„Ierusalim este un roman extraordinar, care isi va lua imediat locul printre marile opere ale literaturii occidentale” prevedea Jose Saramago, celebrul compatriot al unui autor prea putin cunoscut, in opinia subsemnatei. Din cate am observat, previziunea nu s-a prea adeverit, caci detaliile pe care le-am gasit despre autor si despre aceasta minunata carte sunt aproape nesemnificative. Asadar, cu atat mai mult m-am asternut pe scris, caci daca dupa acest post va mai savura cel putin o persoana aceasta carte, voi simti ca am reusit ceva cu adevarat important.
Actiunea se concentreaza, in esenta, pe o noapte ciudata, in care destinele a cateva personaje (6 sunt cele care au contat pentru mine, plus inca unul care a avut rolul de a coordona prezentul) se intalnesc sau se reintalenesc intr-un mod neasteptat, bizar, sadic si in acelasi timp ironic la adresa timpului nostru. Doi bolnavi psihic, un copil, un medic, o prostituata, o victima „colaterala” a celui de-al doilea Razboi Mondial. E greu de inchipuit, in prima faza ce pot avea ei in comun, insa autorul reuseste sa ii lege intr-un mod firesc, aproape perfect. Ceea ce ii uneste este farama de nebunie pe care o are fiecare dintre noi, pana la urma: fie ca e vorba de o pasiune, de o trauma, de o obsesie, de o alta persoana s.a. O personalitate puternica, un om cu o identitate bine definita va avea intotdeauna si o parte intunecata si poate si asta doreste sa sublinieze Tavarez. De ex., Theodor Busbeck, reputat medic si cercetator, un om de stiinta ca oricare altul – in aparenta – are o filosofie cel putin bizara:
„Iar instinctul stiintific cu care se falea putea fi rezumat intr-o singura fraza: un om care nu-l cauta pe Dumnezeu e nebun. Iar un nebun trebuie tratat.”
Chiar si atat este suficient pentru a banui multitudinea de implicatii si de complicatii pe care trebuie sa le suporte personajul nostru. Si e doar o urma vaga din ce se intampla dincolo de simplitatea si de aparenta banalitate pe care insiruirea de mai sus a personajelor ar putea-o sugera.
Motivul central al romanului este cautarea, caci fiecare dintre ei urmareste un sentiment si o traire pierduta, un om sau o stare. Este un roman fluid, care se citeste pe nerasuflate, caci tehnica este impresionanta. Desi in esenta circularitatea ar descrie cel mai bine ce se petrece acolo, trebuie sa mentionez impresionantele flashbackuri, inserate cat se poate de firesc in naratiune. Flashbackurile sunt greu de redat in literatura, caci e nevoie de o doza de talent pentru a-l putea face pe cititor sa fie transpus unde vrei tu, sa reusesti sa redai puterea amintirilor si, in aceeasi masura, ambiguitatea si lipsa lor de coerenta. Cu toate acestea, povestea e usor de urmarit, poate si pentru ca ni se infatiseaza ca aparent simpla si pentru ca destinul si vocatia fiecarui personaj este clar delimitata. Este previzibil, in sensul ca totul se invarte in jurul unui punct central, a unei idei oarecum fataliste, iar cititor fiind, reusesesti sa anticipezi soarta. Insa asta nu rupe din farmecul romanului, caci este o apreciere faptica si nu are de-a face cu imprevizibilitatea pe care autorul o insereaza pe nebanuite.
Am intalnit aici o imprevizibilitatea dureroasa si atipica. Ea se refera in primul rand la reactiile personajelor, puse in fata unor intamplari pe care – cum ziceam – un cititor cat de cat imaginativ le putea usor dibui. Sunt reactii umane si in acelasi timp contrare logicii si „normalitatii”. Trebuie sa fie clar ca Tavarez nu incearca sa creeze un mediu normal si firesc, ci are scopul de a sublinia partea intunecata a omului. Si face asta prin mijloace noi si simple, fara sa se complice cu aberatiuni psiho-filosofice. Nu incearca sa motiveze, desi motivele sunt mult prea clare. Socul suferit de cititor este nu in fata cruzimii sau a atrocitatii ci, dimpotriva, in fata lipsei unor asemenea elemente. Nu este un roman vizual, mai degraba unul senzorial. Trebuie receptat in vederea intelegerii tacite, caci la final iti e imposibil sa condamni vreun personaj. Totusi, nici simpatie nu simti. Dincolo de a fi vorba de un mediu rece si impersonal, ni se ofera o ocazie de pluripersectivism, de judecare la rece, influentat totusi de o realitate extrem de acuta, contemporana.
Exista de-a lungul cartii mai multe secvente socante, e presarata pe alocuri cu idei si senzatii infricosatoare, nefiind excluse unele imagini socante, toate acestea contribuind la conceperea acestei realitati. Avem de-a face cu un autor destul de pesimist, cu o forta creatoare foarte mare, sobru, elegant si totusi direct:
„Cine comite vreo greseala e exclus; e inchis intr-o cutie. Cine se afla afara vede doar cutia. Dar cine este inchis, exclus, reuseste sa vada in afara. Vede tot, ne vede pe toti”
O carte care mi-a atras atentia prin coperta, apoi prin comentariile de pe coperta 4 si prezenta lui J. Saramago printre cei care o recomanda, s-a dovedit a fi o bijuterie a literaturii contemporane, o surpriza de care aveam nevoie. Sau, cum spune Helia Correia, „o carte feroce, impecabila, de o frumusete sobra.„
Ierusalim – Goncalo M. Tavarez, ed. Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2008
Enjoy!
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 