Arana's world under a picture of frenzy

septembrie 16, 2009

Film vs Carte: Recviem pentru un vis

Am o mare problemă cu ecranizările, iar asta se vede pe blogul meu. De multe ori le urmăresc din masochism, să văd cum s-a mai măcelărit o carte. Mereu am auzit că s-ar putea să fie şi invers, dar până acum nu ştiu dacă am întânlit vreun caz.

Recviem pentru un vis, filmul din 2002, a fost multă vreme unul din filmele mele preferate. L-am recomandat în stânga şi în dreapta, căci mă marcase, dar apreciasem nu doar mesajul foarte puternic ci mai ales felul în care e transmis. Imagini puternice, scurte, de intensitate maximă, o coloană sonoră excepţională, joc actoricesc desăvârşit în unele cazuri. Cam toate ingredientele pentru un film reuşit, care se remarcă şi prin faptul că nu urmăreşte clişee, nu te forţează să fii de acord cu el, dimpotrivă îmbie intr-un mod ciudat la libertate, la alegere, insistând ce-i drept pe consecinţele negative. Am fost fascinată şi de poveste – trebuie să recunosc – de modul în care dependenţa poate distruge mişeleşte, de felul laş în care un toxicoman va fi subjugat realităţii sale. Regizorul Darren Aronofsky a mers la limită cu acest film, s-a axat mult pe puterea viselor şi a imaginaţiei şi a ştiut să se joace cu tehnologia şi cu posibilităţile oferite de peliculă. Este un film foarte vizual, unde ajungi – cam ca bătrâna Sara Goldfarb – atras în ecran, în poveste, simţindu-te la rândul tău mic, nesemnificativ, răpus de forţa realităţii.

Recunosc, când am văzut filmul (şi revăzut imediat după, cam acum 5 ani presupun) nu ştiam de carte, dar am aflat la un moment dat de pe imdb, întrucăt Hubert Selby Jr – autorul – e şi scenarist. Doar acum am pus mâna pe carte complet întâmplător şi am dat să o citesc, extrem de entuziasmată. De la primele pagini însă mi-am dat seama că voi fi complet dezamăgită. Şi nu de film. Am fost surpinsă oarecum de cât de fidel a rămas filmul cărţii, dar nici nu era greu. Literatura trebuie să ofere mai mult decât o imagine şi în mod cert mai mult decât o înşiruire de evenimente. Stilul e leneş şi obositor, limbajul exagerat şi complet nepotrivit atmosferei, autorul pare să insiste să ofere veridicitate şi realism extrem unui sinistru episod din viaţa a câtorva oameni. Legăturile dintre ei par false – şi nu în sensul de sunt false pentru că îi leagă drogurile – ci tocmai acest liant nu e veridic, în carte. Cartea e efectiv lipsită de profunzime şi pare a fi necizelată, neterminată. Ca şi cum e doar o schiţă – cu scenele şi replicile – pentru ceva ce urmează să fie dezvoltat cât de curând. Este frustrant cât potenţial are, cât de mult s-ar fi putut jongla cu psihologia personajelor şi cu eurile acestora. E un tărâm perfect pentru a crea un univers cu adevărat macabru şi tulburător, care ar fi fost imposibil de transpus în imagini. Autorului însă parcă îi vine greu să se joace şi să exploreze. Totul e forţat, de la scenele în care tinerii se droghează, până la tratamentul lui Sara ori aventurile dubioase ale lui Marion. Cartea rămâne la un stadiu naiv, insuficient pentru a cuprinde imensitatea temei pe care are curaj să o abordeze.

Mi-e cât se poate de clar că nu e doar o întâmplare fericită – mai degrabă nefericită – că în acest caz cartea a fost sfărâmată. Nu ştiu dacă literatura poate învinge mereu, par să fie unele aspecte unde avantajele filmului sunt de necontestat. Tocmai pentru că are acele lipsuri cartea, filmul a reuşit să fie net superior. Acolo unde cuvintele au fost prea puţine, imaginile au reuşit să încropească senzaţiile şi trăirile imposibil de transmis în două rânduri scrise neglijent. Desigur, meritul regizorului este imens. Sunt scene întregi care îmi apar extrem de clare, chiar după atâta timp, pe când sunt aproape sigură că dacă nu exista filmul nici măcar nu terminam romanul. Este sec şi mort. Nu poţi să transmiţi un mesaj, o idee, un gând cât timp nu crezi în forţa lui şi nu te străduieşti să îl înfăţişezi ca fiind firesc, indispensabil creaţiei tale. Aronofsky fix asta face: e sincer şi duce până la capăt grotescul, îmbrăţişând din plin estetica urâtului. La Selby e doar urâtul, partea de estetic fiind pierdută undeva pe drum, fie într-un cotlon al gândirii autorului, fie nici măcar nu a existat.

Mă încearcă un sentiment apropiat furiei la adresa celor ce scriu doar aşa, să fie scris, fără pasiune, fără să creadă în creaţia lor. Ca şi cum un autor s-ar putea desprinde de ceea ce a relizat, ca şi cum nu ar trebui să fie definit prin opera sa. Şi nu mă refer la a indentifica un romancier cu subiectul romanelor sale, ci cu existenţa lor. Să ştii că simţi când îl citeşti. Să ştii că poţi avea încredere în faptul că nu te va batjocori dacă te pierzi în opera lui. Că dincolo de a-ţi satisface o pasiune, te alegi şi cu altceva, nu citeşti de dragul de a citi, ci pentru ce îţi poate oferi cartea. Iar mie, cartea Recviem pentru un vis nu mi-a oferit nimic, doar un spectacol amator, pus în scenă de nişte oameni care nu au nici dăruire, nici talent, nici chef de muncă, un spectacol superficial şi aproape kitch. Nu ştiu dacă pot numi asta artă şi m-au deranjat referinţele critice, ce numeau cartea capodoperă. Aş vrea ca înainte să se arunce cu astfel de cuvinte să se înţeleagă că centrul artei literare nu îl reprezintă nicidecum acţiunea. Ori poate greşesc eu, nu am pretenţia de a deţine calităţile necesare să fac judecăţi de valoare, însă am pretenţia ca atunci când cineva etichetează o carte să nu jignească eventualii cititori. Am fost deranjată şi în alte rânduri de anumiţi autori ori cărţi, însă nu ştiu dacă până la antipatie. Regret doar că am început să pun şi filmul în altă lumină, că mi-am lăsat umbrită senzaţia pe care o aveam în legătură cu el şi am început să caut răspunsuri. Am renunţat totuşi când mi-am reamintit să ascult tema muzicală centrală. Chiar dacă poate are un rol chiar prea important în derularea filmului, chiar dacă sunt ferm convinsă că fără aceasta, soarta Recviemului ar fi fost probabil diferită, vă invit să o ascultaţi sau să o reascultaţi. Este năucitoare. (Lux Aeterna)

Recviem pentru un vis, Hubert Selby Jr., ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Arana

PS: Vedeţi şi Requiem for a Tower, care este o varianţă a piesei folosită într-un trailer pentru jocu The Two Towers, din seria Stăpânul Inelelor; cică ar fi fost folosită şi în traileruri pentru alte filme (ştiu de I am Legend) în orice caz este una din cele mai bune variante a piesei respective, din câte am ascultat (şi sunt destule), evident exceptând cea originală.

Publicitate

aprilie 13, 2009

Blindness – mai bine nu!

Filed under: Carti,Pelicula — Arana @ 18:30
Tags: , , , , , ,

Am mai spus că nu îmi plac ecranizările. Le găsesc a fi mostre de idioţenie, de cele mai multe ori. Nu eşti destul de inteligent să citeşti cartea? Nu-i nimic, îţi oferim rezumatul. Cu tot cu imagini, nu cumva să faci vreun efort intelectual. Citeam pe undeva că nu e bine să îţi expui copiii mici la tv înainte să stăpânească scrisul şi cititul, înainte deci de a lua contact cu un alt fel de lume, care pune în mişcare inteligenţa creativă. Cu cât li se oferă mai mult pe tavă, cu atât vor fi mai limitaţi. Nimic surprinzător în asta…

Cam aceeaşi este şi soarta eranizărilor. Când o carte oferă o anumita experienţă şi când autorul foloseşte acţiunea ca pe o metaforă, când soarta nu este determinată de ceea ce se întâmplă, ci de ce semnifică întâmplările respective, firul lor, momentul lor, modul lor de a ne fi prezentate, o ecranizare are toate şansele să altereze acel miracol şi să îl reducă la ceva de duzină. Cam aşa mi se înfaţişează şi filmul după Eseu despre orbire – despre care am scris mai de mult. Recunosc, mi-e greu să judec filmul în mod independent. Nu pot să spun despre el că  în sine e o porcărie. Poate dacă nu era cartea, poate dacă nu aveam aşteptări, spuneam că nu e tocmai prost şi că ideea e interesantă. Poate. Dar pe de altă parte, trebuie să fiu realistă, iar dacă as vrea să rezum, ar fi ceva de genul: au luat cartea, au scos firul narativ, l-au scuturat de orice implicaţii, l-au triat puţin de ce lor nu li s-a părut interesant, au ales nişte actori mai mult sau mai puţin potriviţi si voila, film. Atât. Nici măcar nu ar merita mai multe detalii de atât, însă vreau să insist pe nişte aspecte.

În primul rând, m-au deranjat enorm actorii. Cu câteva excepţii, au fost prost aleşi şi au jucat pe măsură – deci tot prost. De exemplu, primul orb. Care era japonez (explicaţia de pe imdb al unui alt comentatori nemulţumit era că a fost nevoie de inserarea cuplului japonez pentru a satisface sponsorii de aceaşi naţionalitate; mă rog). Am trecut peste şocul „cultural”, l-aş fi iertat de tot dacă ar fi reuşit să se ridice la nivelul pe care acest rol îl cerea. Nu a reuşit. A fost plan, apatic şi plictisit. Primul orb e un adevărat simbol. O uşă de trecere dacă vreţi. Toată pasiunea de acolo ar trebui să curgă…

M-aş opri şi la Julianne Moore care e foarte neexpresivă, foarte neimplicată. Cei ce au citit cartea o cunosc pe Soţia doctorului nu doar pentru efortul şi sacrificiul ei, ci şi pentru tulburările şi trăirile ei, dilema, constanta luptă dintre a continua şi a se da de gol, dintre sentimentele de înţelegere faţă de cei din jur şi singurătatea, acută. În primul rând că nu se insistă suficient pe aspectele respective – ziceam doar că am rămas cu senzaţia că s-a cules, bob cu bob acţiunea, lăsând restul la o parte. În al doilea rând, nici ea nu fructifică rolul. Parcă nu îl trăieşte. Fără a fi măcar pe aproape din domeniu, stau totuşi şi mă întreb de ce, ca actor, ţi-ai asuma un rol pe care nu îl înţelegi şi un personaj în care nu crezi.

De partea cealaltă a baricadei ar fi Danny Glover, care e şarmant şi darnic, un soi de aducător de linişte şi de credibilitate. Nu are multe de făcut, deşi s-ar fi putut exploata mai mult vocea şi calmul lui. De ce nu l-au îmbrăcat în haina de scriitor pe tot parcursul filmului? Cele câteva secvenţe finale în care au făcut asta sunt delicioase. Ar mai fi şi Regele Salonului 3, cel care preia controlul institutului şi care îşi joacă răutatea cu măiestrie. Un necunoscut, însă cu marele merit de a se transpune. De a da viaţă sanatoriului, de a reuşi să concentreze în jurul său scene întregi. E vorba despre mexicanul! Gael García Bernal. Joc actoricesc de mare clasă, pur şi simplu.

În al doilea rând, am insistat atât pe aspectul acesta pentru că am avut senzaţia că toate aceste greşeli au contribuit la pierderea mesajului. Care este brut, necizelat, dureros de real. Nu trebuie să zâmbeşti sau să te bucuri, căci nu e loc de aşa ceva. Finalul e doar în aparenţă fericit, căci după tot dezastrul nu te poţi relaxa, nu poţi să nu rămâi consternat, întrebându-te ce urmează acum. Cartea are finalul deschis şi e o chestie de perspectivă dacă mai insişti sau nu asupra lui. Filmul, ce-i drept, e fidel, însă încărcătura emoţională e mult diminuată. E ca şi cum s-ar fi grăbit să îl termine, să ne arate că uite epidemia trece şi totul e bine, acum pa, ne-am făcut datoria. Ce are asta în plus faţă de alte sute de filme care explorează un virus, o epidemie, o boală ceva, dar care oricum au finalul „fericit”? Pentru că Blindness nu  a reuşit să redea esenţa, am ajuns să îl compar cu o porcărie de duzină. Evident că nu merită o soartă chiar atât de crâncenă, însă nici aprecieri nu îi pot aduce. E linia aceea subţire între măreţ si dezastrous. Mai că m-aş fi dorit să spun că e mediocru, dar nu, căci nu aş putea acorda atât timp şi atenţie unui film mediocru. E undeva în sfera de „ce ar fi fost dacă…”

Sunt dezamăgită. Poate aveam şi eu aşteptări prea mari, prea îmi doream să mă lase filmul mască. Aveam pretenţii şi pentru că se vrea film independent, visam la film de artă, vedeam deja iluştri necunoscuţi făcând rolul vieţii lor. Speram să nu fie în engleză. E superficial, ştiu, dar ce să fac dacă în mintea mea s-i întipărit o altă imagine. Aş fi vrut mai multă dăruire, aş fi vrut ca oamenii respectivi să arate că joacă din dragoste pentru Saramago şi opera lui, nu pentru bani sau notorietate. Nu vroiam schimbat firul acţiunii, vroiam doar să se joace mai mult cu ce aveau. Unele imagini sunt realizate superb, aproape metaforic. Aşa că potenţial era. Se putea crea o incursiune în mintea umană, în deznădejde, în mizerie, în cele mai întunecate adândimi ale naturii umane. Filmul este vizual, dar cartea îl depăşeşte. Şi atunci ce scop? Mă revoltă să văd că cei care au resurse, timp, vointă de a scoate ceva, se plafonează. Se opresc, îndrumaţi de aceleaşi motive exterioare care ajung să ne stăpânească pe toţi la un moment dat. Vreau artă în filmele astea. De multe ori, de prea multe ori, nu am cum să primesc ce îmi doresc… Citiţi cartea. Vedeţi filmul. Comparaţi… şi devine extrem de clar de ce o ecranizare nu poate reuşi ce reuşeşte cartea. Ea e cea care se imprimă în memorie. Poate nu acţiunea, poate nu numele personajelor, dar în mod cert senzaţiile rămân. Şi atunci ştii că tocmai ai lăsat deoparte o capodoperă.

Arana

octombrie 21, 2008

Death Proof (2007)

Filed under: Pelicula — Arana @ 23:37
Tags: , ,

Tarantino! Am zis tot? Nu chiar, dar pe aproape. E greu sa descrii un film al lui Tarantino, caci orice ai face nu ai cum sa prinzi esenta, acel je ne sais quoi ce vine la pachet cu orice productie pe al carei fundal apare Q.T. De cand am vazut Kill Bill si Reservoir Dogs – primele mele contacte serioase si voite cu creatia lui – am ramas fascinata si am urmarit cu aviditate tot ce era „marca inregistrata” Q.T. Nu zic ca totul e perfect, insa abilitatea lui de a intelege filmul ca arta si de a marca aceasta arta cu o nota strict personala si inconfundabila e de necontestat.

Death Proof e un film-tribut filmelor de actiune/thriller/horror de categoria B de prin deceniile 8-9 ale secolului trecut. Ca urmare, calitatea peliculii e pe masura, desi se vede pe alocuri ca invechirea e mai mult decat intentionata si aproape ilar exagerata. Asta ca o marca distincta a sarcasmului. Trimiterile la filmele respective, in speta cele unde miezul erau masinile, sunt dese si lacunele mele s-au simtit (desi n-as putea spune ca doar pentru acest fapt ma voi apuca sa vizionez respectivele filme, doar ca mi-ar fi placut sa fiu mai in tema). Revenind la subiect, nu avem de-a face cu un film ce rastoarna principiile despre viata, ce trimite la idei monumentale si spargatoare de mituri. Dimpotriva, un film cliseic, dragut si savuros. „Dragut” se refera la naivitatea abordarii: subiect simplu, personaje simple si oarecum fanteziste, tipe misteux, masina ucigasa, un psycho –  ce mai, reteta ideala.

Totusi, revin la primul paragraf: avem de-a face cu Quentin Tarantino. Asta inseamna replici savuroase, comic negru, ironie si sarcasm foarte fine, brutalitate intr-un mod aparte (ganditi-va doar la Reservoir Dogs cata risipa de sange a implicat si totusi cat de la locul ei era fiecare scena si cat de putin deranjant era ansamblul); pentru ca poate acesta e unul dintre marile lui talente: redefineste ce inseamna o scena de violenta. Nu voi reusi sa imi explic nicicand cum anume poate sa se rupa de clisee, desi se joaca in continuu cu ele. M-au fermecat filmele lui, inclusiv cel de fata, si prin prisma realismului aleatoriu pe care il contureaza. Este mai mult decat evident ca nu incearca sa redea scenarii posibile, ci unele mulate pe imaginatia privitorului, insa in acelasi timp imposibilitatea devine palpabila, directa, subiectiva. Filmul se desfasoara nu doar in fata ta, ci in mintea ta. Nu face asta oare diferenta intre un film oarecare si unul cu adevarat bun? Faptul ca te marcheaza, ca ramane intiparit in memoria vizuala si afectiva. Reuseste sa atraga totul in epicentrul sau, Tarantino reuseste sa faca prin filmele lui sa navighezi prin viata altfel, macar cat urmaresti filmul. Apoi totul se confunda, si reusesti si dupa ani sa redai replici sau – mai mult – senzatii acute traite in timp ce urmareai o productie de-a lui. Asta se intampla si in Death Proof. Desi e simplu, desi poate nu e senzational prin nimic, desi nici macar nu e deosebit, e in acelasi timp toate astea printr-o nota distincta, inexplicabila. Un film cu o intensitate aparte, cu un final stupido-neterminat, cu a twist of sheer madness. Sunt subiectiva, recunosc, asta pentru ca sunt destul de snoaba incat sa zic ca pentru a-l intelege pe Tarantino si pentru a-l aprecia, nu trebuie sa ai multe legaturi cu normalitatea. 😉

In concluzie, nu am mai vazut de mult un film care sa merite, asa ca aveam nevoie de DP; pe de alta parte, era si in plan de ceva vreme, si cu toata lipsa de filme am hotarat sa merg pe o reteta sigura: Tarantino. M-a surprins fix cat trebuia si mi-a zis fix ce trebuia. Il recomand totusi doar celor care au deschideri spre nebunia si inspiratia neingradita ce-l caracterizeaza pe omul care este, neindoielnic, revelatia cinematografica a existentei mele.

Arana

aprilie 16, 2008

Cannibal Holocaust (1979)

Filed under: Muzica,Pelicula — Arana @ 09:58
Tags: , , ,

Motto:

Homo homini lupus est

Pe post de introducere:

In general, persoana mea si filmele nu avem o relatie prea buna. Pretentioasa din fire, cu reactii aproape alergice la ceea ce imi inspira fals, tind sa caut in filme mai mult decat o realitate alternativa. Ma inspira asa numitele indie movies sau cele in care violenta extrema are rolul unui adevarat „statement”. Ca si in literatura, si in cinematografie imi place sa fiu provocata, sa caut dincolo de imagini, sa inteleg si sa interpretez. Altfel, e o simpla pierdere de vreme.

Revenind la Cannibal Holocaust, un film italian din 1979 (1980?). L-am vazut in vara trecuta, intr-o noapte de insomnie si nu numai ca nu mi-a trecut insomnia dupa vizionare, insa am petrecut o noapte intreaga pe net incercand sa-l descifrez si sa-i dau de capat. Obiectiv, pe imdb are o nota foarte mica – ceea ce dovedeste cam cati oameni au inteles filmul asta; in general, se insista prea mult pe violenta care apare in film si drept urmare, pana si azi filmul e interzis in cateva tari. Legat de violenta, cea mai imbecila chestie care i s-a intamplat regizorului a fost chemarea sa in instanta, unde a trebuit sa aduca actorii, sa dovedeasca faptul ca nu sunt morti: la vremea respectiva, nimeni nu credea ca efectele speciale pot imita atat de veridic moartea. Evident, au ramas si azi destui paranoici care sustin ca filmul e un „snuff movie”.

Totusi, trecand dincolo de impiedicatul de prejudecati si de minti inguste, filmul are un mesaj extrem de puternic si de indraznet: homo homini lupus est. Sincer vorbind, cred ca am inteles sintagma lui Hobbes doar dupa ce am vazut filmul asta. Imaginile sangeroase si gory nu au decat un singur scop: a sublinia nevoia stridenta de a ne alimenta cu ceea ce ne scarbeste. Oamenii – luat ca mase – nu cauta niciodata adevarul, cauta doar ceea ce i-ar conveni lor sa fie adevarat. E foarte explicabil, analogic, de ce au astfel atata succes emisiuni gen Stirile de la ora 5 sau ziarele gen Libertatea: prezinta partea crunta si josnica a realitatii, care il face inclusiv pe analfabetul cretinoid sa se simta un om bun, superior. In esenta, este o palma usturatoare la adresa asa-zisei civilizatii. O demonstratie ca celebritatea de azi e de fapt pre-fabricata si regizata pana la ultimul detaliu. Si ca doar asa devine celebritate. Pentru ca pe xulescu nu il intereseaza ce e aia istorie, cultura, civilizatie. Nu. Important pentru el e sa vada sange, sex, tortura. Sa se simta el implinit ca sta in marele oras, cata vreme „pre-istoricii” se omoara intre ei. Doar el nu ar face niciodata asta: sa dai in semenul tau!

Daca se intreaba cineva, da, filmul mi-a provocat scarba. Dar nu prin imagini, nu prin ceea ce arata, ci prin ceea ce se ascunde dincolo de toate acestea. Pentru ca e un film facut cu mult curaj dar si cu mult cap. Poate e un pic prea tarziu sa il vezi dupa aproape 30 ani, pentru ca multe chestiuni subliniate acolo au ajuns sa fie dovedite. Insa ideea e ca natura umana ramane cam aceeasi in esenta. Nu omul s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor, ci societatea in care traieste. Si-a adaptat el lumea inconjuratoare, dar nevoile pe care si le satisface sunt tot aceleasi. Mai mult sau mai putin subtil, insa tot la acelasi substrat se ajunge.

Revenind la cateva detalii tehnice, din punct de vedere calitativ filmul nu exceleaza. Daca privesti atent, sunt destule scene in care se vede ca efectele speciale nu sunt prea bine realizate (repet, au trecut totusi aproape 30 de ani de atunci); de asemenea imaginea este cam bruiata. Dar locul filmarii este de mare exceptie: fix padurea amazoniana. Un rol foarte important in are si coloana sonora (aici un soi de remake facut de la cei de la Necrophagia, insa cu scene inserate din film; varianta din film e mult mai „electro”, mai rece, mai stridenta).  Exista unele filme  care fara coloana sonora ar fi pierdut foarte mult din valoare. Ma gandesc astfel la Requiem for a Dream sau la Clockwork Orange. Ca si aici, linia melodica urmareste o singura tema,   obsedanta, morbida, aproape psihedelica. Linia melodica fie se pliaza perfect pe imagini, fie contrasteaza aproape inspaimantator cu acestea. Iti ramane imprimata pe creier si reuseste sa aiba un efect asemanator reflexului lui Pavlov.

Departe de a pretinde ca as fi epuizat tot ce se poate discuta despre CH, am incercat doar sa surprind acele elemente care l-au transformat intr-un film-simbol pentru mine. Este un punct de referinta in istoria cinematografiei, de o indrazneala si o substanta impresionante. Il recomand, insa cu precizarea ca e nevoie de mult sange rece, de o minte clara si de o mare deschidere spre interpretare si spre subtilitati.

Arana

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.