Update (sau intruziuni partea 3)

Am tăcut. Pot să vă spun ce nu fac: nu citesc şi nu sunt pe atât de fericită cum aş putea fi. Dar pot să vă spun şi ce fac: ascult multă muzică, mă obsedează câteva albume (Nile – Those Whom the Gods Detest, 2009;  Candlemass – Death
Magic Doom, 2009; Ne Obliviscaris – The Aurora Veil, 2007), pe care le dau pe repeat, mă las învăluită de riffuri, ascult fiecare bătaie a bateriei cu o nouă senzaţie, redescopăr plăcerea muzicii. Îmi fac planuri, am nevoie de lucruri de care să mă agăţ, însă în acelaşi timp îmi vine să las totul baltă.

Să mă înec într-o baltă. Patetic probabil pentru că nu sunt ce aş vrea să fiu, iar asta poate fi una din cele mai oribile pedepse cu care îţi e dat să trăieşti. Standardele şi aşteptările mele sunt enorme, dar în ultima vreme nu le mai ating. Am hotărât să mă las de fumat. Poate nu mă mai simt vinovată că îmi cade bine mâncarea. Dar în acelaşi timp mă refugiez în alte chestii, sunt un om al extremelor, şi dintr-o închidere şi o refuzare a sinelui am căzut dincolo, unde mă reped la orice pare a fi un licăr de speranţă. Pentru ce? N-am idee, ştiu doar că trebuie să merg mai departe, să dau de mine în viitor, să schimb. Tot. N-am idee cum, pot doar să îmi mulţumesc că m-am lipsit de fragilitatea de acum câţiva ani, că nu mai fac aceleaşi greşeli, că am învăţat. Şi tot mă simt mică şi naivă. Tot am impresia că e doar o chestiune de timp să fac o tâmpenie de două ori cât mine. Aproape voit, aproape că am nevoie de adrenalina provocată de asumarea riscului, de sinceritate extremă, de experienţe noi, de căutare. Nu prea aştept vreo soluţie. Nicidecum miracole. Desigur, e absurd că mă refugiez în aşa ceva, că mă lupt să fiu ceva şi nici măcar nu urmăresc vreun scop.

Ce sens are? Uneori trebuie sa nu aibă sens. E nevoia de a lăsa lucrurile sa curgă. Să se întâmple cum vor ele, să nu mai fie totul direcţionat, controlat la precizie, prezis şi retuşat conform conştientului. M-am săturat pe de o parte să mă las dominată de asta, pe de altă parte nu aş mai fi eu dacă nu aş acţiona aşa şi dacă m-aş forţa să aleg altă cale. Nu poţi să adormi şi să te trezeşti altcineva, brusc să vezi lucrurile din alt unghi, sub altă lumină, influenţate de o nouă conştiinţă. Lucrurile astea nu se întâmplă, trebuie să te accepţi tu, să te înţelegi cu tine şi să nu te mai lupţi. Să nu-mi fie frică, să nu mă împotrivesc la ce sunt, poate să renunţ să mă conving că trebuie să mă schimb. Mi-e greu să înţeleg că nu întotdeauna e vina mea, că nu totul se năruie sub influenţa mea. Am momente de curată luciditate, de o încredere crescută şi condusă fiind de linişte. Dar sunt doar momente, răzleţe, imposibile. Atât. Restul e condus de haosul, de extremele, de contradicţiile, de nemulţumirile şi fobiile mele. Aşa că îmi e greu. Să mă controlez. Să citesc şi să mă prefac că e totul în regulă. Să scriu, să mă bucur, să înţeleg că micile fericiri ar trebui să conteze. Că cineva îmi mulţumeşte că datorită mie a citit o carte şi s-a îndrăgostit de ea. Sau i-a mers la suflet un album. Sau a înţeles o problemă de drept şi a luat examenul. Da, fac toate astea, la fel de involuntar cum fac şi răul. Da, pot găsi suficiente exemple să îmi arate că nu distrug tot ce ating, dar sunt şi mai multe, mai puternice, mai tăioase exemplele contrare. Şi pe acestea nu le pot nega. Nu le pot alunga din fiinţa mea, să le ascund în vreun ungher de unde să nu mai aibă puterea şi putinţa de a fi prea importante.

Aşa că da, mă reculeg… mă ascult şi mă contrazic. Şi uneori mă destăinui…

Publicitate

Eh, da…

Nu ştiu dacă s-a terminat vacanţa. Măririle sunt abia pe 16 si 20 septembrie, deci mai am incă 2 săptămâni. În interior însă m-am golit de timp şi vis. De când mă ştiu, marea mi-a provocat nişte sentimente extrem de intense, continuate şi crescute mult după revenire. Nu am o explicaţie pentru asta, nu sunt nici măcar o fire romantică ori siropoasă. Sunt însă obsedată de libertate şi alte valori pe care alţii mi le iau în derâdere, pe care oamenii le calcă în picioare pentru că nu sunt moderne, ba mai mult ar părea lipsite de sens. Dincolo de noncomformismul meu, am o latură conservatoare. Oscilez între extreme şi poate pentru aceasta îmbrăţişez marea, pe care o pot identifica până la ultima picătură cu propria-mi personalitate.

Am ajuns luni noapte înapoi în Bucureşti şi acum acasă în Tîrgu Mureş. M-am reconectat lent la lume, am continuat să citesc – căci dacă ar fi să fac o cronică a ultimelor două săptămâni cam la cărţi s-ar opri în proporţie de 70% – şi m-am împotrivit ideii de curgere a timpului, de noi planuri, de acordat atenţie lucrurilor importante. Am încercat să caut totuşi idei pentru blog, să reînvii nişte chestii pe care le aveam în minte înainte de plecare, însă am eşuat lamentabil. Ce m-a determinat să scriu acum e un episod pe care trebuia să-l împărtăşesc.

Azi, pe tren, citeam Zătul de Tolstaia, urmărind cu coada ochiului nişte australieni aflaţi în dreapta mea. El citea un JJ Rousseau în spaniolă – am aflat apoi că e de fapt argentinian, iar ea Khaled Hosseini – A Thousand Splendid Suns. Era foarte fascinată şi se întrerupea doar să îi mai spună prietenului ei cât de mult îi place cartea, how great this book is. Dincolo de Sinaia, au început să se agite crezând că e deja Braşov şi cum eram singura pe fază care puteam să îi şi fac să înţeleagă că mai e ceva, am scos botul din cartea-mi şi le-am zis că there is still about half an hour until Braşov. Eh atât i-a trebuit ca fără să ştiu cum, spunănd că da obişnuiesc să citesc în engleză, să mă trezesc cu cartea ei în braţe, semnată şi dăruită pentru că nu vrea să o mai care după ea. El era dezamăgit că trebuie să găsească pe cineva care citeşte spaniolă, după ce eu i-am spus că mă descurc la nivel de începător.

E ciudat că prima mea experienţă cu Hosseini n-a fost prea plăcută şi am fost cam dezamăgită. Şi nu ştiu cât de dispusă eram să îi mai acord o nouă şansă curând. Aparent a venit el după mine, pentru că nu pot să neg că entuziasmul australiencei m-a molipsit. Am pus-o la păstrare, la aşteptare, căci în Bucureşti fiind, mi-am înfrânt lenea pentru o vizită la Cărtureşti. Şi mi-am luat şi JN de ieri căci am observat că era Romanul adolescentului miop, pe care l-am ratat total şi am hotărât mai bine mai târziu. Nu vreau să comentez colecţiile de la Adevărul şi de la Jurnalul Naţional, discuţiile pro şi contra pe marginea lor sunt interminabile; ca să fiu sinceră mă tăvălesc de râs la reclamele celor de la Adevărul, care au ales o metodă foarte superficială de a se promova. Oricum, nu asta contează pentru mine şi nu văd de ce aş porni o cruciadă de principiu împotriva a ceva ce, mai mult sau mai puţin, îmi poate fi de folos. Oricum, nu mă deranjează, ori mai bine spus nu ma afectează, dincolo de un uşor snobism ce mă încearcă.

Urmează, mâine sper, o trecere în revistă a Maestrului şi a Margaretei – care m-a făcut să nu mai cred că pot participa la concursul celor de la Nemira, cu personaje necurate, căci pe de o parte aş fi influenţată de ce am citit, pe de altă parte cum să poţi să ridici privirea spre un tărâm unde s-a scris o capodoperă?…

Arana

LE: M-am luat cu visatul şi am uitat că vroiam să vă arăt o vacanţă şi un sfărşit de vacanţă, în imagini.

(zâmbetul nu e pentru poză… nu ştiam că mi se face poză – de obicei dacă ştiu ori mă strâmb ori îmi acopăr faţa)

Conversaţie. Înţelegere. Încredere

În ciuda felului rapid în care am ajuns să „comunicăm”, a mesajelor cât mai succinte şi mai lipsite de substrat, nu se poate trăi fără conversaţie şi fără încrederea din spatele unei discuţii. Nimic nu se compară cu o descărcare faţă de un prieten, faţă de un om care nu doar te aude, dar te şi înţelege, îţi percepe trăirile şi le dă un sens. Căci de multe ori lucrurile nu se pot clarifica, până nu le exteriorizăm. Totuşi de unde provine încrederea, care sunt limitele ei sau de câte ori trebuie să îţi fie înşelată până să ajungi să o pierzi sunt nişte realităţi incontestabile, nişte probleme cu care fiecare se confruntă la un moment dat.

Niciodată nu voi fi îndeajuns de obişnuită cu oamenii care au puterea să se destăinuie unui om pe care nu îl cunosc. Să schimbi câteva formalităţi cu cineva, iar cu prima ocazie să poţi să îi vorbeşti deschis este o calitate. Însă sunt oarecum convinsă că e şi o calitate a interlocutorului. Cu riscul de a părea vanitoasă, am fost mereu un punct de atracţie pentru diverse persoane, cât se poate de străine. Oamenii aparent se simt în siguranţă în preajma mea şi se pot deschide înaintea mea. Nu pot spune că reciproca e valabilă; probabil asta are un rol important. Faptul că las oamenii să vorbească,  rămânând eu destul de retrasă. E greu uneori, să simţi nevoia la rândul tău să turui vrute si nevrute, dar să nu ai cu adevărat puterea de a face asta. Pentru că fie ai nevoie de mult mai multă siguranţă oferită de interlocutor – care se câştigă de multe ori într-un timp îndelungat – fie respectivul om nu se află pe acelaşi palier sentimental ca şi tine. Astfel, deşi pe el nu îl deranjează o oarecare discordanţă ce există între tine şi el, tu nu poţi trece peste acest  zid.

Mă gândesc că zidurile în comunicare sunt extrem de dese. Timpul e presant. Nu e suficient pentru şuete, pentru cunoştinţe, pentru o evoluţie înceată şi firească. Epoca vitezei mi se pare repulsivă, din perspectiva aceasta. Cât de greu poate fi uneori să spui ceva simplu, doar pentru că ai uitat cum e să nu fi grăbit sau să nu fi obligat să spui acel lucru. Conversaţiile banale sunt oare doar atât? Nu ar trebui de fapt să fie un soi de preludiu pentru comunicare? Şi apoi, mi se pare la fel de dificil şi să porţi o discuţie banală. Fără implicaţii ce ar solicita prea multă gândire si frământare, însă având totuşi o semnificaţie. Să poţi vorbi despre o carte. Sau un album. Doar de dragul de a descoperi ceva împreună, nu doar de a te lăuda cu descoperirea. Din micile lucruri se ajunge la marile destăinuiri. Cartea a însemnat ceva pentru tine, de exemplu, şi ai vrea să areţi asta şi celuilalt. Însă dacă urechile lui sunt presate de timp, cum l-ai putea conduce în universul trecutului tău, în momentul declanşat de carte, în amintirea născută dintr-un simplu cuvânt. Nu e niciodată banal să fii simplu.

Onestitatea, deşi sună atât de desuet, are cel mai important rol în toată treaba asta. Fără a face paradă de sentimente diverse, e necesar pentru a avea parte de încredere să fii onest. Şi asta înseamnă să poţi să îi opreşti pălăvrăgeala aceluia care te deranjează, să îl încurajezi pe cel ce are nevoie de aşa ceva. În primul rând însă e onestitatea cu noi înşine. De ce si pe cine ascultăm. Există vreun interes, vreo urmare, sau e simpla dorinţă de a nu fi singur. De a nu fi izolat. De a fi pătruns în lumea cuiva – ca dovadă supremă a încrederii, a ideii de împărţire a sinelui.

Să poţi interveni în frământările altuia, să ţi se confere puterea ascultătorului sunt merite. Nu personale, ci izvorâte din personalitatea ta. Formată de-a lungul timpului, clădită sau nu, dorită sau doar întâmplată. Unele lucruri nu ţi le poţi explica prin câteva cuvinte. Sunt procese complexe, adevărate fenomene ale comportamentului şi ale conştiinţei. Transmitem semnale, e clar. Ele nu sunt controlate, nu sunt voite de noi, tocmai de aceea oferă sau nu încredere. Manifestări interioare împărţite celor din jur. Doar ca timpul nu ne mai permite luxul de a le observa. Încrederea e înşelată, primează interesele personale – mereu se găseşte câte unul – ipocrizia sau duplicitatea apar ca atuuri ale celui descurcăreţ. A te descurca e diametral opus ideii de a reuşi, de a urma o cale măcar bazată pe oareşice principii, dacă nu clădită pe acestea. Mai miră pe cineva că atâţia şi atâţia oameni nu sunt în stare să se exprime? Nu susţin o vină colectivă, nu am o conştiinţă colectivă de fapt. A nu aparţine începe să mi se pară o virtute, o modalitate de exprimare. A fi ca ceilalţi, asimilat reprezintă tot mai mult o negare a personalităţii, a cunoaşterii, o recunoaşterii altor oameni.

Aşadar, mai comunicăm? În cine mai avem încredere şi de ce? Unde e punctul în care se întâlnesc exteriorul cu ceea ce oferim acestuia?  De ce să taci atunci când eşti sigur că ai dreptate? Scuze se găsesc peste tot, mai greu se acceptă însă realitatea ca atare. Dar orişicum, realitatea ca atare e pentru cei slabi, sau comozi, sau asimilaţi, sau cum vreţi sa le spuneţi. Să îndrăzneşti să vezi măsura lumii prin ochii proprii. Unde ochi înseamnă om…

Arana

Despre promovare (sau altele)

În momentul în care ne găsim pasionaţi de ceva, sau pur şi simplu încântaţi de o nouă găselniţă, apare o nevoie acută de a împărtăşi. Fie că e vorba de o carte despre care ai vorbi toată ziua. Sau poate un videoclip interesant, pe care ajungi să îl afişezi mândru şi ostentativ la status. Alţii dau massuri cu bancuri, joculeţe ori alte chestiuţe ce le fac ziua mai frumoasă sau mai puţin banală. Uneori, când vine vorba de interese, de pasiuni în adevăratul sens al cuvântului, nu este suficient atât. Ajungem să ne identificăm cu ale noastre pasiuni, pentru că până la urmă e normal, e doar un element în plus al personalităţii cuiva. Însă nu e mai puţin prezentă – din păcate aş zice – promovarea unor adevărate fenomene sau orientări ce atrag masele, ce atrag nu indivizi ci categorii întregi de oameni, uşor de identificat printr-o serie de trăsături comune, oarecum ce ziceam mai de mult despre nevoia de apartenenţă la grupuri si comunităţi, nevoie acută de identificare născută – evident – din frica stupidă de a nu fi acceptat, de a fi respins chiar, pentru simplul motiv că nu aderi la ceva.

Mă deranjează promovările ostentative, rezultate nu atât dintr-un veritabil simţ altruist, de apartenenţă, cât dintr-o obligaţie prost înţeleasă de cel care promovează. Ca să dau un exemplu: sunt convinsă că mulţi au văzut bannere cu „susţin blogosfera feminină”. Întrebarea mea este de ce. Pur şi simplu faptul că eşti femeie te obligă să te aliezi cu toate celelalte care au blog, să le lauzi şi să le promovezi, să le dai linkurile, indiferent cât de idioate sunt, cât de neinspirate sau cât de puţin talent la scris au. Well, newsflash!, există şi femei care nu sunt perfecte, ba chiar foarte foarte proaste, şi e foarte bine aşa. Mai mult de atât, mai sunt unele care se simt foarte bine pe cont propriu şi care nu au nevoie să le fie făcută reclamă doar pentru că sunt femei. Eu vreau să fiu citită pentru ceea ce scriu. Cum şi cât pot. Nu pentru că sunt femeie, nu pentru că mă înscriu pe o listă ce se vrea cuprinzătoare si ce vrea să arate ce contează. Mă întreb cine decide dacă contezi sau nu. Argumente de genul traficul nu merg, căci cum spuneam şi înainte, prefer să am 5 cititori inteligenţi decât 150, din care 138 cretini, 10 spammeri care la rândul lor vor doar trafic, şi vreo 2 inteligenţi rătăciţi de pe vremurile când nu eram promovată. Şi totuşi au fost încântate de idee tipe pe care le citesc şi care nu sunt nici proaste, nici retardate, ba mai scriu şi bine şi sunt undeva sus. De ce aveau nevoie ele de treaba asta?

Continuând în aceeaşi notă, e foarte la modă şi să critici un fenomen, generalizând până la absurd şi înapoi, incapabil de a te dovedi altceva decât un gică-contra gratuit, fără nicio bază. E uşor să zici ca „blogosfera feminină” e o aberaţie întemeindu-te pe crezul tău. Poate femeile alea chiar cred în ceea ce fac şi chiar visează la o uniune supremă a meseriaşelor cu blog. Nu-i aşa? Nu acesta ar fi argumentul care mi-ar demola cele spuse? Eu spun că nu şi asta din simplul motiv că privesc cu dubii orice fenomen care invită la o participare în masă, care se vrea atât de nediscriminatoriu – promovând totuşi cea mai veche formă de discriminare (da chiar există si misandrie, nu doar misoginism) – încât ajunge să îşi piardă orice credibilitate promovând absurdităţi şi lăsând pe dinafară chestii care poate ar merita, repet, pentru ceea ce sunt, nu pentru organe date de gene, dar care nu apelează la veşnica reclamă.

În viaţa de zi cu zi am dat cu piciorul la anumite treburi pentru că pur şi simplu am refuzat să ies în faţă prin mijloacele care mi se cereau. Dacă am o calitate şi tu ai nevoie de un om cu calitatea respectivă, păi fă bine şi caută-l în mod corect, nu afişând pe toate gardurile cât de bun eşti tu şi câtă nevoie am eu de tine.  Normal, e cât se poate de greşit să fiu într-o continuă aşteptare, însă pe de altă parte am fost mereu de părere că în momentul în care eşti bun într-un domeniu – şi mă refer cu adevărat bun,  adică ai inclusiv acea inclinaţie naturală care face lucrurile să pară uşoare, iar dacă nu sunt, rămâne plăcerea de muncă – primul tău obiectiv e să devii şi mai bun, să evoluezi, să mergi mai departe nu să te opreşti şi să te concentrezi a arăta altora cât de bun eşti. La fel stă treaba şi cu scrisul, în speţă bloggingul. Vrei să faci asta, ca aşa ai tu chef, păi o faci. Nu pentru a te afilia unor orientări, nu pentru a te promova (vorbesc evident despre average person, nu despre „vedete consacrate” care văd în blogging doar o altă metodă de publicitate), ci pur şi simplu pentru a fi tu şi într-un alt cadru. Şi atunci de ce toată această nevoie de atenţie şi de conştientizare a celorlalţi asupra existenţei tale. Cu ce te ajută pe tine faptul că apari pe o listă alături de alţi n oameni sub o etichetă frumoasă, roz dacă se poate. Nu are nicio legătură cu cine eşti tu.

Am ajuns sa îmi fie cu adevărat teamă sa comentez în anumite locuri, deşi le citesc cu plăcere, deşi ating subiecte care mă interesează şi asupra cărora am ceva de spus din cauza faptului că restul comentatorilor sunt acolo din alte motive. Sau pentru că, „,mică” fiind, risc să mă trezesc cu acuze de caut publicitate şi promovare doar pentru că aş îndrăzni să fiu contra sau chiar pro unor anumite păreri. Exemple ar fi subiectiv.ro sau dono.ro. Pe altele nu am această teamă pentru ca deşi cunoscuţi, autorii lor impun o altfel de atmosferă, benefică pentru ei dar şi pentru cititori. Ban la cretini, răspuns la cei mici si neajutoraţi, dar totuşi suficient de inteligenţi. Exemple: demaio.info sau krossfire.ro.

Nu sunt sigură că am fost destul de coerentă şi că se înţelege ce anume vreau exact. Ca mesaj de transmis, căci altceva chiar nu urmăresc prin scris, mai ales aici. Cert e că am o fobie aproape înnăscută faţă de etichete si faţă de grupări pe considerente cel puţin superficiale. Evident, când spui toţi bărbaţii sau toate femeile adresezi unui mare număr de oameni, care vor răspunde însă doar pentru că sunt bărbaţi, respectiv femei. Altceva înseamnă însă apartenenţă; până la urmă şi eu ca toţi ceilalţi aparţin undeva, unor grupuri mai mari sau mici, în funcţie de specificitatea criteriilor. Totuşi, asta nu înseamnă că vreau identificare cu sau accept o asemenea identificare din afară. Poate nu văd eu bine lucrurile, dar trăim pare-mi-se într-o societate care ştirbeşte destul de mult puterea individului, ba chiar noţiunea de individ în sine are de suferit. Aşa că nu văd absolut niciun motiv pentru care aş încuraja o mai largă „afiliere”; aş vrea, mi-ar plăcea mult de fapt, să trăiesc într-o lume în care individul să fie mult mai important, în care statisticile să nu mai existe (le urăsc prea mult pentru a detalia şi oricum am mai menţionat repulsia mea faţă de ele), în care eticheta să fie aplicată doar pe haine pentru a şti la ce temperatură trebuie să speli bucata aia de material, în care noţiunea de grup să nu implice dedicare oarbă. Ştiu că oarecum exagerez, că lucrurile nu stau chiar atât de rău, doar că am impresia că tendinţa nu este tocmai pe placul meu. Şi atunci, de ce să nu vorbesc. De ce să ajung să îmi fie teamă de judecată nefondată. E clar că ea va exista, doar că nu are puterea să schimbe nimic din ce şi cum gândesc. Măcar pe blog să nu existe constrângeri. Măcar spaţiul tău să fie cu adevărat al tău, indiferent că te citesc 50 sau 5000 de oameni. E greu să ai curajul… ?

Arana

PS: doresc o nouă moarte lentă celor de la zelist, deoarece:

• Dacă tot m-aţi băgat acolo, măcar să aveţi decenţa să nu ziceţi că am 2 posturi în ultimele 30 zile; asta de vreo două luni încoace
• Dacă tot credeţi că deţineţi adevărul absolut în materie de blogging, faceţi măcar treaba până la capăt şi cu profesionalism; asta include să nu mai abuzaţi de wide web
• Dacă tot nu vă gândiţi să întrebaţi dacă cineva vrea să apară acolo, măcar dă-mi posibilitatea să mă exclud de pe listele tale
• Sau dacă nu, dă-mi macar ban pe ip să nu mai fiu tentată să vă vizitez, căci sunt prea masochistă să mă opresc singură.

Merci mult. Cu drag, Arana

Pentru a nu se mai trezi si altcineva ca vorbesc prostii, there you go: (print screen facut acum, daca nu e suficient fac unu in care sa se vada si data de azi si ora!):

Redefinim binele?

Intr-o lume in care normalitatea e extrem de diversificata, unde principiile mele si normalitatea ta sunt pe culoare distincte, binele a ajuns sa fie perceput ca una dintre cele mai relative notiuni; departe de a fi echivalent cu ideea de morala si echitate din conceptia vechilor romani, sau cu binele religios ce a dominat secole, binele contemporan e o insusire intuitu personae, o trasatura a personalitatii, la fel ca oricare alta. Unicitatea notiunii rezida in setul de valori pe care hotarasti sa il urmezi. Din punctul asta de vedere (dar si altele – e o poveste intreaga asupra careia voi reveni), nu cred in „unitate in diversitate”. Pana la urma nu vad de ce binele meu care inseamna sa savurez un album al impresionismului ar trebui comparat cu binele tau care inseamna un club de 2 lei, sau binele meu in care as merge la Hellfest e acelasi cu binele tau care, cu aceeasi bani, ti-ai lua un rahat de telefon cu sclipici.

Nu cred sa ii fii contestat cineva binele personajului din Foamea lui Hamsun. Portretul geniului, dar departe de latura sa romantica, un realism brut si sincer. Pentru el binele e sa-si urmeze dorinta de a scrie si apoi a darama tot ce cladeste prin creatie. Pentru el saracia si foamea ajung sa fie adevarate muze, rezistenta la viata sa fie un adevarat har. Nu il vezi ingropat intr-un maldar de vise materiale, ci totul se reduce la spirit. Adica, pana la urma personajul e un monstru si un sfant. El se dezice de morala si societate, il intereseaza prea putin barierele care exced sinelui. Nu este irealizabil decat ceea ce nu coincide sistemului tau ideal.

Binele fetei nesabuite (Llosa) e pe cat de zbuciumat, pe atat de original. O atitudine ce contravine normelor sociale, moralei si recunostintei, o atitudine egoista si lucida. Ce conteaza ca sfarsitul ei e tragic, cata vreme drumul a fost construit de ea si pentru ea. Ajunsese intr-un stadiu in care universul era alcatuit din ea. Nu are nimic in comun cu notiuni „general recunoscute” ca fiind de o inalta etica: bunatate, altruism, spirit de sacrificiu, spirit eroic, patriotism etc. Toate acestea sunt vorbe goale, notiuni construite pe dorinta de uniformitate si de intelegere a doar ceea ce pare sa izvorasca din niste concepte cladite in jurul Antichitatii. Fata nesabuita, fata rea, e antiteticul a tot ce ar trebui sa ne incante la o eroina, si totusi maniera ei de a aborda vata e de admirat. Poate si pentru ca te face sa crezi ca poti redefini binele pentru a-ti coincide.

Departe de a contesta niste notiuni prea generale si prea „normale”, incerc doar sa privesc dintr-o alta perspectiva rolul diverselor concepte in realitatea mea. Pentru ca, orice ar fi, dincolo de social, moral, etic s.a.m.d., se gaseste intotdeauna eul – mai mult sau mai putin integrat, dar in acelasi timp mai mult sau mai putin dornic de a fi integrat. Nu construiesc statui de aur diversitatii, dar nici unitatii. Nu incerc sa dovedesc o pozitie extrema. Nu. Totul se reduce – in ceea ce ma priveste – la o postura pe care o adopt eu, astfel incat sa coincida viziunii proprii. Fiindca desi nu cred in multe lucruri, inca mai am o doza de incredere in caracter si in puterea singularitatii.

Arana