta cu lecturi obligatorii pt rockeri a fost tare🙂 Este prima data cand aud asa ceva. Si daca ascult My dying bride, Opeth, Diamanda Galas sau Sopor Aeternus ce ar trebui sa citesc?🙂 Daca intrebi un rocker de H.R. Lovecraft, habar nu are ca a fost parintele literaturii horror din care s-au inspirat multe trupe rock. Arana, asta ar fi un subiect interesant: lectura obligatorie pt diferitele stiluri de muzica. just kidding😉

    Comentariu de ataraxia — Decembrie 11, 2008 @ 13:54

  20. @Ataraxia: Ar fi trebuit sa pun ghilimele la „lecturi obligatorii pentru rockeri”, am inventat termenul, astea erau cartile care circulau printre noi, si observ ca nici acum nu s-a schimbat, cand te atrage genul asta de muzica e normal sa-ti placa si un anumit gen de literatura, nu neaparat doar horror (pentru cei care citesc).

    Comentariu de Drace — Decembrie 13, 2008 @ 01:01

  21. Eu le-am inteles si cred ca si Ataraxia, dar she was teasing. Oricum, daca as avea timp si rabdare si – talent – m-as baga la o parodie de genul carti obligatorii pt genuri de muzica; poate-l corupem pe krossfire, ca el e cu afinitati spre pamflete de genul😀

    Asa, redevenind serioasa, evident, lecturile si literatura se transmit oarecum. Totusi, eu nu servesc horror, desi mi-am promis ca tot incerc la un moment dat, macar din principiu ca nu poti critica ceva ce nu ai gustat.

    Comentariu de Arana — Decembrie 13, 2008 @ 01:05

  22. Cred ca ai un talent innascut de a transpune in cuvinte imagini si sentimente. Si mai cred ca esti o fiinta deosebita, putin prea profunda pentru lumea in care traim azi…. Ma bucur pentru tine ca ai avut ocazia de a-ti da seama ca ai aripi🙂 Spread your wings and fly….and don’t ever stop🙂

    Comentariu de Elena — Decembrie 28, 2008 @ 02:17

  23. Multumesc mult pt comment🙂

    Comentariu de Arana — Decembrie 28, 2008 @ 12:20


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: