Murakami – dezlantuirea magicului

Motto:

Many people tell me that they don ‘t know what to feel when they finish one of my books because the story was dark, or complicated, or strange. But while they were reading it, they were inside my world and they were happy. That’s good. (Haruki Murakami)

Pot crea doar patru romane dreptul de a incerca sa caracterizezi un autor aproape intangibil? Nu stiu, caci nu aceasta este intentia mea. Ceea ce ma atrage spre a scrie urmatoarele este senzatia de absolut pe care mi-a conferit-o orice lectura semnata Murakami. Din declaratiile lui – caci am dezvoltat un nou soi de obsesie, incercand sa gasesc macar indicii despre omul de dincolo de poveste – rezulta ca stie foarte bine efectul pe care il produce asupra cititorilor. Insa, in aceeasi masura, nu e un efect cautat, el ia ca atare inmarmurirea si fascinatia rezultate ale romanelor sale, asta pentru ca arta scrierii a dezvoltat-o relativ tarziu. Pasiunea lui era muzica, isi ocupa timpul cu jazzcaffe’ul pe care il detinea si – vreau sa cred – ducea o viata de boem. Ceea ce s-a si reflectat in cartile lui, caci muzica (clasica, jazz sau rock vechi) este un motiv dominant al romanelor sale. A avut nevoie de o anumita maturitate sa dea glas gandurilor sale, iar asta se simte, intrucat desi comerciale, lucrarile lui sunt departe de a fi lecturi de „creier in vacanta”.

„The world is a metaphor” – declara intr-un alt interviu. Pare sa perceapa lumea intr-un alt fel decat noi ceilalti: nu se impiedica de ziua de azi, de societate, de cutume. Pe de alta parte, nici nu le ignora sau nu declara un razboi impotriva lor. Isi are sediul creatiei intr-o alternativa la cotidian, pe care o exploreaza din diverse unghiuri, ajungand sa se joace cu realitatea si sa o transfigureze in directii nebanuite. Lumea e o metafora, insa nu continua sa spuna a ce anume. Poate a viselor, poate a sperantei, poate a trairii, sau pur si simplu o metafora deschisa oricui. E simplu sa vrei si sa spui ceva si apoi altcineva sa creada ca e real. Se rupe de lume in materialitatea ei, insa nu are defectul de a cadea intr-un suprarealism, intr-o lume alternativa construita pe idealuri imposibile. Nu, opera lui Murakami e viata fiecaruia, transpusa printr-un filtru de imaginatie. Ce il diferentiaza e puterea creatoare si, in aceeasi masura, credinta in scrierile lui. Nu ii poti face pe altii sa creada, daca tu la randul tau nu crezi in acel ceva. Sau, cu alte cuvinte, un talent imens de a impregna cu realism orice manifestare artistica, de a da viata intregii forte artistice de care dispune. Kafka pe malul marii, de exemplu, abunda in scene aproape SF, dar naturaletea si puternica simbolistica din spatele acestor scene il conduc pe cititor pe un alt drum si spre o alta interpretare. Una personala, aproape lucida a unei lumi care pare sa-si fi pierdut logica.

Simbolistica romanelor sale este in general foarte bogata. Din ce am citit, am regasit cateva motive si metafore dominante, care par sa contureze o anumita directie abordata de autorul japonez.

I don’t know a whole lot about symbolism. There seems to me to be a potential danger in symbolism. I feel more comfortable with metaphors and similes. I don’t really know what the lyrics of the song mean, or whether they even have any meaning in the first place.

M-a intrigat foarte mult afirmatia asta, intrucat parcurgand scrierile lui mi-am pus multe intrebari si curiozitatea mea ajunsese la cote inalte; simteam nevoia sa aflu de ce si de unde se inspira, ce anume il conduce la acele teme, la acele simboluri. Dar atat de simplu s-a demitizat, atribuind totul hazardului – desi in acest caz hazardul este propria lui imaginatie – incat ajungi la concluzia ca e mai simplu sa traiesti romanele lui decat sa le intelegi. Nu pot insa sa nu ma opresc asupra unor aspecte care m-au fermecat.

• In primul rand, o lume alternativa. Aceasta apare atat in Kafka pe malul marii cat si in La capatul lumii si in tara aspra a minunilor. E vorba de o lume interioara – sau nu – ce capata conotatii reale, insa este opusul vietii ca atare. Astfel, e vorba de o lume ce nu cunoaste timp, moarte, sentimente. Rece, insa nemuritoare. Iarna pare sa fie anotimpul preferat pentru a acompania aceste taramuri.
• Umbra. Sau mai bine zis lipsa ei. Personaje care au doar jumate de umbra sau care ajung sa fie lipsiti de tot de ea. Umbra pare sa fie cumva o materializare a sufletului uman, a unui suflet simplu – cat de simplu poate fi el – incarcat de cele mai firesti trairi. Insa in momentul in care apar alterari ale ei, apar si caracteristici ciudate in firea respectivului.
• Muzica. Am mai mentionat-o, insa ne insoteste pe tot parcursul operei lui, o transpunere clara a experientei personale in spatiul romanesc. Dovada si titlurile multor romane, inclusiv La sud de granita, la vest de soare (romanul in sine graviteaza cel mai mult in jurul muzicii, fiind cel mai real din cele citite de mine… poate si de asta citirea lui m-a dezamagit putin; desi, recunosc, ar fi fost mult mai rau ca toate creatiile lui sa fie la fel, sa fie previzibile. Poate si de aici succesul lui, din puterea de a oscila intre diverse curente, fara insa a-si pierde din nota personala.)
• Dedublarea. In Iubita mea Sputnik exista o scena fantastica, creata in jurul unui fenomen aflat la granita dintre puterea mintii si paranormal. O iesire a personajelor din ele insele, inteleasa deci ca o largire a sensului dedublarii, apare destul de des, conturand o imensa putere interioara a fiecarui personaj.
• Romantismul… Poate parea usor superficial formulat in felul acesta, dar e destul de clar ca Murakami iubeste femeile si tine sa arate asta in creatia sa. Femei de toate felurile, puternice de cele mai multe ori, ni se infatiseaza ca niste personaje cu totul aparte. Nu redefineste iubirea, caci ar fi greu si inutil, pur si simplu arata alte fete ale celui mai uman si supraapreciat si suprautilizat sentiment. Si tocmai de asta reuseste sa evite cliseele, reuseste sa evite impresia ca ar insera povesti de dragoste doar de dragul de a atrage un public mai numeros – nu acesta e telul lui. El doar se joaca cu omul si multiplele lui stari.

Murakami este un autor universal, care reuseste sa treaca dincolo de limitele societatii japoneze, sa ofere o imagine cosmpolita a aceste societati. Nu in putine randuri a recunoscut ca s-a simtit mai degraba occidental decat japonez, ca acest lucru i-a atras si critici, insa ca in acelasi timp el trebuie sa scrie conform sufletului sau, nu conform a ceea ce i-ar dicta o oarecare constiinta sociala. Pe de alta parte eu una nu il pot acuza de un occidentalism prea acut, ii lipseste – din fericire, as spune – o oarecare azvarlire bruta a fenomenului uman in literatura sa, un sentiment domninant de realitate ce vrea sa iti scoata ochii, ce se vrea a fi singura posibila. As indrazni sa zic ca lui Murakami ii convine sa exploreze cat mai mult imaginiatia sa, indiferent de impact, indiferent daca povestile lui magice ar puta sau nu fi asimilate unor povesti veridice. Nici nu trebuie, caci dincolo de surpriza pe care ti-o ofera aproape fiecare noua pagina de Murakami, apare si un sentiment de bucurie naiva, de pasiune, de incredere in tot ce e acolo. Pentru ca Murakami e cu adevarat puternic, nu prin numarul de vanzari, nu prin numarul de fani, ci mai ales prin sinceritate, prin frumusete, prin arta, prin realismul magicului sau.

Arana

PS:

Disclaimer:

Nu am vrut sa creez nimic si nu am pretentia ca as fi oferit o imagine macar partial completa despre ce inseamna opera lui Murakami. Am fost subiectiva si inflacarata, caci este un post pe care il am in minte de multa vreme. Sunt sigura ca voi mai reveni cu scrieri de-ale lui, poate chiar cronica pentru o carte anume, insa sufletul, pasiunea mea de cititoare avea nevoie sa scrie lucrurile astea. Vroiam doar sa impartasesc bucuria de a fi gasit un scriitor incantator, un scriitor pliat dorintelor mele. De mult nu am simtit atata bucurie in fata a mai multor opere apartinand aceluiasi autor, sunt foarte putini cei care au avut un asemenea impact asupra mea (printre care Dostoievski sau Marquez). Stiu ca pare a fi o obsesie poate chiar nejustificata, dar aceasta e frumusetea obsesiilor, a literaturii, a subiectivismului: nu trebuie sa existe motive pentru altii!

Publicitate