Death Proof (2007)

Tarantino! Am zis tot? Nu chiar, dar pe aproape. E greu sa descrii un film al lui Tarantino, caci orice ai face nu ai cum sa prinzi esenta, acel je ne sais quoi ce vine la pachet cu orice productie pe al carei fundal apare Q.T. De cand am vazut Kill Bill si Reservoir Dogs – primele mele contacte serioase si voite cu creatia lui – am ramas fascinata si am urmarit cu aviditate tot ce era „marca inregistrata” Q.T. Nu zic ca totul e perfect, insa abilitatea lui de a intelege filmul ca arta si de a marca aceasta arta cu o nota strict personala si inconfundabila e de necontestat.

Death Proof e un film-tribut filmelor de actiune/thriller/horror de categoria B de prin deceniile 8-9 ale secolului trecut. Ca urmare, calitatea peliculii e pe masura, desi se vede pe alocuri ca invechirea e mai mult decat intentionata si aproape ilar exagerata. Asta ca o marca distincta a sarcasmului. Trimiterile la filmele respective, in speta cele unde miezul erau masinile, sunt dese si lacunele mele s-au simtit (desi n-as putea spune ca doar pentru acest fapt ma voi apuca sa vizionez respectivele filme, doar ca mi-ar fi placut sa fiu mai in tema). Revenind la subiect, nu avem de-a face cu un film ce rastoarna principiile despre viata, ce trimite la idei monumentale si spargatoare de mituri. Dimpotriva, un film cliseic, dragut si savuros. „Dragut” se refera la naivitatea abordarii: subiect simplu, personaje simple si oarecum fanteziste, tipe misteux, masina ucigasa, un psycho –  ce mai, reteta ideala.

Totusi, revin la primul paragraf: avem de-a face cu Quentin Tarantino. Asta inseamna replici savuroase, comic negru, ironie si sarcasm foarte fine, brutalitate intr-un mod aparte (ganditi-va doar la Reservoir Dogs cata risipa de sange a implicat si totusi cat de la locul ei era fiecare scena si cat de putin deranjant era ansamblul); pentru ca poate acesta e unul dintre marile lui talente: redefineste ce inseamna o scena de violenta. Nu voi reusi sa imi explic nicicand cum anume poate sa se rupa de clisee, desi se joaca in continuu cu ele. M-au fermecat filmele lui, inclusiv cel de fata, si prin prisma realismului aleatoriu pe care il contureaza. Este mai mult decat evident ca nu incearca sa redea scenarii posibile, ci unele mulate pe imaginatia privitorului, insa in acelasi timp imposibilitatea devine palpabila, directa, subiectiva. Filmul se desfasoara nu doar in fata ta, ci in mintea ta. Nu face asta oare diferenta intre un film oarecare si unul cu adevarat bun? Faptul ca te marcheaza, ca ramane intiparit in memoria vizuala si afectiva. Reuseste sa atraga totul in epicentrul sau, Tarantino reuseste sa faca prin filmele lui sa navighezi prin viata altfel, macar cat urmaresti filmul. Apoi totul se confunda, si reusesti si dupa ani sa redai replici sau – mai mult – senzatii acute traite in timp ce urmareai o productie de-a lui. Asta se intampla si in Death Proof. Desi e simplu, desi poate nu e senzational prin nimic, desi nici macar nu e deosebit, e in acelasi timp toate astea printr-o nota distincta, inexplicabila. Un film cu o intensitate aparte, cu un final stupido-neterminat, cu a twist of sheer madness. Sunt subiectiva, recunosc, asta pentru ca sunt destul de snoaba incat sa zic ca pentru a-l intelege pe Tarantino si pentru a-l aprecia, nu trebuie sa ai multe legaturi cu normalitatea. 😉

In concluzie, nu am mai vazut de mult un film care sa merite, asa ca aveam nevoie de DP; pe de alta parte, era si in plan de ceva vreme, si cu toata lipsa de filme am hotarat sa merg pe o reteta sigura: Tarantino. M-a surprins fix cat trebuia si mi-a zis fix ce trebuia. Il recomand totusi doar celor care au deschideri spre nebunia si inspiratia neingradita ce-l caracterizeaza pe omul care este, neindoielnic, revelatia cinematografica a existentei mele.

Arana

Publicitate