Arana's world under a picture of frenzy

septembrie 2, 2009

3 Femei. şi eu.

Relaţia mea cu autoare, orice autoare în loc de autori, este minunată, magnifică, dar lipseşte. Nu cu desăvârşire, căci mici escapade am mai avut noi (îmi amintesc întâmplător de Hortensia Papadat Bengescu). Excepţia notabilă este Iris Murdoch (vedeţi aici, ce şi cum). Printr-un joc al sorţii şi al conjuncturii, în luna august m-am întâlnit cu trei scriitoare, fiecare cunoscută şi apreciată. Recunosc mişeleşte că încercat să merg la sigur, nefiind suficient de îndrăzneaţă pentru experimente.

În primul rând Cella Serghi şi a ei Pânza de păianjen, roman de care nu ştiam până acum (am mai recunoscut în multe rânduri că pot fi o mare ignorantă) şi care a avut parte de o adevărată revitalizare datorată JN. Peste tot auzeam şi citeam de ea, era pe buzele tuturor şi totul era de bine. Cartea am dat-o gata în decursul a aproximativ 24 ore, e clar aşadar că m-a prins, ba chiar m-a fascinat. Când am încercat însă să înţeleg de ce, mi-a fost greu. O fi poate tonul, suav şi totuşi nelacrimogen, o fi poate atmosfera, anii 20 pe care ajung să îi admir şi să îi doresc căt mai aproape. Fie la noi, fie aiurea, perioada interbelică este delicioasă şi oferă cele mai interesante cadre; şi nu pot decât să mă bucur că literatura a ştiut să profite de asta. Nu aş recomanda cartea asta cuiva care caută revelaţii în orice mostră de literatură. Pentru că sincer mi-e greu să redau înţelepciunea din spatele cărţii şi în plus sinceritatea şi candoarea îmbie la plăcerea lecturii. Spun asta, tocmai pentru că uneori şi pe mine mă irită ideea de a citi ceva doar pentru că este frumos. Sau a lăuda o carte pentru că este frumoasă. Alteori însă, e tot ce trebuie.

Desigur, aş putea să caut explicaţii în farmecul Dianei, în desele episoade în care am simţit şi am trăit ca ea (până la urmă sunt o studentă la Drept atipică, pasionată în egală măsură de ce fac acolo dar şi de alte lucruri adiacente, inclusiv literatura ori – spre ruşinea-mi – scrisul), ori poate ar trebui să laud îndemnul la visare pe care mi l-a trezit romanul. Sunt departe de a fi o fire romantică, dar Cella Serghi reuşeşte să trezească în mine ceva ce ar putea aduce a romantism. Nu vrea să scrie ca un bărbat şi asta e de lăudat. Nu mă întrebaţi acum cum anume scrie un bărbat sau dacă am impresia că un bărbat nu ar fi putut scrie romanul acesta. Nu insinuez nimic în acest gen, nu pot decât să remarc că pare a fi o carte scrisă pentru femei, mai mult. Chiar pentru adolescente, lipsindu-i din fericire ceea ce se întelege azi prin chicklit ori alte ameţeli. Totuşi, mi-e greu să văd un bărbat zâmbind drăgastos la episoadele în care Diana îşi descrie chinurile pentru a avea mereu cea mai drăguţă rochie. E ce-mi place la ea şi la carte în general: faptul că poartă o mască de naivitate şi senzualitate, ce poate induce în eroare, ori poate oferi ceva superficial dar mulţumitor. Dincolo de asta însă, se aşterne şi creativitate, şi talent, şi idei, şi măsură artistică. Sunt destul de sigură în acest moment că voi citi şi altceva de Serghi.

O a doua întâlnire a fost cu Marguerite Yourcenar, îndelung lăudată şi apreciată. Aici îmi recunosc din start greşeala că am luat o carte la întămplare, bazîndu-mă pe hazard să îmi dezvăluie faţa acestei autoare. Probabil – de fapt sper – că am făcut eu o alegere greşită şi că Alexis sau tratat despre lupta zadarnică nu este de fapt un roman semnificativ pentru opera ei. L-am citit din încăpăţânare şi o idee de curioziate, deşi sunt foarte multe lucruri pe care le-aş putea lista la categoria „nu mi-a plăcut”.  Pe de o parte m-a deranjat stilul tărăgănat şi cu un iz siropos, pe de altă parte am simţit potenţial în construirea unor personaje. Totuşi, în cele 100 şi puţin de pagini, impresia este mai degrabă cea de făcut totul fără efort şi superficial, repede repede să ajung unde mă interesează, insistând pe cele mai nepotrivite chestii pe parcurs. Dacă are cineva o recomandare şi îmi poate spune ceva ce merită citit, cu adevărat, de Yourcenar, chiar vă rog să nu fiţi secretoşi. Pentru că în ciuda gustului amar, am simţit şi curiozitate şi sete de mai mult. Sună cel puţin ridicol, realizez, dar uneori poţi să simţi că doar prima gură e proastă şi că de fapt partea savuroasă tocmai ţi-a picat pe jos. Şi apoi, ţinând cont că în literatură am căzut pradă câtorva prejudecăţi, încerc să mă feresc să judec prea aspru după prima vedere. Dacă e să compar, pe Rushdie l-am început cu Furie, care pe bune că m-a înfuriat, iar apoi de-abia mi s-a dezvăluit ca un autor remarcabil.

Aş spune în ultimul rând, de dragul simetriei, dar parcă e prea jignitor pentru Tatiana Tolstaia, cu a ei distopie fantastică Zâtul să o plasez în acelaşi context cu „ultimul”. Cartea asta trebuie citită. E colorată, e moralistă, e oarbă, e crudă, e distrugătoare de suflete, e deschizătoare de minţi, e îndrăzneaţă, e satirică, e înspăimântătoare, e, e. Cred că aş putea continua până mâine cu descrieri de genul acesta şi tot nu aş epuiza ce a reuşit rusoaica să creeze aici. Ar suna clişeic să spun că m-a marcat acest roman, însă îţi lasă o amprentă greu de scos apoi, cu orice ai încerca. M-am gândit mult dacă nu cumva merită o recenzie separată, însă sunt prea multe lucruri de spus despre ea şi prea puţine mijloace. Nu ştiu câţi vor avea revelaţii citind-o, dar oferă atât de multe unghiuri şi perspective, şi ajunge să fie atât de bolnavă pe alocuri, încât merită descoperită fără ajutor din afară şi fără vreun trailer (îmi permit să împrumut acest termen, pentru că mi-aş dori să văd ecranizată cartea; eventual de vreun spaniol, că tot se pricep ei la minunăţii, exemplu clar fiind Labirintul lui Faun). Cartea poate fi iritantă pe alocuri şi are unele greşeli de construcţie, în sensul că uneori încearcă să fie prea realistă şi să impună credibilitate, când chiar nu e cazul. Planul în care se dezvoltă universul creat acolo e de aşa natură să nu ceară artificii. Nu e nevoie ca cititorul să se poată plasa acolo, el trebuie doar să asimileze şi îşi transfere respectiva atmosferă în propria realitate. Farmecul distopiilor constă tocmai în realismul dureros al unei absurdităţi, iar asta cred că ar caracteriză cel mai bine romanul prezumatei nepoate al lui Lev Tolstoi (spun prezumată, pentru că deşi pe copertă apare ca stră-nepoată, am citit nişte articole unde se spunea că ea neagă acest lucru; en fin).

În concluzie, luna august a avut marele merit de a-mi mai deschide puţin ochii şi de a-mi arăta noi feţe ale literaturii şi noi mijloace de realizare a ei. De asta nu mă voi plictisi niciodată de citit şi de căutat mai mult, mai interesant, de ce nu mai obscur: consider literatura ca fiind cea mai deschisă artă, cea mai dispusă să complet lipsită de limite.

Arana

Publicitate

aprilie 2, 2009

Băiuţeii (Filip Florian. Matei Florian)

Am citit-o pe nerăsuflate. Repede, repede. Nu cumva să fugă vreo amintire dintre paginile cărţii. M-am bucurat de ea ca un copil de vata pe băţ: luam bucată cu bucată, parcă vroiam să dureze cât mai mult, însă ştiam că e mai dulce cu cât o savurez mai rapid. Băiuţeii mi s-a dovedit a fi o carte unică.

S-a scris mult despre ea. Cine a auzit de ea, fie că a citit-o fie că nu, ştie că e povestea unei copilării, scrisă la două mâini. Ce m-a surprins însă e cât de reală si palpabilă e acea copilărie. Câte evenimente comune nouă – de am crescut prin spatele blocurilor – mereu aceleaşi şi totodată diferite. Ce m-a încântat e francheţea scrierii, naturaleţea celor doi autori, care comunică pe tot parcursul cărţii, îţi împărtăşesc unul altuia aceleaşi secrete, însă nu te exclud pe tine, cititorul. Nu eşti un străin printre ei, ci începi să te simţi de parcă i-ai fi cunoscut mereu, iar astfel e firesc să ţi se destăinuie în modul acesta. Umorul fin, ironia, hazliul pe de o parte, seriozitatea, tristeţea şi în general veridicitatea pe de altă parte se împletesc  foarte bine. În plus e fluentă şi cronologic inspirată – nu e curgerea clasică a timpului, în cele două perspective, dar e o curgere firească a memoriei (în special cea afectivă).

Nu ştiu cât e real şi cât nu. Sunt sigură că scrisoarea lui Matei mare către Matei mic e cât se poate de fictivă. Dar sinceră şi drăguţă, încadrată la fix. Cartea e spectaculoasă pentru toate micile bucurii pe care le oferă. Nu pot să mă leg de valoarea literară, pentru că nu e ce citesc eu de obicei. E pur şi simplu scrisă din dragoste pentru trecut, pentru acel trecut pe care începem să îl uităm de la o vârstă, dar care e înrădăcinat în fiecare gest sau gând. Căci copilăria e locul unde-ţi porneşte personalitatea. Fraţii Florian au vrut să ne ducă într-o excursie în leagăn, să ne dea voie în lumea lor şi – de ce nu – să ne invite în a noastră. Căci e imposibil, pe măsură ce o citeşti, să nu fie zeci de amintiri proprii care să ţi învălmăşească în minte dorind să aibă soarta frumoasă a celor pe care le citeşti. Amintirile au orgoliul propriu: vor să se facă cunoscute. Reuşind să stăpânească şi să profite de acest orgoliu, autorii creează o experienţă unică.

Nu sunt multe de spus despre ea. Mi-aş fi dorit poate să o citesc mai devreme, să nu o tot amân dintr-un scepticism nefondat. Să cred în puterea celui care a scris Zilele Regelui. Dar nu regret că am amânat-o, orice carte îşi are momentul ei. Mi-ar plăcea să le pot mulţumi celor doi pentru că au scris-o, că ne lasă pe noi să o descoperim şi, prin asta, să îi descoperim direct pe ei, dar şi pe noi cei ce eram. Au crescut într-o epocă urâtă, însă în afara unor referiri la cozi şi la miracolul de a ascunde salamul in cuptor, nu suntem înecaţi în acea epocă. Şi e cel mai bine aşa, căci copiii sunt copii. Indiferent de război, sărăcie, lipsuri. Imaginaţia e cea care îţi oferă hrana la vârsta respectivă. Ce conta că eroul preferat, Rahan, avea sorginte politică, socialistă. Ce conta ca învăţătoarea era tovarășa, iar Patria ajunge oricum să fie un chipiu (ironic, Matei ştie ce soartă merita ea la vremea aceea). Filip nu devine pionier în prima serie, dar e mândru de colegul lui care reuşeşte asta; Matei îndrugă una alta despre şoimi, însă când Patria e chipiul tatălui vitreg, priorităţile sunt altele. Nu stai să te împiedici de frământările adulţilor, iar seva fericirii e mereu la indemână.

Aproape fiecare pagină conţine o întâmplare, un moment, un gând. Încărcătura emoţională te învăluie la fiecare pas. Totuşi, departe de a fi siropoasă, cartea este alertă, ritmul susţinut, cititorul năucit. Nu te mai gândeşti la stil, la valenţe artistice, la perspective. Trăieşti. Si aici e marele merit al romanului. De aici provin aprecierile – altora, dar şi ale mele. Literatura – uite că mi se confirmă – nu trebuie să însemne în primul rând artă. Poate fi şi trăire. Şi nu la modul realism, ci la modul din Băiuţeii. Tocmai de asta se citeşte foarte repede, se întipăreşte în memorie, capătă personalitate şi materialitate în mâinile tale de cititor. Inocenţa trecutului, mirajul acelor vremuri, încrengături de vise, firească dezbatere a timpului îngropat.

Sau cum, într-o referinţă critică, spune Paul Cernat (închei aşa, căci e mai bine spus decât aş reuşi eu în două mii de cuvinte):

Fraţii Florian nu apasă prea mult nici pedala fabulosului estetizant şi oniric, nici pe cea a experienţei livreşti, nu mizează pe argotismul dur, nici pe experimente de limbaj, nici pe realismul frust ori grotesc şi sordid, deşi toate sunt folosite cu discreţie şi bun-gust, în doze homeopatice. (…) Băiuţeii nu e o carte despre lumea de azi, ci o scufundare lucidă în magia trecutului intim.

Arana

Filip Florian Matei Florian, Băiăuţeii, ed. Polirom, 2008, ediţia a II-a

decembrie 4, 2008

F. Florian – Zilele regelui (păreri)

Filed under: Carti — Arana @ 23:35
Tags: , , ,

Poate că dintr-o stupidă prejudecată, sau poate din prea multe dezamăgiri cauzate de celebrele lecturi obligatorii din liceu şi din şcoala generală, am evitat si evit încă literatura şi autorii români. Ştiu că e o greşeală, un vot de neîncredere bazat pe experienţe nu tocmai relevante, însă s-a înstăpânit ceva in mine ce m-a ţinut departe de conaţionali.

Totuşi vâjâiala plăcută din jurul lui Filip Florian, la fel şi recomandarea făcută numelui lui – acum multă vreme ce-i drept – din partea unei persoane în a cărei gusturi am încredere (Roxa), m-au convins să îi acord o şansă. Şi cum Zilele regelui era proaspătă pe rafturile librăriilor iar descrierea şi coperta te îmbiau să o cumperi, m-am trezit cu ea acasă şi am rumegat-o în câteva zile. Şi mi-a plăcut! Pur şi simplu mi-a deschis ochii, mi-a oferit acea treaptă de care aveam nevoie pentru a putea încerca o nouă întâlnire, de data aceasta mai profundă şi mai relevantă cu ceea ce înseamnă literatura noastră contemporană.

Nu voi insista pe subiect, pentru că s-a discutat în multe locuri – de asta am si amânat să vorbesc despre carte, întrucât încerc pe cât posibil să fiu subiectivă şi să redau relaţia mea cu ea şi nu păreri asupra unor/inspirate din alte păreri. Aşadar, ce mi-a plăcut:

  • Atmosfera cărţii: bântuie aşa un aer de vechi şi de frumos, parcă prea frumos, feeric şi dintr-o altă lume, redată aproape ca într-un basm
  • Cuvintele: Filip Florian ştie să se joace cu ele, să le folosească spre binele poveştii; uneori parcă sunt prea alese, prea romanţate, dar farmecul lor e irezistibil
  • Tonul jucăuş: nu ştiu cum se face dar cartea mi-a aşternut un zâmbet pe buze de la un capăt la altul; nu vorbesc despre un zâmbet binevoitor, ci de unul sincer. Există o oarecare naivitate şi nepăsare acolo, combinate – paradoxal – cu multă implicare şi sentiment („feeling”)
  • Perspectiva din care e povestit, felul în care se naşte un viitor de mult apus acum, văzut prin ochi străini şi totuşi atât de ai noştri.
  • Siegfried motanul (nu se putea să nu) – pentru că mi-e cel mai drag personaj din carte, ca mod de construcţie, dar şi ca relevanţă şi „evoluţie”; scrisorile-scrijelituri vor rămâne în memoria mea mai mult decât iubirea dentistului cu domnişoara dădacă

Acestea ar fi, în mare, punctele care mi-au atras atenţia. Nu aş putea spune că Zilele regelui ar fi avut acelaşi impact dacă nu era a unui autor român, surprinzând o epocă românească (aş spune prima epocă românească). Există un puternic sentiment de apartenenţă care se naşte in timp ce treci prin paginile acestui roman, deşi nu una actuală, însă cititoare avidă fiind de multe ori mi-am dorit să recunosc oameni şi locuri din cărţi, să aibă ele o imagine fixată. Poate uneori e mai uşor să porneşti de la nişte linii trasate deja de o realitate cunoscută ţie, ca cititor.

Totuşi, Zilele regelui nu intră în seria de mari cărţi. Ştiu că avem nevoie de capodopere, avem nevoie de figuri pe care să le putem prezenta cu mândrie, care să ne zgândăre orgoliul de cititori. Nu ştiu dacă Filip Florian poate face asta, deoarece au fost câteva minusuri care m-au iritat şi care au alterat romanul pentru mine. În primul rând, povestea în sine este cam uşoară şi „cuminţică”, oarecum previzibilă, fără a fi necesar vreun efort pentru a pătrunde în esenţa ei. Nu caut neapărat greutate într-un roman, însă am nevoie de ceva să-mi ceară inteligenţa. Faptul că am zâmbit mult a fost plăcut, nu zic nu, dar parcă aş fi dorit mai mult. Apoi, m-a deranjat pe alocuri prostia, căci în unele momente personajele mi-au cam inspirat prostie – a lor, dăruită lor de către autor – enervantă însă prin simplitate clişeică. Vroiam mai mult de la cartea asta, promite mai mult, se poate mai mult. Mi-e greu să zic fix unde si ce anume, deci accept eventualele acuze de „e simplu să vorbeşti”; dar e frustrant să vezi că omul acela poate mult mai mult şi parcă nu vrea, parcă îi e frică. De exemplu, misivele lui Siegfried dovedesc creativitate, imaginaţie şi ce mai vreţi voi de la un autor. E clar deci că se poate. Pe de altă parte, finalul e sec şi stupid şi nu pot să înţeleg de ce. Adică da, poate nu vroia să ne strice zâmbetul, dar dacă  între un alt final, mai „nepotrivit”, poate chiar neconform cu atmosfera romanului şi acel final existent, prea simplu si prea uşor de uitat, ar fi existat cu adevărat o alegere – să zicem chiar la libera voinţă a cititorului – în mod sigur aş fi ales acel altceva.

În fine, e clar că am nevoie să mai citesc şi altceva de Florian. La fel de clar e că mă bucur că mi-am ascultat impulsul şi că am luat cartea asta. M-a ajutat să văd nişte lucruri şi să dobândesc o doză de încredere în contemporanii concetăţeni. A fost o plăcere, în cele din urmă să mă plimb pe Lipscani-ul vechi, să mă întâlnesc cu un dentist şi motanul său adorabil, să îl văd pe Karl de Hohenzollern-Sigmaringen ceva mai om decât în prăfuitele, de acum, manuale de istorie. O lectură uşoară, dar frumoasă, o transpunere în prezent a unui timp ce a încetat să ne aparţină, evident o evadare din cotidian. Mult prea scurtă şi accesibilă pentru a crea urme adânci sau năzuinţe îndepărtate, spre a chema la o dulce visare sau un miraj al călătoriei în timp:

Filip Florian – Zilele Regelui; ed. Polirom, 2008 (frumoasă ediţia a propos, mi-a plăcut la nebunie să port cartea în geantă şi m-au încântat paginile fine care suspină parcă să fie citite)

Arana

Off: am constatat că sunt cam varză la tastat cu diacritice – deşi am nevoie de ele – şi că merge foarte încet, aşa că am început să exersez şi pe blog. Deşi aparent e o pierdere de timp în plus, parcă îmi place mai mult aşa: mă face să mă simt mai sigură pe mesaj, nemaiexistând riscul de a pierde cuvinte pentru că nu îşi au „căciuliţele” ori „codiţele”.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.